Potop în câmpia australiană

Ce-i poate îngenunchea şi pe cei mai duri australieni? Lunile de căldură sufocantă, şi apoi ploaie cît să-nghită un camion. Foto: Randy Olson

 

 

Ce-i poate îngenunchea şi pe cei mai duri australieni? Lunile de căldură sufocantă, şi apoi ploaie cît să-nghită un camion.

Aşteptînd apăraia sau . . .

. . . cum fac australienii faţă musonului fără să o ia razna

Distribuţia: Mick şi Kerriann Jones şi diverşi alţii
Operator Roff Smith

Actul I Acumularea
Scena I Cîrciuma Animal, Karumba
Scena a II-a Strada Yappar
Scena a III-a Strada Yappar, o săptămînă mai tîrziu
Scena a IV-a Prin sălbăticie
Scena a V-a Înapoi în oraş
Actul al II-lea Apăraia
Scena I Strada Yappar
Scena a II-a Pe mare
Scena a III-a Nordul îndepărtat
Actul al III-lea Seceta
Scena I Karumba

ACTUL I. Acumularea

Scena I. Cîrciuma Animal, Karumba

Toată lumea vine la barul Animal. E cel mai popular local de noapte din Karumba, un port gălăgios şi familiar din Golful Carpentaria, undeva la ţară, în nord-vestul îndepărtat al Queenslandului. Şi nu este niciodată mai plin de viaţă ca într-o noapte de vineri ca aceasta, toridă şi plină de tunete care anunţă apropierea musonului, cînd flota este adunată în oraş, iar premiul cel mare la loteria săptămînală de la cîrciumă se apropie de 5.000 de dolari cash. Pe la ora 8, cînd ajunsesem acolo, în notoriul local tocmai se-ncingea atmosfera: afară, un şir de maşini de teren şifonate bine, parcate în dungă, iar înăuntru atmosferă ospitalieră, vălătuci de fum şi zgomot, picioare descălţate şi tatuaje, rîsete stridente, clinchet de sticle, peste care, din cînd în cînd, pocnetul ascuţit al tacului de biliard.
Am comandat o sticlă de XXXX (Patru ics), sau, după cum circulă gluma pe-aici, cum se scrie „bere“ în Queensland. Barmaniţa mi-a dat în contul restului şi nişte tichete pentru marea tragere a nopţii. Îndepărtîndu-mă de tejghea, m-a abordat Mick Jones, şeful poliţiei din oraş, prieten bun de-al meu, care mi-a explicat pe scurt eticheta locului: „Amice, dacă este să cîştigi, ţine minte, n-ai nici o şansă să pleci aşa, cu cinci bătrîne la tine, fără să dai ceva de băut. Aşa că atunci cînd faci cinste, fii sigur că ceri „esenţialul“ – adică vin şi bere –, pentru că altfel sînt nişte flăcăi pe-aici care abia aşteaptă să comande de două sau chiar de trei ori băuturi foarte scumpe, şi rămîi cu buza umflată.“ Am aruncat o privire la chipurile arse de soare şi excitate din jurul meu, fauna obişnuită a cîrciumii Animal, şi i-am mulţumit prietenului meu pentru sfat. Pînă atunci ajunsesem să-i cunosc destul de bine pe cei din mulţimea de la bar – Daniel, „Grăsanul“, căpitanul masiv şi musculos al vasului M. V. Wunma, care transportă minereuri de zinc, plumb şi argint de la mina Zinifex Century, vreo 275 km spre sud-vest; Alan Lourie, căpitan pe Karinya II, barja care face săptămînal curse de aprovizionare către Insula Mornington; Brendan Carter, care conduce fabrica de crevete; Bruce Davey, un tip de viaţă, la a treia generaţie de pescari de macrou şi barramundi, şi căpitanul vasului de pescuit Wildcard. Şi ştiam deja că ei – împreună cu mine, cu Mick şi cu toţi ceilalţi de acolo – erau nişte figuranţi, cu roluri minore în marele show trecător care se produce în nordul sălbatic şi tropical al Australiei, în fiecare an la vremea asta: venirea musonului, cunoscut mai bine ca apăraia.
Este o dramă în trei acte care debutează în fiecare primăvară, la sfîrşitul lui septembrie, atunci cînd maşinăria complexă a climei care conduce musonul întoarce şi începe să tragă sezonul ploios dinspre India spre sud. Norii apar deasupra mărilor Timor şi Arafura.
Temperaturile cresc, se încing spiritele în aerul umed, iar tunetele se aud înfundat în ceaţă, ca şi cum atmosfera şi-ar drege glasul pentru potopul şfichiuitor ce urmează. Este perioada anului pe care localnicii o numesc acumularea, preludiul ceţos care creează tensiunea pentru cel de-al doilea act – un exploziv crescendo wagnerian de ceruri purpurii şi furioase, cu fulgere ascuţite, tunete de timpane şi ploi torenţiale care culminează cu ceea ce unii dintre aborigenii din nord numesc banggereng, „ploile de te dau jos“. Aceasta este apăraia propriu-zisă, care poate începe oricînd din prima săptămînă a lui decembrie şi ţine în general pînă prin martie. Rîurile din interior, secate timp de luni de zile, se transformă dintr-o dată în cataracte furioase, zone vaste sînt inundate, iar şoselele sînt măturate de ape, ceea ce înseamnă că oraşe precum Karumba pot rămîne izolate cu săptămînile, dacă nu chiar cu lunile. Apoi, în mod obişnuit în aprilie, o dată cu limpezirea cerului şi cu transformarea peisajelor aspre cîndva în lunci înfloritoare, se întoarce din nou sezonul secetos, al treilea şi ultimul act.
Scenariul nu a fost niciodată acelaşi două sezoane la rînd, iar acţiunea nu-şi pierde impactul şi priza la public: Musonul, cu ploile sale care transformă totul şi cu spectaculoasele furtuni electrice, este cel mai important eveniment al anului pentru cei care locuiesc la nord de Tropicul Capricornului, şi înfierbîntă imaginaţia celor ca noi (adică a celor mai mulţi australieni), care trăiesc la sud de tropic. Multă vreme, una dintre fanteziile mele favorite era să stau în timpul musonului într-un oraş tropical îndepărtat – doar ca să văd cum e. Aşa că atunci cînd Mick Jones m-a invitat în Karumba pentru a face tocmai asta, oferindu-mi îndatoritor independenţa pe care ţi-o dă o veche cabană din baracamentul poliţiei, n-am mai stat pe gînduri. În mintea mea, vedeam deja ploi tropicale puternice căzînd spre pămînt ca o perdea din mărgele de sticlă, care sîsîie pe asfaltul străzii principale a oraşului şi face să lucească frunzele de palmier. Ploile încă nu începuseră cînd am ajuns în oraş, la începutul lui noiembrie, dar pulsaţia intensă a fulgerelor pe cerul primei nopţi petrecute la barul Animal părea ridicarea de cortină perfectă.

