Pe urmele stafiei lui bin Laden în ţinutul pushtun

O furtună de nisip orbitoare, la un punct de trecere dintre Pakistan şi Afganistan, le aminteşte dureros urmăritorilor luptătorilor talibani şi Al-Qaida că această frontieră tribală e o ascunzătoare diabolică. Foto: Reza

O furtună de nisip orbitoare, la un punct de trecere dintre Pakistan şi Afganistan, le aminteşte dureros urmăritorilor luptătorilor talibani şi Al-Qaida că această frontieră tribală e o ascunzătoare diabolică.

Text: Tim McGirk

Faqir Shah trimite rafale de mitralieră peste înălţimile negre din Tora Bora, trăgând în stafiile Al-Qaida. Împuşcăturile răsună printr-o pădure de lauri, răzbătând din fundul văilor pînă pe culmile de granit, de parcă ar căuta un răspuns. Dar nu vine nici un răspuns, numai vântul. Shah coboară mitraliera cu ţeava fumegând. Este pentru prima dată când acest membru al miliţiilor afgane se întoarce la Tora Bora după crâncena bătălie din decembrie 2001, dintre militarii americani şi luptătorii Al-Qaida, iar această demonstraţie de bărbăţie e în acelaşi timp un semn de bravadă şi de frică.
„Ne-am luptat cu Al-Qaida aici, în zăpadă, vreme de două săptămîni“ – spune Shah, care poartă pantaloni americani de camuflaj pe sub o tunică cenuşie zdrenţuită. Arată către un crater adânc de 4 metri, făcut de unul dintre proiectilele lansate de avioanele americane, şi zice: „Vezi gaura aia? Un soldat american a aruncat acolo o bucată de beton de la World Trade Center, pentru că era convins că s-a zis cu Al-Qaida. Eu i-am spus că nu cred aşa ceva.“
Shah mă conduce peste bolovanii unui pârâu îngust, la deal, până la peşterile de pe Tora Bora. În versant există zeci de peşteri, ca nişte faguri, acum toate goale, exceptînd câteva încărcătoare abandonate de la asediul american de acum trei ani. Apoi ne aventurăm până la ruinele unei case de chirpici, spulberată de bombe. Găsesc fragmente dintr-un obuz de artilerie şi un fes de rugăciune. „Aici locuia Osama“ – spune Shah.
Mă aşez pe moloz, curăţ o portocală şi verific pe GPS coordonatele locului: 34o7’80’’ latitudine nordică, 70o13’209’’ longitudine estică. Potrivit martorilor oculari, cândva, pe la începutul lui decembrie 2001, înainte de debutul asediului de la Tora Bora, bin Laden s-a oprit aici peste noapte, le-a ţinut un discurs de îmbărbătare sutelor de luptători ai săi şi a dispărut.
De atunci şi pînă la începutul lui octombrie 2004, când acest articol a fost trimis la tipografie, cel mai căutat om de pe planetă nu a mai fost văzut, deşi circulau zvonuri că forţele americane sau aliaţii lor pakistanezi l-ar fi capturat şi urmau să-l prezinte chiar înainte de alegerile prezidenţiale din SUA. Unde ar fi putut să se ducă? De la 9/11 încoace, am pus aproape în fiecare zi această întrebare, în timp ce transmiteam ultimele ştiri de la sediul meu din Islamabad, Pakistan. În căutarea unui răspuns, am pornit pe urmele lui bin Laden la întretăierea drumurilor traficanţilor, de-a lungul graniţei deşertice dintre Afganistan şi Iran, prin munţii stâncoşi Hinducuş şi chiar prin cartierele scumpe din două oraşe pakistaneze, Peshawar şi Karachi, unde câţiva lideri ai Al-Qaida au fost găsiţi ascunzându-se în vile somptuoase.
Poate că până la urmă bin Laden se ascunde undeva departe, în ţinutul de baştină al familiei lui, din sudul Yemenului, sau se dă drept un pescar de perle cu coafură jamaicană pe o plajă din Costa Rica. Nu lipsesc presupunerile, unele dintre ele de-a dreptul bizare. Dar interceptările electronice, declaraţiile luptătorilor Al-Qaida luaţi prizonieri şi înregistrările video care îl prezintă pe bin Laden în împrejurimi sunt dovezi convingătoare că el se află încă aici, de-a lungul graniţei afgano-pakistaneze, într-o regiune muntoasă, sălbatică, de mărimea Irlandei, la care am ajuns să mă gîndesc ca la „Bin Ladenstan“, după cel mai abominabil locuitor al zonei.
