Medellin, povestiri dintr-un război urban

Colindători străbat străzile din Robledo, un cartier din centrul Medellínului, unde copiii speră într-un viitor fără violenţele care bîntuie oraşul de decenii. Foto: Meredith Davenport

Un cartel internaţional al drogurilor criminal şi un conflict violent domină un oraş columbian ce se zbate pentru normalitate. Text: Eliza Griswold Foto: Meredith Davenport Oare cum trăiesc oamenii aici? Mă întreb în timp ce urc, gîfîind, treptele săpate în peretele imposibil de abrupt al unei văi din Anzi. E ora 18.00 şi sub mine puzderia de lumini tocmai încep să se aprindă, pe măsură ce oamenii înstăriţi din Medellín, care locuiesc pe fundul văii, se întorc de la lucru în blocurile lor sclipitoare. Dar aici, sus, în barăcile improvizate cocoţate pe deal, se află celălalt Medellín, unde circa 65% din cei trei milioane de locuitori ai oraşului trăiesc într-o lume a violenţei perpetue. Majoritatea săracilor din Medellín provin din satele din jur, de unde oamenii au fugit ca să scape de războiul civil din Columbia, vechi de 60 de ani. Conflictul a început în anii ,40 între ţăranii săraci, campesinos, şi proprietarii de pămînt bogaţi, dar s-a transformat (în special după extinderea comerţului cu droguri în anii ,70) într-o confruntare generalizată sălbatică, cuprinzînd în cele din urmă şi Medellínul, centru tradiţional al industriei textile şi al afacerilor columbiene. Pînă de curînd, oraşul era cunoscut atît drept capitala mondială a crimei, cît şi ca sediu al regelui drogurilor, Pablo Escobar, care a condus ani de-a rîndul cartelul cocainei din Medellín şi a otrăvit oraşul cu armata lui de narcotraficantes, furnizori de droguri, poliţişti corupţi şi asasini. Poliţia l-a împuşcat pe Escobar acum zece ani, dar moştenirea lui e pretutindeni, din Barrio Triste „Cartierul Tristeţii“, aflat în centru pînă în El Poblado, zona comercială extravagantă şi bine păzită din sudul oraşului. În tot oraşul, localnicii, aşa-numiţii paisas, trăiesc într-o lume în care grupările paramilitare de dreapta au preluat prin forţă controlul de la găştile de cartier şi gherilele de stînga, iar moartea a devenit un mod de viaţă. Dar adevărata poveste a Medellínului nu este despre cum mor oamenii, ci despre cum reuşesc să supravieţuiască cu un amestec tipic paisa de umor şi disperare, şi uneori chiar de speranţă.