Scena a II-a. Strada Yappar

Cocoşii ţipau în grădinile din spate, de-a lungul întregii străzi Yappar – principala stradă din Karumba – cînd am ieşit în întunericul de dinaintea zorilor ca să-mi fac plimbarea de dimineaţă prin oraş, o parte a zilei pe care o aşteptam cu nerăbdare în rutina mea cotidiană din ultimele săptămîni. Era începutul lui decembrie, ora şase dimineaţa – momentul cel mai „răcoros“ al zilei – erau deja aproape 300C. I-am zărit pe Mick şi pe soţia sa, Kerriann, făcîndu-şi tura obişnuită de jogging de 6 km, pînă la marginea oraşului şi înapoi – mult prea dură pentru sîngele meu de climă temperată.
Karumba, care numără vreo 500 de locuitori, este cuibărit printre mlaştinile sezoniere, întinderi spălate de maree, şi crocodili de la gura Rîului Norman – singurul oraş în întinderea de sute de kilometri de coastă sălbatică, tivită de mangrove şi practic neschimbată de cînd exploratorul olandez Abel Tasman a navigat de-a lungul ei în 1644. Este un oraş pescăresc: crevete-tigru, crevete-banană şi barramundi. Cîteva bărci mari de pescuit crevete, vopsite în alb-albastru, sînt legate pe pontonul rîului, în timp ce la malul opus se leagănă la ancoră, de-a lungul mangrovelor, cîteva goelete şi traulere vechi şi neîngrijite. Mick şi Kerriann locuiesc împreună cu cele două fetiţe ale lor, Jessica şi Kacie, într-o casă clădită pe o înălţime, chiar în spatele postului de poliţie, care are doi oameni. În grădina din spatele locuinţei lor creşte un arbore de mango bătrîn şi stufos, iar în faţa casei face umbră o mare poinciana înflorită. Are de mers vreo 15 paşi pînă la serviciu.
Astăzi, în cele mai multe părţi, un oraş de 500 de locuitori ar avea doar o cîrciumă şi un oficiu poştal, un mic magazin, cu puţin noroc, dar Karumba are două cîrciumi, o brutărie, farmacist, cafenea, atelier de reparaţii marine, depozit de combustibil şi două depozite frigorifice. În afara oraşului nu ai unde să mergi, nu există un alt oraş mare în împrejurimi dacă ai chef să-ţi faci de cap; oraşul vecin cel mai apropiat este Normanton, cu 1.500 de locuitori, la 70 km distanţă peste cîmpie. După acesta, mai sînt 150 km pînă la Croydon, un mic orăşel adormit, iar apoi încă 150 km dezolanţi pînă la Georgetown – şi aşa mai departe, o împrăştiere de aşezări de-a lungul unei panglici subţiri de bitum, care se întinde pe aproape 800 km, pînă la Cairns şi pe coastă. Un bilet prins pe tăbliţa cu anunţuri din faţa băcăniei informează comunitatea din Karumba despre datele la care un dentist itinerant va trece prin localitate, în timp ce o altă pancartă de pe trotuar anunţă că în week-endul următor va ajunge în Karumba un frizer ambulant, care va avea atelierul amenajat pentru doar două zile în camera din spate a cafenelei.
Am hoinărit pe stradă şi jos, la cala de lansare de pe rîu, unde pe vremuri acostau hidroavioanele bătrînei companii Empire şi se realimentau, în zilele de început, pline de risc, ale aviaţiei anilor 1930, cînd zborurile între Sydney şi Marea Britanie durau nouă zile. Mi-a plăcut să iau loc la vechea masă de picnic de acolo, să privesc acei nori uriaşi, de muson, strălucind la răsărit în roz şi auriu, speculînd dacă acea zi ar putea avea, în sfîrşit, parte de ploaie, atît de mult aşteptată.
Dar părea să nu mai înceapă vreodată. Iar ziua de azi nu arăta cu nimic diferită – norii de la 12.000 de metri deasupra savanei, dar cu o alură retrasă, şi senzaţia că pluteşte ceva în aer pe care încep să o recunosc precum un localnic: nici urmă de ploaie astăzi. Cel puţin nu aici. Mi-a venit în minte acea frîntură amuzantă de dialog din Casablanca, în care Bogart îi spune lui Claude Rains că a venit la Casablanca pentru ape. „Ape? Care ape? – întreabă Rains perplex. Sîntem în deşert.“ La care Bogie îi răspunde cu ironia sa caracteristică: „Am fost greşit informat.“
Aveam şi eu aceeaşi senzaţie. Pînă acum nu făcusem decît să pierd vremea săptămîni la rînd în căldura înăbuşitoare, fără a vedea căzînd un strop de ploaie, numai soare tropical arzător, iar previziunile nu arătau decît acelaşi lucru în continuare. Uneori, nu era nici un nor pe cer – numai acele vînturi uscate de sud-est suflînd dinspre deşert, o vreme secetoasă, care ciufulea frunzele palmierilor de-a lungul vechii şi prăfuitei străzi Yappar şi călca pe nervi un oraş care aştepta ploile de opt luni deja. Condu pînă la marginea oraşului şi aruncă o privire de jur-împrejur. Nu vei vedea decît valurile de căldură ridicîndu-se la orizont.
Apele? Care ape? Sîntem în deşert.
Am stat pe vechea rampă a hidroavioanelor, uitîndu-mă la norii care clocoteau deasupra savanei, pînă cînd soarele a început să mă ardă prea tare. Am luat-o înapoi pe strada Yappar în sus, în lumina orbitoare, căldura sufocantă radiind deja din asfalt. Urma să fie o altă zi caniculară.