Aici e ascunzătoarea ideală pentru orice proscris sau fugar: o fortăreaţă ca un labirint geografic, delimitat de un mare zid de munţi, întins pe 1.600 km, de la Hinducuş spre sud, până la Marea Arabiei. Aceşti munţi formidabili formează o barieră naturală între Asia Centrală şi câmpiile Indiei, aşa cum aveau să înveţe de-a lungul vremii, pe propria lor piele, cei ce s-ar fi vrut cuceritori, de la Alexandru cel Mare până la Marea Britanie a secolului al XIX-lea şi, mai recent, Uniunea Sovietică. Mai ostili chiar decât stâncile şi zăpada sunt localnicii, o mulţime complicată de triburi şi clanuri, cunoscute sub numele generic de pushtuni, numărând peste 25 de milioane de locuitori, amintiţi uneori şi ca pakhtuni sau pathani. Trăind de ambele părţi ale graniţei, ei împărtăşesc aceeaşi limbă (paştu), pasiunea pentru arme şi glumele bune, profunda suspiciune faţă de străini şi preferinţa pentru tutunul verde de mestecat, numit naswar, precum şi credinţa într-un străvechi şi strict cod al onoarei, denumit Pushtunwali. Una din legile acestui cod – nanawateh, adică sanctuarul – este deosebit de frustrantă pentru urmăritorii lui bin Laden. Ea spune că orice pushtun are obligaţia să ajute pe oricine vine şi îi bate la uşă căutând adăpost, chiar dacă e vorba de cel mai mare duşman. Pushtunii pot să-şi dea viaţa în apărarea unui oaspete şi mulţi chiar au făcut-o.
Îmi amintesc de o discuţie cu emancipatul colonel Mohammad Yahya Effendi, unul dintre şefii spionajului pakistanez care i-a condus pe rebelii afgani, sau mujahedini, în timpul războiului sovietic din anii ,80. Pushtunii „se pot comporta cu nobleţe, şi totuşi să fie absolut ticăloşi – mi-a spus Effendi. Pot face tot felul de lucruri perfide, pot să-şi trădeze chiar părinţii. Dar când vine vorba să acorde cuiva refugiu, parcă sunt fanatici. E ca o misiune sacră.“
Oricine l-ar preda pe bin Laden americanilor ar putea deveni mai bogat cu 25 de milioane de dolari, banii de recompensă – a explicat Effendi –, dar persoana lui, împreună cu familia, clanul şi tribul ar cădea în dizgraţie totală pentru multe generaţii. „Osama e un mare erou al Islamului – a adăugat el. Viaţa oricui l-ar trăda n-ar mai face nici cât o ceapă degerată.“

Lângă ruinele casei lui bin Laden din Tora Bora, apăs câteva din butoanele GPS-ului, mărind harta de pe ecran. Spre sud, chiar dincolo de lanţul Munţilor Spin, din faţa mea, se întinde linia neregulată a frontierei pakistaneze, trasată de un diplomat britanic, Sir Henry Mortimer Durand, în 1893.
La nord-est se află oraşul afgan Jalalabad. Acolo se zice că s-ar fi retras bin Laden din Tora Bora şi că ar fi petrecut câteva zile ascuns în casa unui moşier bogat, chiar în timp ce trupele americane şi aliaţii lor se apropiau. Ceea ce pare puţin probabil: întoarcerea în zona de război afgană ar fi fost nesăbuită, iar bin Laden s-a dovedit a fi un om prudent.
Chiar în faţa mea se află o altă posibilitate: o potecă pentru catâri, ce se strecoară până la o creastă de granit, spre Pakistan. Cel mai logic este ca bin Laden s-o fi apucat spre Pakistan; în decembrie 2001, trupele pakistaneze nu se grăbeau să închidă graniţa şi zeci de luptători Al-Qaida au reuşit să treacă peste aceşti munţi. Poate că şi bin Laden a reuşit.
Cea mai uşoară cale pentru mine şi fotograful de la National Geographic Reza de a ajunge în Pakistan e de a urma, pur şi simplu, această cărare. Proastă idee, spune Shah, mitraliorul. Se pare că nu în stafii trăgea el: în noaptea dinaintea sosirii noastre, câţiva băieţi răi, probabil talibani, împreună cu o mână de luptători Al-Qaida, au atacat poliţia de frontieră afgană, în apropiere, cu rachete şi focuri de artilerie. Probabil că talibanii sunt încă la pândă, iar comandantul afgan însărcinat cu siguranţa noastră, Sher Ghulam, aşteaptă căderea nopţii pentru a ne scoate din tabără, fără lanterne, la un adăpost sigur, dintr-un sat apropiat. „Duşmanul nostru vine din Pakistan“ – spune Sher Ghulam. E un refren pe care l-am auzit mereu, oriunde am călătorit prin Afganistan. Chiar dacă Reza şi cu mine reuşeam să trecem frontiera pakistaneză, am fi fost în acelaşi pericol şi de partea cealaltă. Cea mai mare parte din provincia de la frontiera de nord-vest a Pakistanului, de-a lungul graniţei cu Afganistanul, e un teritoriu tribal semiautonom. În secolul al XIX-lea, britanicii, după multe campanii sângeroase pentru a pacifica triburile pushtune de aici, au sfârşit prin a le lăsa în pace, ca să servească drept zonă-tampon între ţinuturile sălbatice din Afganistan şi India, colonie britanică. După întemeierea Pakistanului, în 1947, guvernele pakistaneze succesive au considerat, de asemenea, înţelept să lase triburile neguvernate – cel puţin pînă la 9/11.