Poliţistul

Cînd am cunoscut-o prima dată pe femeia de 42 de ani, pe care o voi numi María T., ea şi cele două fete ale ei, de 11 şi 9 ani, nu mai ieşiseră din casă de peste şase luni, din cauza ameninţărilor cu moartea. Cînd i s-a născut prima fiică, a trebuit să fie adusă de la spital de o gardă de corp, pentru că era prea riscant pentru soţul ei s-o aducă acasă cu maşina. Pablo Escobar pusese un premiu de cinci milioane de pesos (în jur de 7.000 $ pe atunci) pe capul fiecărui poliţist cinstit din Medellín şi mulţi erau vînaţi şi ucişi. În prezent, María se află sub pază întărită, din cauza rolului pe care l-a jucat în lichidarea cercurilor „narcoteroriste“ din Medellín grupuri înarmate aparţinînd atît gherilelor de stînga, cît şi grupărilor paramilitare de dreapta, care fac trafic de droguri şi au celule operative în oraş. Mereu se iveşte cîte un motiv spune ea, ridicînd din umeri, în faţa unei cafele la bufetul poliţiei. Înarmată cu un pistol de calibrul .45 şi cu o diplomă în drept, María lucrează ca fiscal, un superpoliţist care acţionează ca un fel de combinaţie între ofiţer de poliţie, detectiv şi procuror. Sute de cazuri ajung în fiecare an pe biroul ei, majoritatea legate de traficul de cocaină, o afacere de multe miliarde de dolari pe an. María, unul dintre ofiţerii cu cel mai înalt rang din Medellín, este foarte bună în ceea ce face. Este, de asemenea, incoruptibilă. Aceste calităţi i-au adus numeroase avansări de-a lungul celor 20 de ani de carieră şi nişte duşmani foarte periculoşi. Pentru a fi mereu cu un pas înaintea acestor sicarios, sau asasini, María şi soţul ei, un avocat, au fost nevoiţi să se mute de patru ori în ultimii trei ani. Într-o zi de lucru obişnuită, María îşi îmbracă fetele, le dă micul dejun şi le trimite la şcoală, sub escorta a trei gărzi înarmate. Apoi, purtînd un colier de aur (de care atîrnă chipul Maríei Auxiliadora, cunoscută şi sub numele de Ocrotitoarea Asasinilor, patroana de facto a criminalilor, mamelor şi oricui are nevoie de protecţie din Medellín), se urcă într-o maşină blindată, fără număr, escortată de cinci bărbaţi înarmaţi, şi se duce la muncă. O dată ajunsă, María poate oricînd să-şi pună o vestă antiglonţ peste colanţii albi şi centura cu strasuri, să se urce apoi într-un elicopter şi să întreprindă un raid la cine ştie ce laborator de narcotice, ascuns în jungla din afara oraşului. Cam cu un an în urmă, unul dintre baronii drogurilor pe care María îi trimisese după gratii, i-a spus că e o femeie moartă. Nu era nimic nou. În ultimii 25 de ani, la Medellín au fost asasinaţi peste 120 de judecători şi fiscales, iar baronii ordonă adesea asasinate chiar din închisoare. O dată, în timpul unui raid, María şi-a găsit numele pe o listă neagră. Dar de data aceasta era ceva mai serios. Printr-un informator din lumea interlopă, ea a aflat că cineva fusese angajat să o lichideze, iar contractul fusese plătit, ceea ce însemna că ucigaşii nu aveau să se lase cu una, cu două. Cu două luni înainte s-o întîlnesc, aflase că sicarios veniseră din capitală, de la Bogotá, pentru a ucide „o mică poliţistă dată dracului“. De aceea, sînt surprinsă cînd, după cîteva interviuri desfăşurate sub strictă securitate, María sugerează să mergem la un centru comercial, împreună cu fetele ei, şi să lăsăm bodyguarzii afară. E obosită de paza asta ca la puşcărie spune ea , şi în plus dorisem să îi cunosc fetele. Ne dăm întîlnire la o masă din zona de restaurante. Neavînd gărzile în jur, María îşi aruncă privirile înainte şi înapoi peste umărul meu, de parcă ar urmări un meci de tenis. María se îndepărtează cîteva clipe, ca fetele să poată rămîne singure cu mine pentru a sta de vorbă, dar ele sînt timide şi nu mi se pare corect să insist asupra pericolului în care se află viaţa lor şi a mamei lor. „Nu mai putem ieşi cu bicicletele pe-afară“ îndrăzneşte cea mare. Sora ei adaugă: „Sînt mîndră că mama îi prinde pe băieţii răi şi face oraşul mai sigur.“ María se întoarce la masă. „Cînd cea mare era mică de tot, zicea «Vreau să ajung fiscal, ca mami» povesteşte ea cu un zîmbet trist , dar acum vrea să se facă doctor, ca sora mea“. O întreb pe María ce anume face ca munca ei să merite riscul suprem. „Cred că oamenii trebuie să se implice, dacă vrem să schimbăm vreodată Columbia“ îmi spune. Ca mulţi din eroii Medellínului, María nu pare deloc deosebită. Ai putea spune chiar că se ascunde în văzul lumii.