Scena a III-a. Str. Yappar, după o săptămînă

Cer senin, 42 de grade la umbră şi, în mijlocul amiezii, totul încremenit, cu excepţia mercurului din termometru. Pe anul acesta, pescuitul se terminase, bărcile erau trase pe uscat pentru reparaţii sau pentru a fi duse în docurile de uscat din curţile căpitanilor, la adăpost de cicloane. Fabrica de peşte şi depozitele frigorifice şi-au încetinit activitatea pînă la nivelul de conservare şi de întreţinere, în vreme ce piloţii locali de elicoptere – care în ultimele luni duseseră o viaţă plină de pericole adunînd cirezile la marile ferme de animale – aveau acum la dispoziţie timp din belşug, din moment ce treaba fusese pusă la punct mult înainte de pornirea ploilor. Piloţii, la fel ca şi fermierii, îşi petreceau după-amiezele ciocănind la maşini în afara hangarului sau îmbunătăţindu-şi lovitura la una dintre mesele de biliard din cîrciuma Animal.
„Aceasta este perioada din an cînd femeile se uită după bărbaţi, iar ei se iau la harţă – mi-a spus Rob Thomson, inginerul de pe traulerul de pescuit crevete Ocean Pearl. Căldura şi umiditatea le iau minţile.“
Going troppo e expresia locală care descrie această stare; mai este denumită nebunia mango, de vreme ce totul se petrece în perioada coacerii acestui fruct. Un fragment de care am dat undeva pe o coloană din „Rubrica Poliţiei“, publicată într-un ziar dintr-un alt oraş tropical îndepărtat, spune totul: „Week-endul a trecut cu obişnuitele dezordini, bătăi şi incidente de circulaţie periculoase, în timp ce vremea şi fructele de mango par să scoată tot ce e mai „bun“ în fiecare dintre noi.“
Aici, în Karumba, copacii de mango au rodit frumos – într-o oră, Mick şi copiii săi au cules din propria grădină un coş cît roata carului, plin cu fructe. Nebunia, din fericire, nu a fost pe măsură. Cele două celule ale închisorii din oraş au rămas neocupate. Cu toţi tipii ăia cam neciopliţi, şi care beau, nu se joacă, în cîrciuma Animal, Karumba este un orăşel primitor, genul de loc în care nimeni nu-şi încuie uşa şi în care fiecare cunoaşte pe fiecare; astfel, în pofida certurilor de la cîrciumă din serile de vineri, oamenii îşi tolerează unii altora slăbiciunile.
„Cum poţi să suporţi ploile? Care este secretul?“ – am întrebat-o pe „Bunica“, o bătrînică energică, de 88 de ani, care ţine cel mai frecventat magazin de obiecte vechi, situat într-o baracă din tablă ondulată, în spatele cafenelei. Mă oprisem pentru a răscoli prin grămada ei de romane de duzină, în speranţa de a găsi vreunul cît mai voluminos, cu care să-mi omor timpul. Greu de-nvins, de altfel…
„Te duci la cîrciumă – răspunse ea. Nu e nimic altceva de făcut.“
Întrebarea mea atrase un cor de replici amuzante din partea celorlalţi clienţi:
„Trimite-ţi nevasta în oraş – sau du-te tu.“
„Du-te la cîrciumă.“
„Îmbată-te.“
„O muzică bună, o mîncare bună şi o femeie bună – nu neapărat în ordinea asta.“
„Mergi la cîrciumă.“
Cel puţin, vremea e oricînd aici un subiect de conversaţie. Cineva spunea că un tip de la oficiul meteo – Biroul de Meteorologie – trecuse prin oraş acum două săptămîni şi declarase că sînt 60% şanse să fie mai umed decît de obicei, cu probabilitatea, neobişnuit de mare, a unui ciclon înainte de Crăciun, cel mai posibil în golf. Această informaţie a fost analizată, verificată, sucită pe toate părţile, examinată ca o pietricică interesantă şi, în cele din urmă, aruncată. Afară, soarele ardea deasupra capetelor, pe un cer senin, de un albastru spălăcit, iar acele vînturi încăpăţînate de sud-est continuau să răvăşească frunzele palmierilor şi spiritele.