Poate că pushtunii sînt poporul cel mai neguvernabil de pe pământ. Sunt divizaţi în zeci de triburi şi sute de clanuri, care de obicei se războiesc între ele. Prezenţa oricărui invadator (chiar şi a doi jurnalişti de la National Geographic) îi uneşte pe bărbaţii triburilor doar cît timp e necesar pentru a-i alunga pe intruşi. Apoi se apucă din nou să se împuşte între ei. Se zice că între pushtuni nu e pace decât atunci când se află la război.
În regiunile tribale, casele pushtune tipice sunt construite ca nişte fortăreţe, cu turnuri de veghe înalte şi ziduri de 6 m. Şi orice pushtun care se respectă deţine un arsenal propriu. O gospodărie puternică poate avea un tun antiaerian instalat în turn, unul sau două mortiere, o mitralieră de calibrul 50, vreo zece automate AK-47 şi o grămadă de grenade pentru aruncător. Cu o asemenea putere de foc, o simplă ciondăneală între vecini devine adesea o bătălie în toată regula.
Ceea ce salvează populaţia pushtună de la anihilarea reciprocă este consiliul tribal al bătrânilor, cunoscut sub numele de jirga. Aleşi de clanurile lor, aceşti înţelepţi sunt interpreţii supremi ai Pushtunwali, iar judecata lor colectivă în ce priveşte disputele asupra pământului, vendetele şi chestiunile de detaliu privind sanctuarul este definitivă şi obligatorie. E un sistem democratic, pentru că nici un pushtun nu acceptă alt superior decât jirga. Pînă la urmă, Reza şi cu mine decidem că e preferabil să cerem o aprobare oficială pentru a vizita regiunile tribale din Pakistan, decât să trecem pur şi simplu graniţa. Mergem la Peshawar şi ne înfiinţăm noi înşine la secretarul local pentru securitate, comandantul de brigadă Mahmood Shah, un bărbat cu ochii trişti, o voce calmă şi cu o eşarfă de mătase roşie ce se iveşte dezinvolt din buzunarul de la vestă.
Comandantul Shah este el însuşi pushtun, din tribul yusufzai, şi e important de menţionat – spune el – că nu toţi pushtunii sunt terorişti şi ucigaşi. Din rândul lor provin excelenţi soldaţi, medici, căpitani de navă, poeţi, şoferi de camioane şi vedete de cinema, a căror faimă se întinde în toată Asia. Sunt oameni de cuvânt – spune comandantul de brigadă – şi poţi găsi pînă la Calcutta cămătari pushtuni al căror sistem bancar neoficial se bazează exclusiv pe încredere. Comandantul are pe birou un şir impresionant de patru telefoane diferit colorate, dar cel care sună este mobilul, setat pe melodia săltăreaţă de la „The Hokey Pokey“.
„Alo?“ – răspunde comandantul. Ascultă, apoi spune: „Omul ăsta trebuie eliminat. Folosiţi elementul-surpriză. Un atac de noapte. Dacă scapă, va fi o catastrofă.“ Vocea lui e atît de amabilă şi obosită, încât ai zice că a ordonat un stoc de agrafe de birou, nu moartea unui agitator tribal. „Şi acum – spune întorcîndu-se spre noi –, cu ce vă pot fi de folos?“ Îi explicăm că avem nevoie de permise de călătorie şi de o recomandare către reprezentanţii guvernului pakistanez, aşa-numiţii agenţi politici, din fiecare district tribal. Din bungalourile lor coloniale cu grădini englezeşti de trandafiri, agenţii politici ţin legătura cu bătrînii triburilor, răsplătindu-i cu bani, drumuri pavate şi locuri de muncă, dacă se comportă corespunzător. Iar dacă nu, agenţii politici pedepsesc triburile cu amenzi colective, arestări sau, din când în când, dinamitându-le casele. Opţiunea finală la dispoziţia agenţilor e ordinul letal dat de comandant: eliminarea.
Repercusiunile unui asemenea ordin sunt, fireşte, greu de prezis. În luna martie, armata pakistaneză a lansat, la presiunile Washingtonului, o operaţiune în munţi, la sud-vest de aici, într-o regiune tribală pushtună numită Waziristan, pentru a lichida sutele de luptători Al-Qaida străini (cunoscuţi aici sub un nume simplu: „arabii“), care profitau de ospitalitatea locală.
