Gheţuri

Mi-au trebuit toate puterile mele şi colţarii bocancilor ca să trag sania încărcată în sus pe gheţurile albăstrui din sudul statului Chile. Foto: Thomas Ulrich

Drumul era abrupt, săniile noastre grele, zăpada, orbitoare. Încă o zi perfectă în cîmpulde gheaţă din sudul Patagoniei.

Nu te poţi feri de vreme în cîmpul de gheaţă din sudul Patagoniei, deşi „vreme“ în sine nu descrie corect forţele stihiilor care stăpînesc această întindere de gheţari din sudul statelor Chile şi Argentina, cea mai mare de pe Pămînt, după Antarctica şi Groenlanda. Vîntul te dă jos. Zăpada te-ngroapă de viu. Ceţurile îngheţate reduc zile întregi vizibilitatea. E un loc care te face să te simţi mic, dar şi foarte viu!
Nimeni nu străbătuse în lung cîmpul de gheaţă sudic fără reaprovizionare. Cele mai multe expediţii eşuaseră din cauza vremii proaste. Însă eu şi fotograful Thomas Ulrich aveam un plan: să folosim imagini din satelit şi GPS-uri ca să aflăm cele mai bune căi în jurul crevaselor şi peste vîrfurile bătute de viscol, trasee pe care să le străbatem practic pe orice vreme. Urma să combinăm alpinistul din Thomas cu exploratorul polar din mine, ca să ne mişcăm cît mai rapid şi mai sigur cu putinţă. Şi trebuia să pornim la sfîrşitul iernii, cînd e mai rece şi se întunecă mai repede, dar podurile de zăpadă sînt mai solide şi vînturile mai previzibile.
Am părăsit oraşul chilian Tortel la 24 august 2003, cu patru caiace, suficientă hrană şi echipament ca să rezistăm 67 de zile şi cu o vie nelinişte legată de ce avea să urmeze. După care a început greul.
Ne-am început călătoria spre vărsarea Gheţarului Jorge Montt în caiace încărcate fiecare cu 130 de kilograme de alimente, echipament şi combustibil. De acolo am luat-o pe jos şi pe schiuri, înaintînd anevoie peste crevase şi peste poduri de zăpadă. Ploua întruna şi ne tot poticneam. Într-o zi ne-au trebuit 11 ore ca să străbatem cu caiacele mici 2,5 kilometri prin zăpada zgrunţuroasă. „N-ar trebui să ne mai opintim aşa cum am făcut azi“ , scriam în jurnal. În cele din urmă, am ajuns la capătul gheţarului, unde Thomas priveşte în urmă truda a două săptămîni. Urmează imensul platou îngheţat.
Vîntul ne-a zgîlţîit cortul atît de tare, că n-am dormit deloc.
După ce am fost blocaţi trei zile în tabăra 22 de rafale de vînt cu 100 km/h, ne-am scos săniile din zăpadă. Thomas a găsit corzile şi echipamentul de căţărare, necesar pentru una dintre cele mai periculoase etape ale traseului: coborîrea unei imense cascade de gheaţă către Pasul Falla Reichert. Cascada era plină de crevase, dar era mai bine decît o altă noapte în tabăra expusă.
După trei zile de navigat cu caiacele, ne-am tăiat drum cu macetele prin hăţişuri ca să urcăm echipamentul pe Gheţarul Jorge Montt.
În două săptămîni de expediţie, am făcut septicemie de la o băşică la picior. Mi-am sunat doctorul la Oslo, care a zis: „pauză o săptămînă!“ Am luat doze duble de antibiotice şi am pornit după doar două zile.