Scena a IV-a. Prin sălbăticie

„Şi acum te întreb eu pe tine, la ce sînt bune termitele verzi?“
„Păi, poţi să le mănînci.“
„Bine, te mai întreb o dată. La ce sînt bune termitele verzi?“
„Serios, poţi să le mănînci. Ar trebui să fie foarte nutritive.“
„Fii serios, amice, cine ar dori să mănînce termite dacă ar avea altceva mai bun?“
„Poate că nu ai altceva mai bun. Poate că eşti blocat aici în plin muson şi nu ai nimic altceva de mîncare.“
„Bine, bine – în afară de ultima opţiune într-un meniu disperat, la ce bun termitele astea verzi? Şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie întotdeauna să-ţi cadă pe spate şi să te pişte de fiecare dată cînd treci pe sub un copac?“
„De ce îţi dau ţînţarii virusul Ross River? Toate, amice, fac parte din ecosistem.“
Toţi poliţiştii din lume au un aer plin de ironie şi sarcasm –, dar dacă în decorul unei aşezări pierdute ai de-a face cu doi poliţai de ţară, hîrşiţi, care se înţeapă tot timpul, ajungi să auzi un dialog aproape a la Tarantino, cu haz şi inedit. Eram cu „patrula de ţară“. Mick şi cu partenerul său, Senior Constable Jason Jesse, îşi făceau circuitul lor obişnuit de două zile prin ţinutul îndepărtat, de-a lungul rîurilor Staaten şi Gilbert, la vreo 150 km nord-est de oraş, iar eu îi însoţeam în călătorie. Doar cu cîteva săptămîni mai devreme, în zonă fuseseră nişte vînători de porci sălbatici, „aghesmuiţi“, care îşi făcuseră tabăra pe malul Rîului Gilbert, distrîndu-se, ciocnind mai multe rînduri şi trăgînd în noapte rafale de gloanţe de calibru mare; Mick şi Jason i-au scăpat de arme (pentru care n-aveau permis). Apoi a fost maşina ce venea dinspre Mount Isa, plină de zurbagii, beţi de mango, care înlocuiseră una dintre roţile stricate ale remorcii lor cu un semn de circulaţie pe care unul dintre ei l-a smuls. Cu greu au reuşit să înainteze pe autostrada Matilda, într-un nor de praf – scînteile stîrnite de metal aprinzînd focuri pe următorii 250 km. „S-au distrat de minune.“
Dar de data asta totul era de un calm vecin cu moartea pe-aici, nimic, în afară de vasta linişte conspirativă a sălbăticiei.
Pe o întindere de 700 km nu am întîlnit nimic mai suspicios, decît un crocodil bătrîn, tolănit la soare pe malul unui rîu; a alunecat pe-o parte în apa mocirloasă, ne-a privit cîteva momente, apoi s-a făcut nevăzut. Singurele făpturi turmentate pe care le-am văzut au fost papagalii-curcubeu, un stol gălăgios, beţi criţă de la fructele răscoapte şi fermentate, împrăştiate peste tot, sub un imens arbore de mango care făcea umbră la Ferma Vanrook. Ei se ciondăneau necontenit şi se năpusteau asupra propriilor imagini reflectate de ferestre. Se pare că pe-aici oamenii nu sînt singurele creaturi susceptibile de a fi atinse de nebunia mango.
„Ştii ceva, cîndva, înainte de a părăsi golful, mi-ar plăcea să vin aici şi să petrec musonul într-una din aceste ferme imense şi singuratice – a remarcat Jason, în timp ce ne îndepărtam de Ferma Vanrook. Să rămîn blocat de inundaţii.“
„Zău? Şi să faci ce? Să omori ţînţari?“
„Să contemplu.“
„Să contempli ce?“
„Nu ştiu. Doar să contemplu.“

