Ţara cocainei

Un drog ce distruge vieţi pretutindeni afectează şi îndepărtata provincie Caquetá, creînd o lume suprarealistă, unde oamenii încalcă legea pentru a supravieţui. Ca majoritatea vecinilor săi, acest ţăran cultivă coca şi-i prelucrează frunzele într-o substanţă de bază, sfărîmicioasă prima etapă în producerea cocainei. Povestea acestor campesinos arată cum afacerea cocainei alimentînd de 40 de ani un conflict civil în Columbia şi suferinţe în întreaga lume începe ca simplă necesitate. Foto: Carlos Villalon

Carlos Villalon este printre puţinii acceptaţi în jungla controlată de rebeli din sudul Columbiei. Fotojurnalistul dezvăluie impactul unei culturi interzise.

Relaţii potrivite

Traversînd într-o zi terenul de fotbal din satul Monserrate, am zărit un bărbat care împrăştia pulbere albă pe trei folii de plastic. Ce faci? l-am întrebat. „Usuc «bază» de cocaină. Dacă e umedă, cîntăreşte prea mult şi dealerul n-o cumpără“ a răspuns. Şi nimănui nu-i pasă? „Nu, toată lumea face asta“ a spus el. Intrasem, evident, într-o lume unde viaţa, cu treburile ei zilnice, a căpătat un înţeles aparte.
Coborît de pe ambarcaţiunea care m-a dus în josul Rîului Caguán, eram în inima bazinului amazonian din sudul Columbiei teritoriu controlat de armata rebelă cunoscută ca FARC. De obicei, FARC n-a permis ziariştilor să pătrundă aici şi m-ar fi întors din drum, însă acum însoţeam o prietenă care se documenta pentru un studiu despre viaţa de-a lungul ecuatorului. Proiectul ei părea destul de inofensiv şi rebelii ne-au permis accesul. Dar localnicii erau suspicioşi. Tăcuţi, cu figuri împietrite, treceau pe lîngă noi pe stradă de parcă am fi fost invizibili. Era straniu. Însă cînd am intrat într-un magazin, am început să înţelegem de ce străinii îi deranjau atît de mult. Clientul din faţa noastră tocmai pusese pe tejghea o pungă cu „bază“ de cocaină (produs preliminar în prelucrarea cocainei). Am aflat rapid că negustorii din toată regiunea acceptau „baza“ drept mijloc de plată. Lucrasem o vreme în Columbia şi fotografiasem alte regiuni controlate de rebeli unde se creştea şi se procesa coca, dar aşa ceva nu văzusem încă. Mi-am spus că ar trebui să aflu mai multe despre acest loc incredibil, iar pentru asta aveam nevoie de relaţiile potrivite.
Mi-am expus ideea în faţa unui înalt comandant al FARC. Folosind un pseudonim, cum fac toţi rebelii, s-a prezentat drept Fabián Ramírez. M-a ascultat gînditor în timp ce-i explicam că aş vrea să fac o documentare asupra culturii cocainei de aici, apoi m-a surprins cu răspunsul: „E o idee nemaipomenită a spus el. Dă-i drumul!“ Adjuncta sa, Sonia, mi-a semnat o adeverinţă ce-mi permitea să fotografiez oriunde. În scurt timp am găsit un ghid, un cultivator de coca pe nume Rubén. N-am fost niciodată sigur dacă fusese trimis să mă supravegheze sau doar să mă ajute, însă fără el n-aş fi pătruns niciodată dincolo de aparenţe în acest teritoriu. În cinci călătorii din următorii trei ani, am explorat o întreagă economie izolată bazată pe cocaină.
Agricultura a prins rădăcini în Caquetá în anii 60, cînd guvernul a îndreptat columbieni fără pămînt spre regiunea pe atunci slab populată. Tăind sau arzînd pădurea tropicală pentru a crea teren arabil, fermierii novici au plantat culturi de subzistenţă, ca porumb, orez şi yucca, însă pămîntul producea puţin. Recoltele vandabile, precum bananele sau papaya, au eşuat, neexistînd drumuri pe care să ajungă rapid la consumatori. Apoi, în anii ,80, cartelurile drogurilor din îndepărtatele Medellín şi Cali i-au ispitit pe fermieri să cultive coca. Acestea le cumpărau producţia semiprocesată, o rafinau şi vindeau produsul finit, cocaina. Afacerea a înflorit în anii ,90, cînd eforturile internaţionale au dus la închiderea multor plantaţii de coca din Peru şi Bolivia, iar fermierii columbieni au umplut golul. Cînd guvernul columbian a distrus pînă la urmă cartelurile, în 1995, FARC a profitat de ocazie. Gruparea promovase deja o politică stîngistă în Caquetá, impunînd, în plus, taxe pe afacerile cu droguri. Acum putea dijmui fiecare fermier şi pe proaspeţii traficanţi independenţi din zonă. Dar înainte de asta, trebuia pusă ordine în haosul din aşezări, după decenii de omisiune din partea autorităţilor.