La un moment dat, s-a crezut că bin Laden şi adjunctul lui, Ayman al-Zawahiri, se ascundeau lângă oraşul Wana, dar informaţiile s-au dovedit ulterior false. Când am sosit noi acolo, la câteva săptămâni după începerea luptelor, ofensiva armatei pakistaneze nu mergea prea bine şi au existat zeci de victime. Convoaiele erau prinse în ambuscade. Garnizoanele erau atacate cu rachete şi doisprezece soldaţi pakistanezi care se refugiaseră într-o moschee fuseseră târâţi afară de luptătorii Al-Qaida şi măcelăriţi.
Waziristanul fiind în flăcări, comandantul de brigadă Shah vrea să ne scoată din zona de conflict. Aşa că Reza şi cu mine pornim spre Kurram, valea lungă a unui râu din faţa Munţilor Tora Bora, mărginită pe una din laturi de culmi înzăpezite. Călăuza noastră e Rahimullah Yusufzai, un învăţat local cu barbă albă şi ochelari de bufniţă, care este vocea postului de radio BBC de prin aceste părţi şi decanul comunităţii de jurnalişti pushtuni. El i-a luat două interviuri lui Osama bin Laden şi câteva liderului taliban, mullahul Mohammad Omar, şi cunoaşte configuraţiile fizice şi culturale ale Bin Ladenstanului mai bine ca oricare altul. Şi apoi, sunt cu noi şi cele şase gărzi de corp, soldaţi pushtuni dintr-o bucată, ale căror arme AK-47 par adesea aţintite, nonşalant, spre noi. Pentru propria noastră protecţie, desigur.
Prima noastră destinaţie este Dandar Kili, un sat de tăietori de lemne, unde un grup de 50 de luptători Al-Qaida, mulţi dintre ei degeraţi şi răniţi, şi-au croit cu greu drum peste munţi, din Tora Bora, în decembrie 2001. Sorbind din ceştile de ceai verde în casa şefului de trib Tajmir Daradar, un bătrîn de 100 de ani, întrebăm care a fost povestea şi ni se răspunde cu o tăcere mormântală. Mai tîrziu, în următorul sat din vale, aflăm şi de ce.
„N-aţi observat că în Dandar toate casele sunt noi?“ – spune Noor Mohammad, unul din săteni. „Asta pentru că pe cele vechi le-am ars din temelii“. Aparent, luptătorii Al-Qaida sosiseră într-adevăr în Dandar şi fuseseră adăpostiţi în moscheea satului. Apoi, bătrînul şef de trib i-a avertizat că armata pakistaneză se apropia, îndemnându-i pe fugari să-şi pitească armele şi să se ascundă şi ei. Cei din Al-Qaida se conformaseră.
„A fost un şiretlic – explică Noor Mohammad. Oamenii din Dandar le-au furat arabilor totul, toate bunurile şi dolarii. Arabii au venit şchiopătînd desculţi prin zăpadă pînă la noi. Le furaseră până şi şosetele.“ Acest rău tratament aplicat membrilor Al-Qaida a fost privit drept o astfel de violare a codului pushtun privind sanctuarul, încât satele din jur au adunat o armată de 4.000 de oameni, sau lashkar, şi au atacat satul Dandar, arzând casele şi omorând vitele.
Şi ce s-a întîmplat cu luptătorii Al-Qaida?
„Trebuie să înţelegi – spune Noor Mohammad privindu-mă rece în ochi. Dacă un soldat american vine la mine acasă şi îmi cere protecţie, o va primi. Şi dacă vine Osama, o va primi şi el. Aşa e tradiţia noastră pushtună.“ Acesta a fost singurul răspuns pe care l-am primit.

Pe drumul de înapoiere spre Peshawar, la asfinţit, ne-am oprit la poalele unui deal, la mormântul unui luptător Al-Qaida. Trupul lui fusese găsit de un băiat care păştea turmele şi îngropat de săteni. Steaguri – semn că acolo a fost îngropat un martir – fluturau în vânt.
În timpul călătoriilor noastre, am văzut peste zece morminte Al-Qaida. Ele au devenit locuri de pelerinaj pentru pushtuni: aici, femeile se roagă să nască fii curajoşi; alţii îi cinstesc pe luptătorii căzuţi dedicându-le versuri pline de înflorituri.