Scena a V-a. Înapoi în oraş

Lungile mele săptămîni de zăpuşeală şi contemplaţie în Karumba s-au prelungit pînă în decembrie, musonul semănînd din ce în ce mai mult cu ibricul proverbial, care, dacă-l păzeşti, refuză să fiarbă. Dar de acum, cel puţin, se-anunţă furtuni. Le puteam vedea în majoritatea după-amiezelor, vîrfurile norilor de furtună strîngîndu-se în înălţimile stratosferice, peste savană sau pe mare, dar o ştergeau întotdeauna, de obicei la adăpostul întunericului, fără să ude un singur acoperiş din oraş. Veştile despre capricioasele căderi de ploaie din regiune – 38 mm la Mount Isa, la 390 km spre sud-vest, sau o cantitate asemănătoare pe Insula Mornington, la 180 km în larg, în Golful Carpentaria, 13 mm la 145 km mai departe, la Ferma Donors Hill – reuşeau mai degrabă să irite decît să încurajeze.
Într-o după-amiază, am fost siguri că în sfîrşit vom avea parte de acea rupere de nori la care speram de atît de multă vreme. Jason şi cu mine urmăriserăm la televizor meciul de crichet dintre Australia şi India, cînd un bubuit de tunet foarte puternic a zguduit casa. Afară, cerul era negru-roşiatic spre sud, cu limbi de fulgere răutăcioase dansînd la orizont, aducînd peste savană mirosul înnebunitor de ploaie de deşert.
„Cine vrea să iasă afară şi să vadă cum vine furtuna?“ – a întrebat Jason, sugestie pe care cele două fetiţe ale sale au salutat-o bucuroase. Soţia sa, Julie, a pus cina deoparte şi ne-am băgat toţi în maşina lor de teren, îndreptîndu-ne către punctul favorit de observare a furtunii. În timp ce străbăteam strada, am văzut ceva vecini care stăteau în curte şi se uitau în sus. O dată ajunşi pe cîmpie, am parcat şi ne-am aşezat pe capota maşinii, într-un soi de expectativă care m-a făcut să mă gîndesc la filmele vizionate în drive-in. Ne-am adus cu noi chiar şi bomboane şi snack-uri de ronţăit, înşfăcate în grabă, pentru spectacol. Ridicarea cortinei a fost magnifică, dar evenimentul principal nu a mai avut loc. Furtuna s-a topit chiar în faţa noastră, destrămîndu-se pe măsură ce se apropia de Karumba. Întoarcerea acasă a fost tristă.
Normanton – un vechi port pe rîu, la 50 km în amonte de Karumba – a primit o porţie de ploaie de 13 mm. Ştiu pentru că s-a întîmplat să trec pe-acolo cîteva zile mai tîrziu şi femeia care lucra la staţia de benzină mi-a relatat acest fapt – ea voia să ştie cît am avut noi în Karumba.
„Nici un strop“ – am mormăit, surprins de tonul morocănos al vocii mele.
„E nostim, se pare că mereu Karumba are parte de ploaie, iar Normanton, aproape mereu o ratează“ – mi-a replicat ea, pe un ton la fel de înţepător ca şi-al meu, chiar un pic acuzator.
„Serios? – am spus. Eu am auzit altceva.“
„Păi, acesta este adevărul.“
Este şi nu este. Mangoul scotea ce era „mai bun“ din noi toţi.
Am condus înapoi spre Karumba, în arşiţa după-amiezei, urmărind o altă serie spectaculoasă de fulgere care scărmănau încet orizontul. Se apropia Crăciunul şi în oraş era încă uscat, iar cablurile electrice erau de-acum acoperite cu atît praf încărcat electrostatic, încît chiar şi stropeala de la miezul nopţii era de-ajuns ca să scurtcircuiteze un transformator, să declanşeze un incendiu şi să lase în beznă jumătate de oraş. Ceea ce s-a întîmplat în dimineaţa procesiunii de Crăciun. Aceasta s-a ţinut totuşi, afară la Sunset Tavern, acolo unde Rîul Norman se varsă în golf, iar pentru spectacol şi pentru căluşei s-au folosit generatoare portabile, pe care oamenii le ţin la-ndemînă în caz de ciclon.
Am continuat să ne coacem preţ de vreo două săptămîni, apoi, în plin sezon al cadourilor, primele ploi ne-au împroşcat acoperişurile. Pînă la urmă, mult aşteptata apăraie a venit.

