Hawaii – parcul naţional al vulcanilor

Gazul purpuriu emană din neobositul vulcan Kilauea, de unde un rîu sinuos de lavă se scurge liber. În peisajul schimbător al Parcului Naţional al Vulcanilor din Hawaii, distrugerea înseamnă şi o naştere perpetuă a Pămîntului. Foto: Frans Lanting

”Oricare dintre cele mai vestite minuni ale naturii îşi va dezamăgi, la început, vizitatorul”, scria Mark Twain în 1866, în timpul unei călătorii la Vulcanul Kilauea, „dar, la o cunoaştere mai profundă, măreţia sa va ieşi la iveală şi va creşte pînă ce în final îi va copleşi mintea.“

Parcul Naţional al Vulcanilor din Hawaii este exact aşa. Colinele în formă de scut care sînt vulcanii activi dezamăgesc la prima vedere – ele nu arată ca nişte „dragoni care scuipă flăcări.“ Iar craterele fostelor erupţii, care ciuruiesc pămîntul, sînt prea austere pentru a fi frumoase, prea mari, chiar şi pentru inima largă a unui iubitor al naturii. Asta, la început…
Apoi, totul se schimbă. Păşeşte cu grijă peste lianele groase de lavă răcită, fă o baie în aburul ce ţîşneşte din pămînt şi apleacă-te să vezi ferigile care au prins rădăcini, miraculos, în piatra abia creată. Ascultă poveştile hawaienilor despre Pele, zeiţa vulcanilor lor, şi vei începe să-i simţi prezenţa peste tot: în cîmpurile cu resturi de roci azvîrlite din craterele cîndva în flăcări, în mările de lavă încremenită, în cimitirele copacilor petrificaţi, în mirosul acru al dioxidului de sulf care te izbeşte dinspre riftul estic al Vulcanului Kilauea. Vizitează apoi bîrlogul ei fierbinte, Craterul Puu Oo, unde în 1983 a început ultima erupţie a vulcanului, de cînd s-a prelins suficientă lavă pentru a pava cinci drumuri pînă la Lună. În cele din urmă, vei realiza că vulcanii din Hawaii sînt în continuă schimbare: că te afli în cel mai efemer şi mai dinamic parc de pe Terra. Parcul naţional acoperă mai bine de 1.300 km2 pe Insula Mare, incluzînd vulcanii Kilauea şi Mauna Loa, cu cîmpurile lor de cenuşă, deşerturile searbede, pădurile de acacia piperniciţi, cu florile roşii ale arborilor ohia (Metrosideros polymorpha), cărora li se adaugă zone de pădure tropicală atît de încîlcită, încît doar puţini botanişti sau entomologi au putut răzbate prin ele.
Una din reşedinţele zeiţei Pele se află în Craterul Halemaumau, care a fost, timp de 150 de ani, cel mai activ vent al lui Kilauea. Hawaienii şi vizitatorii din întreaga lume vin pe marginile, acum liniştite, ale craterului pentru a o venera pe zeiţă şi pentru a-i aduce ofrande. „Vei vedea aici tot felul de lucruri, de la bani falşi pînă la căpăţîni de porc crude“ – ne spune rangerul Faelyn Jardine, care în fiecare săptămînă cară în afara parcului cîte un sac de gunoi plin cu ceea ce administraţia parcului consideră daruri „nepotrivite“. „Ofrandele preferate de noi sînt cîntecele şi rugăciunile“ – spune ea.
E uşor de înţeles de ce vin aici atît de mulţi cu daruri: pentru că simt forţa spiritelor puternice care trudesc sub acest pămînt. Nu doar Pele, ci şi alte spirite controlează lava, furtunile, incendiile, vînturile, copacii şi numeroasele capricii ale oceanului.