Acel conflict lung de un deceniu, care a izbucnit după invazia sovietică din 1979, a fost un punct de răscruce pentru istoria modernă. Pentru a-şi înfrunta inamicul din războiul rece, SUA au încheiat o alianţă cu serviciile secrete pakistaneze, ca să poarte războiul. Pakistanul a aprovizionat cu arme, bani şi în cele din urmă cu rachete sol-aer Stinger un grup de rebeli afgani, care vedeau în această luptă un jihad, sau război sfânt, pentru izgonirea necredincioşilor sovietici de pe pământul musulman. În curând, alte ţări musulmane, precum Arabia Saudită, au început să exporte clerici fundamentalişti în regiunile tribale pushtune, împreună cu voluntari arabi participanţi la război, printre care şi bin Laden.
Între timp, bătrânii triburilor afgane care voiau să rămână independenţi şi se opuneau controlului pakistanez erau asasinaţi unul câte unul de agenţii Pakistanului. Acest lucru a slăbit ordinea socială a triburilor, ducând, în 1994, la crearea bandei de luptători fanatici pushtuni cunoscuţi sub numele de talibani, sau „studenţi“, fiind ieşiţi din şcolile religioase finanţate de saudiţi în Pakistan. Cu sprijinul Pakistanului, talibanii au pus pe picioare o armată, au intrat în Kabul şi au preluat controlul efectiv asupra guvernului afgan în 1996.
După 9/11, majoritatea acestor talibani cu turbane negre şi a mentorilor lor din Al-Qaida au fugit înapoi în regiunea tribală din Pakistan. Pe cărări cunoscute doar de traficanţi şi de mujahedinii care luptaseră cu sovieticii, ei au întreprins şi raiduri peste graniţă împotriva forţelor coaliţiei conduse de SUA, atacuri ce continuă până în ziua de azi. Există relatări constante că luptători Al-Qaida s-ar afla în regiunea tribală Mohmand, la vest de Peshawar, aşa că Reza şi cu mine ne îndreptăm spre acea regiune îndepărtată, cu ochii în patru după un anumit arab, foarte înalt, şi anturajul lui. Avem şi noi anturajul nostru, incluzînd şase bodyguarzi şi un ofiţer de informaţii pakistanez, însărcinat de comandantul de brigadă Shah să ne „protejeze“. Prietenul nostru Rahimullah ne va urma în dimineaţa următoare.
Pe drumul abrupt de munte întâlnim un cortegiu de camioane multicolore cărînd pe platforme blocuri mari de marmură albă de la o carieră. Această marmură – şi opiul – sînt două surse principale de venit pentru localnici. Mai tîrziu, ne oprim la altarul închinat unui luptător pentru libertate şi haiduc pushtun, Haji Turangzai, pe care localnicii l-au ascuns de englezi vreme de aproape două decenii. La începutul secolului XX, britanicii au organizat 17 operaţiuni pentru prinderea lui şi au dat greş de fiecare dată. Un bin Laden al timpului său, Turangzai a murit în somn, la vîrsta de 81 de ani.
Versuri din Coran, scrise pe bucăţi de sticlă neagră, străjuiesc marele lui mausoleu de marmură. Printr-o fereastră boltită, văd un bărbat cu priviri aspre şi turban, un taliban poate, ascuns în umbra unui dud, care mă urmăreşte cum îl urmăresc. Cînd am ieşit din altar, dispăruse.
A doua zi, Rahimullah ajunge cu întârziere, cu şase găuri de glonţ în camionetă. La 20 de minute după ce părăsise Peshawarul, doi bărbaţi înarmaţi ieşiseră din lanul de trestie de zahăr în mijlocul drumului şi îi făcuseră semn să oprească. Era fie o tentativă de jaf, fie de răpire, dar şoferul n-a mai aşteptat să afle exact. A apăsat pe acceleraţie, iar cei doi au deschis focul. Mai tîrziu, poliţia i-a spus lui Rahimullah: „Eşti nebun? Noi nu folosim niciodată drumul acela. E prea periculos!“
Nici Mohmand nu e un loc prea prietenos. Aproape toate casele sunt nişte castele ridicate pe vârfuri de stîncă şi fiecare ţăran care lucrează la câmp are în spate o carabină. Totuşi regulile ospitalităţii încă funcţionează şi, într-o zi, o căpetenie locală, pe nume Iftikhar Chandar, ne invită, pe noi şi escorta noastră de poliţişti, la el acasă, la prînz. Hamace sunt instalate în curte, la umbra unei bolţi de viţă străvechi, şi ne ospătăm cu grătar de capră şi bame. În jurul nostru bâzâie leneş albinele.