ACTUL AL II-LEA. Apăraia

Scena I. Strada Yappar

Aburul ridicîndu-se din asfalt, verdele intens al frunzişului de mango şi frangipani strălucind încă în urma ultimei ruperi de nori, soarele arzînd prin umezeală făceau ca lucrurile să pară mai fierbinţi şi mai aburite decît oricînd. Tot ce mişca prin oraş era un bătrîn mărunţel, ars tot de soare, care pedala pe bicicleta sa hîrbuită, în jos, pe drumul plin de băltoace. Era desculţ şi purta doar pantaloni scurţi din pînză şi o pălărie fleşcăită, pe care o împodobise cu o pană lungă. Cu mustaţa sa ca un ghidon şi cu ţinuta ţeapănă, m-a făcut să mă gîndesc la un soi de guvernator general excentric, sărit de pe fix, într-o zonă tropicală îndepărtată din Imperiul Maiestăţii Sale Regina Victoria. Cînd am venit prima dată aici, în Karumba, mi s-a spus că sezonul umed australian este imprevizibil. „Nu seamănă cu acele ploi din Singapore care cad cu exactitatea unui ceasornic – explica un localnic în vîrstă într-o seară la cîrciumă. Precipitaţiile sînt în stare de orice, absolut de orice.“ Şi, după cum s-a dovedit, acest orice putea însemna chiar performanţa unei precizii, ca în Singapore. În timp ce ianuarie – în mod tradiţional cea mai ploioasă perioadă – se pregătea să cedeze locul lui februarie, Karumba a rămas în cea mai mare parte a timpului scăldată în soarele ceţos, după-amiezele sufocante fiind punctate de bruşte şi puternice averse tropicale, care răpăiau spectaculos cîteva minute, ridicau o ceaţă cenuşie pe strada principală şi şiroiau glorios din ţevile de drenaj, ca apoi să se oprească la fel de brusc, ca şi cum cineva a închis robinetul. Spectacolul se sfîrşeşte pe ziua respectivă.
Totuşi sezonul ploios nu a fost atît de rău pe cît putea fi – 302 mm de precipitaţii căzute în ianuarie şi aproape la fel de mult în luna următoare –, iar ploile cu siguranţă schimbau rapid peisajul. Aparent peste noapte, mlaştinile se transformaseră în lunci înfloritoare – toate ca nişte bazine cu reflexii argintii, cu ierburi luxuriante, pîlcuri de nuferi şi delicate flori galbene. Erau stoluri de gîşte-coţofană, ibişi, berze cu gît negru şi cocori Brolga. Terenul inundat a obligat mamifere, cum ar fi cangurii pitici, să se mute pe teren uscat şi stabil. Aşa că atunci cînd jucăm partidele noastre de rugbi în parc, în nopţile de miercuri, ne bucurăm de obicei de asistenţa unor marsupiale consternate. Du-te la o plimbare de noapte cu maşina: aerul va fi atît de plin de insecte, încît ai senzaţia că te deplasezi într-o furtună de zăpadă. Oamenii poate că-şi limitează activităţile pe perioada musonului, dar natura se bucură din plin, creşte şi se înmulţeşte. Într-o dimineaţă, era cît pe-aci să calc pe o insectă ca un băţ, aproape la fel de mare ca şi baschetul meu măsura 40; într-o noapte, am dat peste o pereche de pitoni care se împerecheau pe asfalt.
Dar unde era acea dramă prezisă de norii monumentali care se adunau înainte de pornirea musonului? Ploile musonice grele şi întunecate, inundaţiile, drumurile măturate de ape, cicloanele tropicale? Erau toate acolo. Toţi ceilalţi, de-a lungul nordului Australiei – de la îndepărtatele oraşe miniere din vest şi pînă la Weipa, cale de aproape 2.800 km spre partea superioară a Peninsulei Cape York, Queensland – primeau o porţie bună în udătură de muson clasic. Burketown, la 140 km vest de Karumba, avea parte de una dintre cele mai abundente perioade de precipitaţii după ani de zile, drumul către celebrul oraş fiind măturat de inundaţii timp de săptămîni de zile, motiv pentru care proviziile au fost paraşutate dinspre Mount Isa. Ciclonul tropical Debbie a adus ploi masive şi a extins inundaţiile către Teritoriul de Nord, în timp ce ciclonul tropical Ken a făcut acelaşi lucru în cea mai mare parte a Australiei de Vest, vărsînd în patru zile 227 mm de apă peste Ellavalla, ferma de vite afectată de secetă de lîngă Carnarvon, mai mult decît se înregistrase acolo în ultimii trei ani. Şi alţi minunaţi nori negri se adunau peste nordul Australiei, pe măsură ce musonul creştea în intensitate.
Mai puţin aici, în Karumba, unde în fiecare după-amiază aveam parte de civilizatele averse de soare. Aşteptările au crescut pentru un timp scurt, după care au scăzut din nou la mijlocul lui februarie, o dată cu vestea că ciclonul tropical Fritz se preconiza că va traversa partea sudică a Golfului Carpentaria.
Fritz inundase deja coasta Queenslandului şi turnase 203 mm de ploi peste Weipa, dar centrul furtunii a trecut la 150 km nord de Karumba – şi le-a tras celor deja bine udaţi din Insula Mornington o altă porţie.
Mick şi Kerriann, ca de altfel toţi ceilalţi din Karumba, au urmărit îndeaproape cele întîmplate pe site-ul oficiului de meteorologie. Pe-aici, ploile sînt ca statele de plată: pe lîngă faptul că vrei să ştii cît cade pe acoperişul tău, eşti curios şi gelos pe cît ar putea să curgă pe casa vecinului.
„Fii atent!“ – a exclamat Mick, după ce a dat clic cu mausul pe iconul Weipa: monitorul s-a umplut de pixeli galbeni şi verzi şi de o mulţime roz şi roşii, culorile pentru cele mai intense şuvoaie tropicale. „Ia te uită la ei, nemernicii! Întotdeauna au parte de ploaie. Urăsc să o spun, dar Weipa este locul unde trebuie să mergi dacă vrei să ai parte de muson adevărat.“