Ucigaşul

Bărbatul, pe care îl voi numi Carlos R., are 20 de ani şi este exact genul de individ care ar putea fi trimis să o ucidă pe María. Născut la Medellín şi crescut, ca mulţi alţi copii de aici, fără tată , Carlos a abandonat şcoala în clasa a treia, după ce i-a spart unui copil capul cu o machetă de biserică pe care o construise. (Băiatul îi şterpelise lui Carlos ascuţitoarea.) După aceea, Carlos a adunat fier vechi de pe străzi şi s-a calificat ulterior în asasinate. Și-a văzut tatăl cu cîţiva ani în urmă; omul i-a oferit un măr pe stradă, dar Carlos l-a refuzat. „Mai bine l-aş omorî pe tipul ăsta“ îmi spune el în timp ce mergem pe străzi prin Barrio Triste, trecînd pe lîngă o mulţime de ateliere auto şi de drogaţi. Carlos lucrează o jumătate de normă ca mecanic în atelierul fratelui său şi o jumătate pentru gherilele paramilitare care controlează cartierul. „Mă sună şi îmi spun să fur o Honda Civic sau o motocicletă“ spune el. Sau îl pot suna să-i ordone un asasinat, exact ca acelor sicarios de pe vremuri care serveau în armata privată a lui Escobar. Remarc că nu pare prea îngrijorat că ar putea fi arestat. „Mai întîi, poliţia ar trebui să mă prindă cu arme“ explică el, dar reiese că şeful lui paramilitar e un fost ofiţer de poliţie, care poate rezolva lucrurile cu un simplu telefon. Cultura violenţei din Medellín face ca străzile oraşului să fie printre cele mai periculoase de pe pămînt: 2.193 de oameni au fost omorîţi aici în 2003, în scădere de la 3.774 în 2002. „Violenţa la noi îşi are originea în nedreptate şi inegalitate explică Roberto Luis Jaramillo, de la Universitatea Naţională din Medellín. Nu e doar violenţa (stradală) a puştilor din cartier e şi cea a baronilor drogurilor, care folosesc ucigaşi plătiţi şi grupări paramilitare.“ Şi există băieţi precum Carlos, care fac treaba murdară. În această privinţă, Medellínul nu s-a schimbat prea mult de pe vremea lui Escobar, un paisa harnic, care îşi mitiza originea umilă pentru a-i motiva pe băieţii săraci pe care îi atrăgea în serviciul lui. Escobar se imagina un Robin Hood de cartier; sloganul lui era „Medellín sin tugurios“ un oraş fără tugurios, sau cocioabe. O simplă privire asupra oraşului dezvăluie eşecul lui Escobar, dar cuvintele încă răsună promiţător în urechile miilor de tineri puşi pe înavuţire rapidă, dar ale căror familii au venit la Medellín tocmai pentru a scăpa de violenţa care acum le răpeşte fiii. Cu doi ani în urmă, Carlos a executat trei tineri pentru că, spune el, erau sapos, adică broaşte: orăcăiau la poliţie. „El Patrón şşefulţ ne-a spus să ne asigurăm că mor, pentru că a fost extrem de ofensat“ îmi spune Carlos, descriindu-mi o scenă care şi acum îl face să zîmbească: înfăşurînd cadavrele în pături, în timp ce poliţia spărgea uşa. Carlos a dispărut pe fereastră; soţia lui, Rosario, n-a fost la fel de norocoasă. A încercat să le spună poliţiştilor că abia ajunsese acasă şi nu ştia nimic despre cele trei cadavre din sufragerie înfăşurate în pături, dar aceştia n-au crezut-o. A petrecut şase luni la închisoare. Dacă l-ar fi prins pe Carlos în ziua aceea, nici măcar paramilitarii n-ar fi putut să mai aranjeze nimic. „Aş fi luat 125 de ani“ spune el. După crime, Carlos şi-a schimbat identitatea, sau, mai exact, paramilitarii i-au schimbat-o. Îmi spune că au plătit între opt şi zece milioane de pesos (în jur de 3.500 $) pentru a i se schimba cédula, cartea de identitate. Carlos şi-a ras barba şi şi-a tăiat pletele ondulate, care îi aduseseră porecla de „Churros“ după numele unor gogoşi răsucite, vîndute la colţ de stradă. Îl întreb dacă nu s-a gîndit să renunţe definitiv la armă. Viaţa în legalitate, îmi răspunde el, e doar pentru cei care şi-o pot permite. Sigur, i-ar plăcea o viaţă nouă, dar are trei copii de hrănit şi o mamă de întreţinut. În Medellín există o vorbă: „Fiule, cîştigă-ţi banul cinstit. Dar dacă nu merge, cîştigă-l cum poţi.“ Asta e deviza macho a localnicilor. Acesta e, de altfel, şi visul cel mai de preţ al lui Carlos: să-i cumpere mamei lui o casă.