Însăşi Insula Mare are o origine explozivă recentă. Cu circa 700.000 de ani în urmă, ea a erupt dintr-un punct fierbinte staţionar din adîncul Pămîntului, înainte de a fi purtată, ca şi insulele sale surori, mai vîrstnice, pe placa Pacificului, ce se deplasează spre nord-vest. Acest punct fierbinte îşi continuă activitatea: un munte, pe nume Loihi, creşte sub valuri cu fiecare erupţie submarină, iar vîrful său se află la 1 km sub suprafaţa mării; cam în 50.000 de ani, el ar trebui să răsară din valurile mării. Din ceilalţi patru vulcani activi ai acestui stat, doar cei din parc, Kilauea şi Mauna Loa, au erupt în ultimii 200 de ani. De la ultima erupţie a lui Kilauea, care a răbufnit în zona riftului său estic, în 1983, lava vulcanului a adăugat circa 230 de hectare de teren pe coasta de sud a Insulei Mari.
Sam Kahookaulana a văzut ce pot face vulcanii. Acest vechi angajat al parcului a crescut sub cerul înroşit de lavă al oraşului Kalapana, care în 1990 a fost devorat de erupţia lui Kilauea. „Nu avem nici un control asupra vulcanilor, nu mai mult decît asupra valurilor, a stelelor sau a lunii – spune el. Aşa că tot ce poţi face e doar să-ţi trăieşti clipa.“ Neavînd nici o şansă de a le dicta acestor vulcani ce să facă, mulţi hawaieni încearcă să explice şi să justifice motivaţiile munţilor prin legende, în care apar zei temperamentali în dragoste sau la război. Pentru străini, Pele ar putea părea că este pe picior de război, cu consecinţe devastatoare. Însă – explică Keola Hanoa, o practicantă a cultului care o venerează pe zeiţa Pele – „noi nu privim opera sa ca pe o distrugere, ci ca pe o purificare. E o creatoare. Cînd trece pe aici, curăţă pămîntul şi ne lasă în urmă un nou teren fertil. Noi nu ne supărăm. S-o spunem de la bun început: totul e al ei.“
Keola spune că mama ei, Pele, în vîrstă de 81 de ani, este descendentă directă a zeiţei. „Bunica mea a avut un vis cu vulcani, în care i s-a cerut să-i dea numele de Pele“ – explică Keola. Ulterior, şi alţi membri ai familiei au fost botezaţi cu numele fraţilor şi surorilor zeiţei. „Chiar dacă mama mea arată ca o bătrînică blîndă, ea are legătură cu o putere supranaturală. Pele nu este pentru noi doar tutu, bunica noastră. Ea este totul: aburul, lava, pămîntul. Iar mama mea a fost aleasă de zeiţă pentru a o reprezenta.“
Mătuşa Pele (pentru hawaieni, mătuşă este un titlu respectabil) este un ghemotoc de femeie, cu o piele frumoasă, de creolă, şi cu un păr scurt, des şi negru. În ciuda numelui său omonimic, temperamental şi puternic, ea este liniştită şi echilibrată. A venit la centrul vizitatorilor din parc pentru a binecuvînta o nouă pictură a zeiţei. Purtînd ochelari mari de vedere, o rochie lungă, roşie, şi o coroniţă de flori asortată, ea stă în faţa imaginii zeiţei, pictate pe un perete, şi se roagă cu voce tare, într-o hawaiană cu uşoare inflexiuni melodice. Apoi, continuînd să cînte, se plimbă prin cameră, stropind în fiecare colţ, din vîrful degetelor, cu apa dintr-un bol în care plutesc frunze de ti. „În rugăciunile mele, am rugat-o pe Pele să protejeze acest parc şi pe toţi lucrătorii săi şi am curăţat camera de spiritele rele“ – avea ea să spună mai tîrziu.