Scena a II-a. Pe mare

Noaptea, pe malul rîului, şi un vas comercial, M.V. Warrender – legat lîngă un doc de lemn, aşteptînd să alunece pe rîu în jos către apele deschise ale Golfului Carpentaria. Molii roind în jurul felinarului, în aerul cald al nopţii, plin de freamăte, ciripituri ascuţite din iarba înaltă, huruitul neîncetat al unui elevator care încărca marfă pe punte.
Mick m-a lăsat pe mal, cu puţin înainte de ora 9, iar eu am luat-o spre chei.
„Sper doar că pe-acolo e mai bine acum, decît a fost săptămîna trecută – mi-a spus un marinar, pe nume Tyson, arătîndu-mi unde să-mi las echipamentul. Ploua atît de tare, încît de-abia puteai respira. Aveam în jur de trei sferturi de metru de apă şiroind pe punte atunci cînd încercam să descărcăm, ceea ce înseamnă că nu vedeam nici măcar deschizăturile conteinerelor ca să le ridicăm cu elevatorul.“
„Pe-acolo“ însemnînd Weipa, un oraş de 2.500 de locuitori, majoritatea mineri şi familiile lor, îngrămădiţi într-un golf, în partea de sus a Peninsulei Cape York, la capătul uneia dintre cele mai dificile rute din nordul Australiei. Este un drum greu pe timpul sezonului uscat şi complet impracticabil în timpul musonului. Din moment ce nu este fezabilă aprovizionarea unui oraş atît de mare pe calea aerului luni în şir, comunitatea izolată de potop depinde de barjele săptămînale dinspre Karumba – sau chiar dinspre Cairns, la 640 km spre sud-est –, dacă nu pot ajunge camioanele la Karumba.
Anul acesta s-a putut naviga din plin sau cel puţin cît a fost necesar pentru a reaproviziona pe timpul musonului un oraş îndepărtat din nord. În fiecare dimineaţă de luni, două trenuri rutiere – acele camioane uriaşe, adesea triplu articulate, care parcurg autostrăzile din interior – pornesc la drum de la Brisbane, o cursă solitară de 2.500 km prin sălbăticie, pînă în Karumba, rulînd pînă la cheiul unde vasulWarrender aşteaptă marţi noaptea.
În acea marţi, hamalii au terminat de încărcat puţin după ora 10 şi am alunecat pe rîu, sub o lună plină şi ceţoasă, am trecut de oraşul adormit şi am ieşit în golf. În noaptea tîrzie, corul de junglă al insectelor şi al broaştelor de pe mal ne-a însoţit pe apă, pe o distanţă surprinzător de lungă.
„Avem la bord absolut tot ce trebuie unui oraş mic ca să funcţioneze – spune Peter Hurley, căpitanul. Săpun, lame de ras, fructe şi legume proaspete, lapte, hîrtie igienică – tot ce-ţi trece prin cap.“ Erau de asemenea încărcătură pentru mină şi un transport de muniţie oarbă, de antrenament pentru război în junglă, programat de armată pentru forţele sale speciale.
În mod normal, este o traversare de 32 de ore între Karumba şi Weipa, dar de data aceasta a fost puţin mai lungă, pentru că Hurley a hotărît să navigheze pe lîngă coastă, pentru a evita rafalele despre care se spusese că vor răscoli marea departe, în larg. „Chestia asta e greu de manevrat pe mare agitată – a spus Hurley, un fost scafandru al marinei, care de 15 ani naviga pe barje în jurul golfului. Lucrurile pot fi destul de dure pe-aici. Valurile nu ajung la fel de mari ca în largul oceanului, dar, datorită faptului că apele golfului nu sînt prea adînci, ele sînt mai scurte şi te pocnesc ca un ciocan.“
Am călătorit relativ liniştiţi în măsura în care nu au fost valuri, deşi în a doua noapte am întîlnit un perete de ploaie torenţială. Pînă în zori s-a potolit, şi la răsărit, atunci cînd am intrat în Weipa, aerul era umed şi neclintit, iar suprafaţa sticloasă a golfului scînteia. Echipajului de pe Warrender i s-a îndeplinit dorinţa: ploaia s-a oprit cît timp au descărcat mărfurile, dar s-a apucat să răpăie din nou toată după-amiaza.