Părăsind Gheţarul Tyndall, am luat-o cu caiacele în aval, pe rîurile Grey şi Serrano, către Fiordul Última Esperanza şi Puerto Natales.
N-am putut găsi nici o hartă normală destul de detaliată pentru a ne putea planifica expediţia de 525 de kilometri. Aşa că a trebuit să creăm ceva mai bun. Agenţia Spaţială Canadiană ne-a pus la dispoziţie imagini Radarsat cu posibilele zone cu crevase, iar noi am cumpărat fotografii Landsat în care se vedeau formele de relief în detaliu. La Coihaique, în Chile, am înşirat toate imaginile şi am luat-o de la capăt pentru a mai verifica o dată punctele de reper GPS marcate de Thomas. Am luat cu noi fotografiile pentru a găsi cele mai bune rute şi locuri de tabără, marcate cu triunghiuri roşii pe un mozaic din satelit nou creat.
Din cauza condiţiilor foarte vitrege, a vînturilor, a zăpezii şi a ceţii, ne-au trebuit 16 zile ca să facem doar 13 kilometri prin Pasul Falla Reichert. După ce am coborît 1.000 de metri prin talmeş-balmeşul unei cascade de gheaţă, cu imense blocuri suspendate, ne-am căţărat 1.375 de metri pînă sus, pe un vîrf îngheţat, de unde am coborît în rapel de-a lungul unui perete de pe versantul opus. Ştiam că ne asumăm riscul avalanşelor pe făgaşele abrupte, dar spiritele noastre s-au înseninat la vederea a nu mai puţin de 13 condori care se roteau pe cer.
„Deschide cortul!“ – am ţipat, purtînd ceva mai mult decît fesul. Sătul de hainele mele făcute scoarţă de zăpada umedă, am hotărît să răspund chemării naturii fără ele. În tabăra 25, am făcut tot ce am putut ca să nu ni se ude echipamentul. Mîncarea de seară era evenimentul fiecărei zile – 1.800 de calorii din carne uscată-congelată şi piure de cartofi cu unt, gătite şi devorate la lumina lanternelor, în întunericul iernii. Peste zi, mestecam gustarea mea favorită, inimă de ren uscată, pregătită de poporul sami din Norvegia. Consultam iar şi iar imaginile din satelit, discutînd traseul pe care-l aveam înaintea noastră. Într-o noapte, Thomas m-a trezit să mă întrebe: „Am ceva în ochi?“ Îşi simţea pleoapele ca şmirghelul. Mi-am dat repede seama că suferea de orbirea zăpezii şi i-am pus nişte picături calmante. Am aflat mai tîrziu că o gaură din pătura de ozon trecuse deasupra noastră fix în acea zi, expunîndu-ne la o doză ridicată de ultraviolete.
Crevasa s-a căscat sub mine ca trapa unei capcane în zăpadă
Hamul de sanie mi-a controlat totuşi căderea şi m-am căţărat afară rapid. Trecuserăm deja printr-o strîmtoare dificilă înainte de Pasul Falla Reichert, unde am montat o tiroliană ca să ne trecem săniile, pe un pod de zăpadă, peste o crevasă. Thomas dirija sania, în timp ce eu trăgeam de ea.
Tot ce mai aveam de făcut era să coborîm echipamentul.
Într-una din rarele zile calme, priveam spre est, către Argentina, din vîrful unei creste de 2.360 de metri. După 6 săptămîni de expediţie, mai aveam încă 150 de kilometri de mers, începînd cu un rapel riscant, de 600 de metri. După ce am îngropat saci cu zăpadă pe post de amaraje, Thomas a trecut marginea. Eu am coborît apoi prima sanie, care s-a înţepenit în stîncă. Thomas a trebuit să se caţere înapoi pentru a o degaja. A doua sanie a mers fără probleme şi eu după ea. O dată ajunşi jos, după nouă ore, ne-am îmbrăţişat ca nebunii.
Către final am avut cîteva ore senine, în care am navigat liniştiţi.
Am folosit vele mici cu care să tragem caiacele. O dată ieşiţi de pe gheaţă, ne-a mai luat o săptămînă să tragem săniile peste pietre, am vîslit peste praguri şi de-a lungul unui fiord, pînă ce le-am tîrît, în fine, pe plaja din Puerto Natales şi de-a dreptul în parcarea noastră de la hotel. Pregăteşte-te bine şi respectă planul – a fost deviza noastră. După 54 de zile, de cînd părăsiserăm oraşul Tortel, intram în barul hotelului purtînd încă echipamentul de rafting. „Două pisco cu lămîie“ – i-am comandat barmanului, care nici măcar n-a clipit. Am învăţat că în Patagonia aproape orice e posibil.

Text: Borge Ousland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*