Parcul Naţional al Vulcanilor din Hawaii este atît de saturat de credinţă spirituală, încît pînă şi cele mai ştiinţifice minţi se pot înclina în faţa mitologiei. În timpul zilei, vulcanologul Don Swanson, de la U.S. Geological Survey, măsoară temperaturile şi gazele şi analizează datele seismografelor şi senzorilor de mişcare a scoarţei, care detectează schimbările din pulsaţiile Pămîntului. El pescuieşte probe de lavă „cu un baros fără coadă, legat cu o bucată de cablu de oţel“, le răceşte într-o cană de cafea şi le studiază compoziţia. Însă o asemenea apropiere de cele mai elementare forţe ale naturii l-a făcut să calce pe un alt tărîm în timpul său liber, căutînd adevărul geologic în legendele hawaiene. „Este aici – spune el. Sînt cazuri în care este clar că ceea ce se descrie în rugăciuni şi cîntece e o metaforă a ceea ce s-a întîmplat în realitate.“
O povestire descrie cum Pele, cuprinsă de gelozie, a pîrjolit pădurea de ohia a surorii sale mai tinere, Hiiaka, pe care o bănuia că i-a furat iubitul. Apoi l-a ucis pe iubit – forţînd-o pe Hiiaka să sape după corpul lui. Swanson crede că aceste două întîmplări sînt ecoul a două dintre cele mai mari evenimente din trecutul Polineziei: o erupţie lungă de 60 de ani a lui Kilauea, în anii 1400, în care mari întinderi de pădure au fost carbonizate, şi prăbuşirea vîrfului său, în jurul anului 1500. „De-abia în ultimii ani ne-am dat seama noi, cercetătorii, care a fost succesiunea propriu-zisă a evenimentelor, însă totul era deja în legende, dac-am fi avut inspiraţia să ne uităm acolo mai întîi“ – spune Don.

Negreala apocaliptică a lavei străvechi îţi dă senzaţia sfîrşitului lumii. Rătăcind prin caldera Vulcanului Kilauea, cu bocancii sfîrtecaţi de muchiile ascuţite ale terenului accidentat, mă simt ca un ultim supravieţuitor. Aici se găsesc ambele tipuri de lavă hawaiană: atît cea fierbinte, numită pahoehoe, care acoperă pămîntul în falduri, cît şi cea mai rece, zgura vulcanică tîrîtoare, numită aa, care se întăreşte, formînd muchii foarte tăioase. Rocile de lavă poroasă au strălucirea verzuie a cristalelor de olivină, iar cuiburile de sticlă vulcanică, numite părul lui Pele, care ies din straturile de pahoehoe, strălucesc ca aurul.
Movilele de pietre, numite ahu, construite de personalul parcului pentru vizitatori, marchează o potecă omogenă prin acest ceaun bazaltic. Liniştită din anii ,80, caldera este acum scena reîntoarcerii îndrăzneţe a vieţii. La început, lichenii albi descompun stratul de lavă, contribuind la fisurarea acestuia, favorizînd astfel creşterea altor plante. Din loc în loc, atîrnă fructe acrişoare de ohelo. Iar prin crăpăturile rocii, şiruri de ferigi îşi iţesc capetele, ca nişte minuscule periscoape adulmecînd primejdia. Faptul că orice plantă poate creşte în condiţiile emanaţiilor naturale de hidrogen sulfurat şi ale ploii acide este remarcabil. Copacii ohia pot prinde rădăcini în lavă la doar cîţiva ani după erupţie şi-şi pot închide stomatele din frunze cînd aerul e sărac în oxigen. În cele din urmă, acestea şi alte plante endemice vor transforma pămîntul de lavă sterp în teren împădurit din nou. Aşa cum este Kahuku. Fosta fermă de 470 km2, obţinută anul trecut de parc şi de Fundaţia Nature Conservancy, este încă brăzdată de dungile negre ale vechilor cîmpuri de lavă. Însă porţiunile mai deschise la culoare abundă în păşuni pline de vite, în păduri de koa şi ohia şi tufăriş.