Actriţa

Prima dată cînd am întîlnit-o pe Marta Correa, tînăra de 22 de ani traversa o stradă din Barrio Triste pentru a-şi îmbrăţişa unul dintre cei mai buni prieteni ai ei, regizorul Victor Gaviria. Victor, care adesea foloseşte amatori în filmele lui, a distribuit-o pe Marta într-un rol principal din filmul Vînzătoarea de trandafiri, din 1998, care s-a bucurat de recunoaştere internaţională. Acum venise să o audieze pentru scenariul pe care îl scria despre luptele din Medellín. Marta şi familia ei, mi-a spus el, sînt „eroii vieţii de zi cu zi“. Familia Correa locuieşte într-un rancho, o baracă de pe deal, într-unul dintre cele mai dificile cartiere din oraş: pe stîncile ameţitoare de deasupra văii, unde drumurile sînt atît de abrupte, încît maşinile şi autobuzele abia reuşesc să le urce. Marta le spune oamenilor că locuieşte în Popular, unul dintre cele mai sărace cartiere din Medellín. Dar, de fapt, ea trăieşte mai sus, pe deal adică într-o sărăcie şi mai mare , în Santo Domingo Sabio, care pînă de curînd era enclava gherilelor marxiste din oraş. Andrés, fratele Martei, era un jefe, adică şeful unei miliţii de gherilă, pînă cînd paramilitarii au preluat controlul asupra cartierului, în 2002. Sponsorizaţi de milionari şi de baronii drogurilor, paramilitarii au „cumpărat“ casele din cartier, terorizîndu-i pe oameni ca să vîndă la preţuri de nimic. Scopul lor era de a aduce bandele de stradă din Medellín sub controlul lor şi de a curăţa oraşul de ultimele celule ale gherilelor de stînga. Marta a fost împuşcată în picior, ca avertisment pentru fratele ei, şi în cele din urmă a fost prins şi Andrés. Pus la zid, Andrés a schimbat tabăra, alăturîndu-se paramilitarilor. Cînd gherilele au aflat de trădarea lui, au ameninţat că, drept răzbunare, o vor ucide pe Bernadita, mama lor. Bernadita îmi povesteşte toate acestea în timp ce udă o plantă de aloe vera, atîrnată lîngă uşă, ca să le aducă noroc. Locuinţa e curată, deşi pereţii sînt din bucăţi disparate de lemn bătute în cuie, printre care se strecoară lumina. Observ că una dintre scînduri e făcută dintr-un joc de table. Bernadita locuieşte aşa de cînd a venit de la ţară, în 1970. Fusese menajeră şi acum, după ce a ieşit la pensie, a luat-o puţin razna spune Marta. Îl vede pe Iisus plutind peste terenul de fotbal, acoperit cu nisip, de peste drum şi îndeplineşte cu regularitate ritualuri aducătoare de noroc. Amestecul ei ciudat de superstiţie şi credinţă nu e ceva neobişnuit la Medellín. Însă aici chiar şi religia necesită protecţie maximă. La orice colţ de stradă, altare viu colorate dedicate Maríei Auxiliadora sînt închise în vitrine de sticlă sau protejate cu gratii. Coroana şi sceptrul Fecioarei sînt furate frecvent. Pe lîngă faptul că e actriţă, Marta e şi prostituată. Cu doi ani în urmă, după naşterea celei de-a treia fiice a ei, Marjelly, a început să facă trotuarul, din cauza sărăciei spune ea „şi a durerii de a-mi vedea copiii şi mama flămînzind“. Scoate bani buni: 40.000 de pesos, adică vreo 15 dolari, pentru 20 de minute de muncă. La început, i-a ascuns Bernaditei noua ocupaţie. Acum nu mai e nici un secret, deşi copiii Martei sînt prea mici ca să ştie cum îşi cîştigă existenţa. Nazli, cea mai mare, devine curioasă. „Într-o bună zi va trebui să-i spun cu ce mă ocup şi că o fac pentru binele ei spune Marta. Sper să nu mă respingă.“ În jacheta de satin alb scurtă pînă la talie şi pe tocuri periculos de înalte, Marta seamănă cu personajul pe care l-a interpretat în Vînzătoarea de trandafiri. Chipul ei atrage clientelă, îmi spune, deşi bărbaţilor le e şi puţin teamă, pentru că e sau a fost celebră. „Îmi place să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată şi de asta mi se pare grozav să fiu actriţă. Poţi fi altă persoană spune ea. Filmul acela mi-a schimbat viaţa. Doar că nu ştiu încă în ce fel.“