În sfârşit, cât mai delicat posibil, îl întreb pe Chandar ce părere are despre noii lui vecini, armata pakistaneză. Se întoarce către un bărbat sfrijit, cu ochii spălăciţi şi barba ca o sârmă de oţel, care stă deoparte, jucîndu-se cu un copil. „Sher Khan – îi spune căpetenia –, poate ai dori să ne onorezi cu unul din cupletele dumitale.“
Cu ochii strălucind, Sher Khan sare în picioare şi recită un poem în paştu. Acesta se încheie cu un gest obscen, care îi face pe militarii din escorta noastră să abordeze o mină foarte jenată, iar pe Rahimullah să se cocoşeze de râs. „Vai de mine, e bun. Foarte critic la adresa guvernului“ – spune Rahimullah. Punându-l pe bufonul curţii să ne transmită mesajul printr-un poem, explică el, oamenii din Mohmand îşi pot transmite ideile fără teamă de pedeapsă, căci poeţii pushtuni sunt mai presus de orice interdicţie. Sher Khan se întoarce în colţul lui, iar gazda noastră adaugă în chip de scuză: „Vă rog să-l iertaţi pe Sher Khan. Este un pic nebun. Dar un poet grozav!“

Mai există o teorie despre bin Laden, care m-a făcut curios, şi vreau să o verific. La scurt timp după 9/11, spune legenda, o căpetenie a nomazilor kuchi s-ar fi dus la liderul taliban, mullahul Omar, şi s-ar fi oferit să îl ia pe bin Laden sub protecţia lui. Propunerea ar fi putut să-i surâdă lui bin Laden: tribul kuchi, cu turmele sale de capre, oi şi cămile, e format din pushtuni aflaţi în transhumanţă între Pakistan, Afganistan şi uneori Iran. Sunt rareori opriţi la frontiere, iar buldogii lor feroce şi priceperea deosebită cu care ţintesc ţin musafirii nepoftiţi la distanţă de focurile lor de tabără. Ocolind oraşele şi urmînd cărările lor tradiţionale peste dealuri şi deşerturi, păstorii kuchi au, se zice, o reţea de informaţii care ar putea stîrni invidia oricărei agenţii de spionaj occidentale. Şi numărul lor se ridică la peste un milion, ceea ce i-ar permite cu uşurinţă lui bin Laden să se piardă printre ei sau să fie trecut de la un trib la altul.
Într-o zi, la Kabul, mă duc să mă întâlnesc cu Hashmat Ghani Ahmadzai, un lider kuchi din influentul trib ahmadzai. „Călăresc cămile şi mă mândresc cu asta“ – îmi spune Ghani, un bărbat aparent agresiv, cu barba tunsă scurt, care vorbeşte engleza şi alte patru limbi. Ahmadzaii, îmi explică el, deţin o firmă de transport rutier şi 340 de benzinării în tot Afganistanul. „Suntem ca furnicile – spune el vesel. Dacă punem umărul laolaltă, putem sfâşia şi pielea unui tigru.“
O oră mai târziu, cobor din Mercedesul blindat al lui Ghani la ferma familiei sale din Lowgar, la sud de Kabul, unde am venit să testăm noua sa carabină turcească. E primăvară şi dinspre livada de meri adierea aduce petale, în timp ce noi ne îndreptăm spre un pârâu. Suntem înconjuraţi de şase bărbaţi înarmaţi, gărzile de corp ale lui Ghani. Este ca o scenă din Naşul.
Poate un fugar să ceară refugiu de la o familie kuchi? – întreb eu. Ghani încuviinţează din cap. „Se întâmplă tot timpul. Trebuie să explice de ce anume fuge şi să promită că nu va mai comite nici o crimă cât timp stă cu ei.“
Dar oare bin Laden s-ar putea afla printre păstorii kuchi? „Bineînţeles că nu – spune el –, deşi au venit şi de la CIA să mă întrebe acelaşi lucru.“

Ghani trage cu puşca lui turcească într-o creangă care pluteşte pe apă, nimerind-o de ambele dăţi. Face semn spre bodyguarzi şi ne întoarcem tăcuţi prin livadă, prin ninsoarea de petale. Chipul i se întunecă şi îmi amintesc de cuvintele colonelului Effendi: Viaţa celui care l-ar trăda pe bin Laden n-ar mai face nici cât o ceapă degerată. Iar ruşinea acelei trădări va dăinui timp de generaţii.
Cu o mişcare dibace a mâinii, călăuza mea, Gul Mohammad, îmi înfăşoară o fâşie lată de pânză cenuşie în jurul capului – un turban de wazir. Îi dă ultimele retuşuri, trăgând un capăt al pânzei peste turban, astfel încât arată ca o creastă de cocoş ţanţoş. „Acum eşti gata să-i întîlneşti pe waziri“ – spune Gul Mohammad, făcând un pas înapoi ca să-mi admire turbanul pleoştit. „Totul e aranjat.“ Reza şi cu mine mergem la un consiliu tribal – jirga – şi trebuie să arătăm cât mai bine.
Atmosfera e calmă pentru moment în Waziristan. Lângă oraşul Wana, armata pakistaneză a amnistiat localnicii pro Al-Qaida, cu care se luptase toată primăvara, în speranţa că poate îi va convinge să îi predea pe „oaspeţii“ străini.