Vulcanologii sînt încîntaţi de locaţie, aflată în zona cea mai activă a riftului Mauna Loa, iar arheologii parcului vor cerceta ruinele sale, vechi de 700 de ani. Şi pentru conservaţionişti este un tărîm al făgăduinţei: dacă speciile invazive vor putea fi ţinute sub control, atunci multe alte specii endemice, unele periclitate, vor prospera.
Apariţie gigantică deasupra fermei, Mauna Loa, „mama-sfîntă“ pentru Kahuku, a rămas în mod straniu tăcut din 1984. Cel mai masiv munte din lume (de 50 de ori volumul Muntelui Fuji), cu cei 4.169 m deasupra nivelului mării, este doar vîrful unui vulcan ce se ridică aproape 13 km de pe fundul oceanului , care, de fapt, se şi afundă sub greutatea sa. Conform evoluţiei sale, Mauna Loa ar fi trebuit deja să erupă, iar cercetătorii spun că vîrful său s-a umflat treptat începînd din mai 2002. De obicei, erupţiile sale urmează după cîteva luni de activitate seismică crescîndă. Deocamdată e linişte.
Nu la fel stau lucrurile în cazul „adolescentului“ Kilauea, care de-abia dacă atinge 1.205 m. Craterul activ Puu Oo se află la circa 19 km de vîrful muntelui şi nu e deloc uşor de ajuns la locul „acţiunii“. Am prins o cursă cu un elicopter special, care m-a lăsat la circa doi kilometri sub crater, într-o kıpuka – o oază împădurită (şi o importantă bancă de seminţe), ocolită ca prin minune de lavă. În imediata apropiere a acestei insule de flori, copacii încremeniseră în timp, ca victimele Vezuviului. Trunchiurile lor împachetate în lavă arseseră mai departe pe dinăuntru, lăsînd în urmă stranii gnomi de piatră, cu feţele zbîrcite. Smogul vulcanic e gros şi acid; mi-am pus o mască de gaze, sperînd ca direcţia vîntului să se schimbe, şi am luat-o pe jos, călcînd pe aşa-numita pahoehoe zgrunţuroasă, cea mai recentă lavă – în parte veche de doar o săptămînă –, care ne duce la crater. Strălucirea argintie este spectaculoasă, dar suprafaţa sa ca o pojghiţă de sticlă se transformă în pulbere sub tălpile tale. Dacă nu eşti atent, te poţi prăbuşi în straturile de lavă mai veche de dedesubt – pînă la genunchi, la brîu sau chiar pînă peste cap. Brad Lewis, un fotograf de vulcani şi ghidul meu, îl numeşte trotuarul lichid. „Mergi pe şleauri, fără să te grăbeşti“ – mă instruieşte el.
Dincolo de ceea ce pare a fi un cîmp nesfîrşit de pahoehoe zgrunţuroasă, ne aşteaptă buza Craterului Puu Oo. Veritabilă frontieră a creaţiei, el se prezintă astăzi ca o groapă plină de gaze, presărată cu conuri arzătoare – cuptoare scobite, formate din zgură şi lavă întărită. „Locul ăsta e în permanentă schimbare“ – spune Brad, arătîndu-mi o serie de conuri de lavă prăbuşite, formate cu doar cîteva zile în urmă, şi altele noi, care începuseră să se formeze. Un gaz urît mirositor se ridică din fiecare crăpătură, umplînd groapa adîncă de 30 m cu o atmosferă primordială. Cu numai o săptămînă înainte, acest crater strălucea din cauza izvoarelor de magmă, iar roca lichidă umplea abisul, formînd un lac înspumat şi tulbure. Cînd se revărsa, dîrele de lavă se tîrau încet în jos, de-a lungul ogaşelor.