Debutanta

Cu celularul strîns între ureche şi umăr, Daniella Alzate Vélez îşi scoate blugii Diesel şi tricoul şi îmbracă prima ei rochie de bal: un model cu lăcrămioare şi volănaşe, acoperit cu flori. E ultima probă. Corsajul e încă prea larg. Daniella va împlini curînd 15 ani şi, pentru a marca evenimentul, părinţii dau o quinceañera, o petrecere de „debut“, cu DJ, discotecă şi masă pentru 114 persoane. Ea va purta o rochie creată de Silvia Tcherassi, numărul unu în moda columbiană. Cum se învîrte prin butic, privindu-se în oglindă, Daniella pare mult mai în vîrstă, nu de 14 ani, pînă cînd îi sună telefonul. Se îmbujorează şi se uită înspre vitrină, de dincolo de care vine apelul. Prietenul ei din momentul respectiv şi cea mai bună prietenă, Juliana, se află afară, încercînd să tragă cu ochiul la sărbătorită. Daniella se ascunde de ei după tejghea, acoperită de tul roz. Cînd, în sfîrşit, vine sîmbăta petrecerii, Daniella îşi petrece după-amiaza la Tantra, salonul de frumuseţe favorit al mamei ei. Natalia Vélez Díez, mama Daniellei, în vîrstă de 36 de ani, tocmai şi-a reluat lucrul, după ani de zile în care a fost casnică. Anul trecut, Natalia s-a dus în Italia ca să înveţe să mînuiască nişte aparate italieneşti pe care le-a cumpărat şi care, se spune, ar combate celulita şi ar reduce ridurile. Natalia a fost oprită de funcţionarii italieni de la imigrări doar pentru că pe paşaportul ei scria „columbiană“. Lumea presupune că toţi columbienii sînt traficanţi de droguri îmi spune ea. „Dar nu-i adevărat.“ Natalia n-a avut parte de o quinceañera; părinţii ei nu-şi puteau permite. De aceea spune ea , petrecerea Daniellei este de fapt şi a ei. Se uită la ceas şi tresare. E deja opt. Petrecerea începe într-o oră, la Celebrations, un club şic, şi nici ea, nici fiica ei nu sînt îmbrăcate. „Am emoţii!“ spune Daniella, apăsîndu-şi mîna pe stomac şi păşind în lumea strîmtă a propriei rochii. Are trac, mai ales cînd se gîndeşte la vals, momentul central al întregii seri. Mai tîrziu, cînd momentul soseşte, Daniella trece pe podul construit deasupra piscinei şi luminat cu torţe. Toată lumea aplaudă cînd intră în sala de bal şi valsează cu tatăl ei vitreg, Jairo Alzate, un om de afaceri din domeniul turismului. Tatăl natural al Daniellei a fost ucis la Bogotá cu aproape 15 ani în urmă, în ziua în care urma să ia avionul să le vadă pe Natalia, care îşi serba ziua de naştere, şi pe fetiţa lor nou născută. Nu a mai ajuns însă. E trecut de miezul nopţii şi boxele de la discotecă bubuie. Dansatorii lucesc de transpiraţie. Unii îşi găsesc cîte un partener şi se strecoară discret afară. Bob Sadowsky, organizatorul petrecerii, spune că are un plan care să oprească incursiunile romantice ale oaspeţilor săi minori în tufişuri: a instalat fire-capcană. În caz că atmosfera devine prea încinsă, perimetrul e inundat de lumină. Bob ţine şi un vas mare cu dulciuri la uşă, astfel încît petrecăreţii gălăgioşi care pleacă să nu stea de vorbă în parcare şi să deranjeze vecinii. Quinceañera Daniellei se sparge a doua zi, înainte de amiază. La Medellín, pentru tinerii din clasa de mijloc petrecerile fac regula. Mai jos, la un club de noapte numit Mangos, revelionul e sărbătorit în fiecare lună, de parcă luna ianuarie s-ar putea să nu mai vină în anul următor. În Medellín, orice prilej de a o lua de la capăt indiferent cît de scornit este un pretext pentru o petrecere. Nu se pun întrebări. Se bate din tocurile cui şi se dansează.