Ne îndreptăm spre sud pe partea afgană a frontierei, care e periculoasă de când Al-Qaida şi luptătorii talibani trec adesea graniţa pentru a ambusca patrulele americane din Afganistan. Doar pentru că suntem însoţiţi de câţiva bătrâni waziri – şi de o ceată de oameni înarmaţi – suntem primiţi pe teritoriul tribal, după o călătorie de 12 ore de la Kabul, prin rîpe, defileuri înguste şi păduri de pini argintii strălucitori. Toate, locuri ideale pentru o ambuscadă.
Jirga tribului wazir are loc într-o încăpere din dosul unei benzinării, la cîteva sute de metri de graniţa cu Pakistanul. Mercenarii noştri patrulează afară. Talibanii şi Al-Qaida au spioni pretutindeni, mi se spune. În benzinăria plină de waziri, rostesc un mic discurs introductiv. Americanii nu-i urăsc pe musulmani, spun eu; ei se află în Afganistan căutând badal – răzbunare – pentru atacurile din 9/11. Un tânăr wazir mă întrerupe. „Aici nu e vorba despre islam – spune el. E vorba despre bani.“ Wazirii se îmbogăţesc – explică tânărul – pentru că Al-Qaida aruncă mii de dolari pentru recruţi şi provizii. Dar nici asta nu prea are de-a face cu politica, adaugă el; totul se reduce la rivalitatea dintre triburi.
În timp ce vocile se ridică pentru a-l aproba, încep să înţeleg. Oamenii ăştia nu au o afinitate anume cu Al-Qaida – şi nici cu SUA, de altfel –, dar sunt hotărîţi să se folosească de oricare dintre părţi pentru a-şi înfrunta adevăratul duşman, un trib învecinat, numit kharotis. De secole, wazirii şi kharotisii s-au luptat pentru pămînturi, iar balanţa puterii a înclinat când într-o parte, când în cealaltă.
După ce sovieticii au fost alungaţi în 1989, tribul kharotis a fost în avantaj, pentru că unul din membrii săi, Gulbuddin Hekmatyar, a ajuns prim-ministru, sprijinit de Pakistan cu arme şi bani. În 1995, wazirii s-au aliat cu talibanii, care l-au dat jos pe Hekmatyar şi, împreună, au preluat puterea. Apoi au venit americanii şi tribul kharotis s-a dat de partea lor, cu viclenie, predându-le un „terorist“ pentru a le câştiga bunăvoinţa.
„Le-au dat americanilor un prizonier uzbek“ – spune unul dintre ei dispreţuitor, iar murmurele dezaprobatoare umplu încăperea aglomerată. Ca urmare a acelui gest, cei din tribul kharotis au beneficiat de încrederea armatei SUA şi au primit slujbe în miliţiile locale şi la baza americană de la Shkin. Şi – adaugă vorbitorul – s-au folosit de americani ca să se răzbune pe waziri. Aceştia – spune el – nu au altceva de făcut decât să se alieze cu Al-Qaida şi cu talibanii, care le dau arme ca să-şi atace adversarii, cu condiţia să mai ucidă şi câte un soldat american.
La apus, când plecăm de la jirga, ne întâlnim cu un convoi militar american de 15 vehicule. „Salut! Cum merge?“ – strig eu. Dar cu şalvarii mei lăbărţaţi şi cu turbanul pe cap, cum eram, primesc un răspuns rece. Pentru ei arăt ca un wazir şi cuvintele ieşite din gura mea poate nici nu trec drept engleză. Convoiul se opreşte la o răscruce, iar vehiculele îmi amintesc de o haită de lupi adulmecând aerul nopţii după pradă, înainte de a porni din nou la drum, pe teritoriul wazir.
Întorşi acasă la Gul Mohammad să înnoptăm, ies în curte să îmi sun soţia de pe telefonul prin satelit. Deodată, aud un avion teleghidat Predator dând târcoale pe deasupra şi mă întreb, cu groază, dacă nu cumva eu l-am ademenit, prin apelul meu. O întrerup brusc pe soţia mea şi mă rog să nu fi atras vreo rachetă cu numele lui bin Laden pe ea asupra fermei gazdelor noastre. După câteva minute interminabile, Predator pleacă mai departe pe câmpul lui de stele, iar eu cad într-un somn neliniştit. A doua zi, cînd Reza şi cu mine ne apropiem de baza americană de la Shkin, santinelele kharotis care o păzesc ne privesc pe noi şi pe însoţitorii noştri waziri cu ostilitate făţişă, dar în cele din urmă ne lasă pe noi doi – nu însă şi gărzile – să trecem prin uriaşele role de sârmă ghimpată. Înăuntru, sufăr un adevărat şoc cultural. Muzica rap se revarsă dintr-o sală de sport căptuşită cu saci de nisip, unde soldaţii din Batalionul 2, Regimentul 27 Infanterie, ridică greutăţi ţinând ritmul. La cantină, toţi soldaţii iau masa cu armele alături, urmărind meciuri de baseball pe un ecran uriaş. Câțiva localnici kharotis trebăluiesc pe la bucătărie, purtând în locul turbanelor bonete igienice de plastic. Mai târziu, Reza îmi arată vreo zece dintre ei privind cu gurile căscate la o femeie-soldat care taie o scândură cu ferăstrăul. E îmbrăcată într-un tricou şi pantaloni scurţi. „E tare ciudat să vedem aşa ceva“ – comentează un lucrător.