Azi însă totul se petrece în subteran: fundul lacului e liniştit. Peretele craterului deasupra căruia stau s-a rupt în două, lăsînd să se vadă o prăjitură neagră stratificată, pagini din cartea de istorie a muntelui. Însă, precum toate lucrurile de aici, aceste pagini sînt la fel de trecătoare ca vîntul. Mîine, peisajul văzut din acest punct va fi ceva nou. Săptămîna viitoare, acesta ar putea fi de nerecunoscut.
În acea noapte, o strălucire de culoare roşie-portocalie – gaz luminat de lava de dedesubt – a plutit deasupra Craterului Puu Oo, ca un miraculos apus de soare. Chiar şi fără jerbele de magmă şi torentele de lavă ale zilelor cînd activitatea lui este mai intensă, energia vulcanului este prezentă ca o mînă pe umărul meu, cu bubuiturile sale bolborosite răsunînd în noapte.
Există un loc în Parcul Naţional al Vulcanilor din Hawaii unde cea mai fierbinte forţă a Terrei îşi află, în cele din urmă, odihna: marea. Tuburi de lavă măsurînd kilometri – formate cînd lava de pe suprafaţa exterioară a şuvoiului prinde crustă, dînd naştere unei conducte pentru lichidul fierbinte dinăuntru –, poartă cea mai persistentă lavă spre punctul ei final: o explozivă baie de aburi.
Este la ţărmul apei, locul în care Pele şi sora sa, Na-maka-o Kahai, zeiţa mării, se întîlnesc în luptă. Şoseaua Chain of Craters şerpuieşte în jos, spre cîmpul lor de luptă de pe coastă, oferind o vedere memorabilă chiar şi cînd nu curge lavă. Falezele de un verde închis, numite pali, alcătuiesc fundalul unei scene negre, groasă de 3 m, desfăşurată pe 15 km de-a lungul oceanului, lavă răcită care se întinde cam 2 km de la pali la mare. Această scenă este locul din care viaţa a fost ştearsă de pe faţa pămîntului cu fiecare scurgere, dar în care ea va prinde rădăcini din nou. Ultima revenire a început deja: din loc în loc, covorul de lavă este aproape acoperit cu vegetaţie.
„Este ceva inexplicabil aici, jos, care cere respect“ – spune Carol Cebula, îngrijitoarea de animale a parcului. Călărim în lungul Potecii de Coastă Puna, care urmează îndeaproape malul Pacificului. Carol este mignonă, un mănunchi de muşchi brăzdat de soare, o dresoare de cai care, atunci cînd echipa de întreţinere are nevoie de echipament, conduce un convoi de catîri spre interiorul insulei. Pînă la Punctul Apua, o porţiune de plajă unde cuibăresc ţestoase marine, una dintre puţinele oaze în acest deşert de lavă, trebuie să călărim 11 km. În cele din urmă, descălecăm la Apua şi luăm masa printre florile albe ale tufişurilor de naupaka, rezemate cu spatele de nişte ziduri de lavă, ridicate pentru a-i proteja pe turişti de vînt.
„Uneori, caii se sperie aici fără un motiv evident – îmi spune Carol în şoaptă, de parcă mi-ar face o confidenţă. Localnicii spun: «Ah, obake! Spirite! Zeii îţi transmit ceva!» Poate că e aşa. Orice ar fi, animalele par să simtă că acesta e un loc sacru, care merită venerat. La fel simt şi eu.“
Pe drumul de întoarcere, de-a lungul coastei izbite de valuri, peste curgeri de lavă vechi de cîteva decenii, ne-a prins o ploaie atît de violentă, încît caii s-au întors cu spatele la rafale şi au refuzat să mai meargă. Poate că, o dată în plus, zeii le-au vorbit aici, jos, pe cel mai tînăr pămînt al planetei – trimis afară o dată cu lava fierbinte din cel mai adînc puţ al Terrei –, ridicat dintr-un duel etern cu marea. Dar cum furtuna s-a dezlănţuit frenetic, vîntul le-a şterpelit mesajul.

Text: Jennifer S. Holland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*