Vînzătorul

Pe străzile din Medellín lucrează peste 100.000 de copii, dar pe Miguel îl cunosc cel mai bine. E înalt de cam un metru douăzeci, tuns perie şi are zîmbetul unui comerciant înnăscut. Vînzînd bomboane în autobuz, Miguel ajută la întreţinerea unei familii în care toţi contribuie cu ceva. Dar el e în acelaşi timp un băiat de zece ani căruia îi plac bomboanele, iar aici intervine autodisciplina. În fiecare zi spune el , îşi îngăduie să mănînce unul, şi numai unul, din produsele pe care le vinde. Miguel locuieşte cu bunica lui, care lucrează la o fabrică, unde depănuşează porumb, şi cu bunicul, paznic, cu patru unchi mai tineri şi cu cei doi fraţi ai săi într-un apartament cu două camere dintr-un barrio de la nord. Cînd Miguel a început să meargă, mama lui şi-a abandonat cei trei copii. „M-a lepădat, aşa că au venit bunicii şi m-au cules“ spune el. O dată a văzut-o într-o fotografie. Avea părul lung, roşcat şi pielea palidă, dar asta e tot ce-şi aminteşte. În fiecare dimineaţă, bunica îi dă lui Miguel 2.000 de pesos (cam 75 de cenţi). După şcoală, se duce la magazinul de bomboane şi cumpără o pungă de caramele de cafea. Apoi se urcă în autobuz şi anunţă, în faţa unui public captivat, alcătuit din negustori şi muncitori în fabrică: „Doamnelor şi domnilor, iertaţi-mă că vă răpesc din timpul dumneavoastră preţios, dar eu vînd bomboane.“ Funcţionează. Cîştigă în jur de 4.000 de pesos pe zi şi îi predă bunicii banii. Cînd am vorbit ultima dată cu Miguel, era cu cîteva săptămîni înainte de Crăciun. L-am întîlnit în centru, după ce ieşise de la şcoală, şi m-am ţinut după el cît a cumpărat bomboane şi le-a vîndut în autobuz, în susul văii, pînă cînd am ajuns în Zamora, cartierul lui. Bunica lui a venit de la fabrica de porumb şi am stat de vorbă, aşezaţi pe cele două paturi aflate în apartament. Miguel îmi spusese cu săptămîni în urmă că îşi dorea de Crăciun o bicicletă, însă un asemenea dar nu intra în discuţie. De fapt, spunea bunica lui, nu aveau să sărbătorească deloc Crăciunul. Miguel şi fraţii lui aveau vacanţă de la şcoală, bineînţeles, aşa că avea de gînd să îi ia la fabrică, să depănuşeze porumb, unde ei puteau susţine că a fost o duminică lucrătoare ca oricare alta. Ultima mea zi în Medellín a fost 2 decembrie, la exact zece ani după moartea lui Pablo Escobar. Pentru a marca momentul, un cort fusese ridicat peste mormîntul acoperit cu flori albe al lui Escobar, de la Jardines Montesacro. În timp ce mă apropiam, picături mari, uleioase, de ploaie au căzut pe cortul alb al mormîntului. Mă aflam acolo cînd un bărbat solid a sosit gîfîind, pe bicicletă, pentru a-şi aduce omagiul. Lucrase pentru Escobar, zicea el, şi se prezenta Darío, bucătarul-şef. Am stat o vreme pe o bancă udă şi am ascultat poveştile lui despre viaţa cu Pablo, căruia nimic nu-i plăcea mai mult decît o porţie mare de omletă. Pentru Darío, Escobar era „un om simplu, devotat dreptăţii“, ce odată a construit un întreg cartier pentru oamenii strămutaţi care trăiau într-o groapă de gunoi. Locuitorii din Barrio Pablo Escobar, cum i se spune cartierului, încă îşi amintesc cum, într-o noapte, au alergat să-şi ia în stăpînire casele, încă neterminate, primite de la regele drogurilor. Pentru ei, Pablo este un erou. Erou este şi pentru alţii, precum Andrés sau Carlos, atît de disperaţi să supravieţuiască, încît se agaţă de visul unui defunct, construit din bani, droguri şi moarte. Alţii de pe aici, ca Marta, María şi Miguel, caută o nouă poveste în care să creadă. Şi nimeni din cei cu care am vorbit, absolut nimeni, nu vrea să renunţe la speranţă, chiar dacă viaţa are alte planuri pentru ei. La urma urmei, acesta e Medellínul, locul unde pînă şi visătorii sînt nişte duri. (Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2005)  



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*