Reza îi întreabă pe câţiva dintre ei dacă sunt în continuare loiali căpeteniei lor, Hekmatyar, care este în fruntea listei negre a americanilor în Afganistan, alături de bin Laden şi mullahul Omar. Ca un singur om, toţi răspund că da. Iată o veste îngrijorătoare. Poate că, deocamdată, Hekmatyar vrea ca oamenii lui să se afle în interiorul bazei, spionîndu-i pe americani şi câştigînd nişte bani. Dar poate veni şi ziua în care le va ordona celor din tribul kharotis să se ridice împotriva americanilor, dacă nu pentru alte motive, măcar pentru faptul că au fost nevoiţi să umble cu bonete de duş pe cap sau să se uite la femei în şort care făceau tâmplărie. Comandantul bazei Shkin este căpitanul Tommy Cardone, de 32 de ani, din Memphis, Tennessee. E un om cu mintea ascuţită şi energic, părând să funcţioneze la de cinci ori voltajul normal. Căpitanul Cardone a venit la Shkin cu gîndul că misiunea sa va fi să-i vâneze pe membrii Al-Qaida prin munţi. Încă mai crede asta. Dar pentru a ajunge să-i doboare pe inamicii săi, el trebuie să ştie mai întâi unde se ascund, iar acest tip de informaţii pot fi obţinute doar după ce înţelegi triburile pushtune, cu ţesătura lor complexă de vasalităţi şi vendete.
În dimineaţa următoare, căpitanul Cardone ne ia cu el în patrulă. Misiunea este de a vizita câteva sate, de a dona câteva generatoare electrice şi, în acelaşi timp, de a vedea dacă patrula îi va determina pe luptătorii Al-Qaida să ne atace. Dacă acest lucru se va întîmpla, convoiul, sprijinit de aviaţie, le va da o replică zdrobitoare, cel puţin teoretic. Mă urc pe bancheta din spate a unui Humvee şi pornim. În timp ce străbatem un sat, observ un bărbat de pe un acoperiş semnalându-le altora, cu o oglindă, prezenţa noastră – probabil talibani de pe un deal aflat la distanţă în faţa noastră. Când ajungem acolo, îmi fac curaj, aşteptându-mă la un atac. Văzând că nu se întâmplă nimic, soldaţii sunt dezamăgiţi; eu încep să respir din nou. O oră mai tîrziu, la un ceai verde sălciu, împreună cu bătrînii satului, Cardone explică în ce fel trupele americane din Afganistan sînt acum mai atente la cultura pushtună. În timpul percheziţiilor, bărbaţii sunt lăsaţi să închidă femeile într-o cameră înainte ca soldaţii să intre. Goliciunea reprezintă o mare ruşine pentru pushtuni – explică el –, aşa că nimeni nu este percheziţionat la piele în public. Darurile sunt şi ele importante, iar generatoarele au mare succes. Unul din bătrânii satului îl îmbrăţişează pe Cardone şi spune: „Acum mi-aş da şi viaţa pentru soldaţii americani.“ „Sperăm să nu fie cazul“ – răspunde Cardone. La câţiva kilometri mai încolo, într-un sat care primise de la americani un generator şi un tractor, talibanii au coborât din munţi şi au avertizat că, de-atunci încolo, oricine va mai primi daruri de la americani va fi împuşcat.
Încet-încet, americanii îşi bătătoresc potecile prin Bin Ladenstan. Sistemul de informare cu privire la Al-Qaida s-a îmbunătăţit, iar în piaţa unui oraş căpitanul Cardone a observat şi o schimbare de decor: până atunci, pereţii unei ceainării fuseseră decoraţi cu desene schematice reprezentând luptători Al-Qaida trăgînd în elicoptere. Acum, trăgătorii fuseseră şterşi, iar elicopterele SUA din desen zburau nevătămate peste teritoriul pushtun. O scenă fericită. Dar cu aceşti războinici cu inimi sălbatice şi cu cea mai fantomatică stafie de pe planetă încă în libertate, s-ar putea să fie o simplă iluzie.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din decembrie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*