Lege şi ordine

Înainte ca FARC să-şi impună legea, regiunea era ca Vestul Sălbatic, unde o vizită la oraş însemna să-ţi rişti viaţa. Majoritatea necazurilor le provocau numeroşii muncitori veniţi din altă parte pentru a culege şi a procesa recolta de coca. Lucrînd ziua-ntreagă şi făcînd bani frumoşi, umpleau seara străzile, cheltuind fără măsură. Petrecerile făceau să răsune barurile ca „Saigón“ şi Tronco Mocho. Băutura curgea, pariorii se îngrămădeau la luptele de cocoşi, iar clienţii ocupau bordelurile nonstop. Sîmbăta, lucrurile scăpau de sub control: îmbibaţi de bere şi de aguardiente, licoarea locală, bărbaţii săreau la bătaie din orice: o femeie, un pariu, o presupusă insultă. Cum majoritatea oamenilor purtau macetă sau armă de foc, invariabil mulţi beţivi sau simpli trecători nu mai apucau dimineţile de duminică.
Prima dată cînd am ajuns aici, în decembrie 2000, FARC preluase de mult timp controlul. Vremurile nebune trecuseră. De fapt, în toate săptămînile pe care le-am petrecut aici am auzit de o singură crimă un caz misterios, care i-a uimit pe toţi, al unui văcar împuşcat mortal de pe o barcă ce trecea pe rîu. FARC a impus respectarea unui cod de conduită sever: fără băutură de luni pînă vineri. Fără încăierări. Şi, ca o ironie, fără consum de droguri. Azi, oricine e prins că a încălcat regulile este condamnat de FARC să lucreze în cadrul unui proiect de dezvoltare, în hăţişul pădurii tropicale, la construcţia unui pod, de pildă, sau a unui drum, lucruri de care, în mod normal, ar trebui să se ocupe guvernul. Să bei într-o zi lucrătoare sau să consumi pentru prima dată droguri poate aduce o condamnare de două luni. Crima înseamnă cel puţin un an de pedeapsă. După investigarea infracţiunii, comandantul FARC al oraşului îi trimite vorbă învinuitului să se prezinte la biroul FARC cu bagajele făcute şi cu treburile lăsate în ordine pentru perioada în care va lipsi de acasă. Puţini îndrăznesc să ignore somaţia.

Ciclul afacerii

În cea mai mare parte a anului, un dealer trece prin orăşelele sale cam o dată pe săptămînă, împrumutînd de regulă o casă de la periferie pentru cîteva ore din week-end. Vestea se răspîndeşte, iar fermierii se aşază la coadă. În medie, recolta lunară a unui fermier e de circa un kilogram de „bază“. Dealerul o testează, arzînd puţină într-o lingură: „baza“ fabricată corect fierbe; cea de proastă calitate pocneşte şi sare. Pentru cea bună, dealerul plăteşte cam 1 $ pe gram. După ce un fermier îşi cumpără cele necesare şi-şi plăteşte lucrătorii culegătorii şi muncitorii care produc „baza“ îi mai rămîn maximum 325 $. Sezonul secetos, ianuarie-februarie, aduce recolte slabe, întrucît arbuştii de coca produc puţine frunze. Dealerii apar rareori, banii se împuţinează şi toată lumea utilizează „baza“ drept monedă de schimb. Cele mai multe magazine o cîntăresc la gram pentru plata mărfurilor; dar la bordeluri totul e mai uşor: un păhărel de „bază“ şi afacerea e încheiată!

Tactici de gherilă

Ca să ajung la tabăra lui Ramírez, am mers cu el într-o noapte, la adăpostul pădurii, în timp ce elicopterele guvernului se învîrteau pe deasupra. Cu luminile maşinii stinse, se descurca printre copaci, trecînd pîraiele pe simple scînduri. Într-o poiană, sclipirea unor faruri prietene l-a ajutat să găsească drumul. Pericolul era real. În februarie, anul acesta, armata columbiană a capturat-o pe Sonia, cea care-mi semnase permisul de a fotografia. Autorităţile estimează că în ultimul deceniu a fost responsabilă pentru peste 600 t de cocaină ajunse în SUA şi Europa. Columbia a început să pună capăt producţiei de cocaină în teritoriul FARC, deşi forţele paramilitare de dreapta, ce sprijină forţele armate, profită de pe urma drogurilor în alte regiuni.

Text: Carlos Villalon

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*