Scena a III-a. Nordul îndepărtat

Aici, în Weipa, am dat în sfîrşit de apăraia pe care o căutam – verdeaţa abundentă de pe mal, cerurile întunecate şi tunătoare, perdelele grele de ploaie. Aproape 900 de mm de ploi au căzut aici în ultima lună şi mai multe precipitaţii urmau să vină. „Toate astea pot deveni deprimante“ – mi-a spus o femeie, pe nume Lorisa Morgan, într-o dimineaţă cînd am trecut prin centrul comunităţii şi pe la magazinul de vechituri. „După o vreme, începi să te saturi de mucegaiul care se prinde peste tot. Vrei să iei într-o seară cina în oraş? Trebuie mai întîi să-ţi cureţi cureaua şi pantofii de mucegai. Trebuie să depozităm casetele video şi CD-urile în frigider, ca să nu le distrugă mucegaiul.“
„Dar chestia asta are, cel puţin, partea ei bună – a glumit ea. Toate ploile astea bagă furnicile în casă, iar gîndacii de bucătărie se sperie de ele.“ După primele două zile, mi-am adus aminte de un vechi proverb: Fii atent la ce-ţi doreşti – s-ar putea chiar să ţi se îndeplinească. Îmi dorisem să fiu inundat într-un oraş tropical uitat de lume, şi acum, ca şi localnicii care petrecuseră luni de zile cu gîndul la ploi, începusem să devin neliniştit.
Lorisa m-a pus în legătură cu un deratizator care avea de gînd să se ducă pînă în Aurukun, o aşezare la aproape 80 km în jos, pe coastă, în direcţia de zbor a fregatelor. I-am telefonat. „Am o treabă acolo – mi-a spus el. Plec dimineaţă, ar trebui să ne întoarcem mîine tîrziu. Vrei să vii?“
Nu puteam fi mai fericit de-atît. Eram de trei zile în Weipa şi deja mă plictisisem de speluncile locale – necomparîndu-se nici una, ca atmosferă, cu cîrciuma Animal. Nu era de ieşit nicăieri în oraş şi doar faptul că nu puteam să merg pe drum – sau cel puţin aşa mi se spusese – nu mă făcea decît să-mi doresc şi mai tare să plec. Iar asta era şansa mea.
Mi-am petrecut restul după-amiezei în barul clubului de popice din Weipa, bînd, sub fîşîitul molcom al ventilatorului din tavan, împreună cu cîţiva vechi muşterii din partea locului: oameni irascibili, cu burţile umflate de bere şi cu feţele dure, care aveau la un loc în jur de 150 de anotimpuri ploioase petrecute aici, pe promontoriu. Unul dintre ei spunea că auzise că la Aurukun căzuseră peste noapte 100 mm de precipitaţii.
„O iau mîine într-acolo“ – am spus eu.
„Zău? Şi cum ai de gînd să ajungi acolo?“
„Cu maşina.“ Remarcînd scepticismul ironic de pe faţa sa şi nedorind să par prea naiv, l-am menţionat pe deratizatorul care îmi oferise ocazia şi care, după cum auzisem, era un localnic care avea experienţă în sălbăticie.
„Şi deci Mike îşi imaginează că va reuşi să răzbească pînă în Aurukun, nu-i aşa?“ Omul a sorbit gînditor berea, apoi a ridicat din umeri. „Păi, oricum, ar trebui să fie o zi interesantă.“
„Scurtă“ şi „definitorie“ ar fi fost adjectivele mai potrivite. N-am putut ajunge mai departe de Myall Creek, la vreo 60 km de oraş, acolo unde drumul noroios dispărea într-un vîrtej negru de apă şi reapărea pe malul opus, cam la 50 de metri depărtare. Mike a coborît din camionul său pentru a analiza situaţia.
„Aici la fund este un pod – spuse el după o pauză. Nu este prea mult scufundat, aşa cred – poate doar un metru, şi dacă aş ţine volanul ca să mergem drept înainte, cred că am putea să traversăm. Dar ceea ce mă îngrijorează acum, uitîndu-mă la felul cum sapă curentul acolo, în mal, este că nu sînt deloc sigur că podul mai este legat în partea cealaltă. Ce crezi? Înapoi în oraş?“
Ne-am întors acasă într-o pînză de apă.

ACTUL AL III-LEA. Seceta

Scena I. Karumba

„Acele bătrîne vînturi de sud-est chiar încep să bată“ – mi-a spus Mick, vorbind cu mine pe telefonul mobil de pe verandă, în timp ce eu, întors acasă, în sudul Australiei, priveam cerul cenuşiu şi rece. „Îngheţăm aici – erau doar 25 de grade cînd am plecat ieri în patrulare, iar noaptea a fost al naibii de frig.“
Am aflat că în luna mai pe strada Yappar e o forfotă de nerecunoscut: cheiurile aglomerate, motelurile şi parcările pline, Sunset Tavern făcînd o treabă formidabilă. Imediat după gîştele-coţofană, vine un alt val al migraţiei de iarnă: acela al „nomazilor cenuşii“, adică pensionarii aventurieri cu remorcile lor, care sosesc în grupuri în Karumba pentru iernile calde şi secetoase, ca să pescuiască barramundi şi, nu întîmplător, pentru că guvernul australian nu percepe taxe pentru ţinuturile îndepărtate.
„E ca la Reality TV aici, pe chei – spunea Mick. Fiecare încearcă să o ia înaintea celuilalt, dar nimeni habar n-are ce face – ţipă, se ciorovăiesc, se-nghiontesc. Am avut un tip în vîrstă care a murit de atac de cord în timp ce-şi împingea barca în apă. Acu’ avea perspectiva unei zile de pescuit, şi o clipă mai încolo bătea la porţile raiului. Nu-i rău să mori aşa, dacă stai să te gîndeşti.“
Părea o cu totul altă lume faţă de locul toropit, fierbinte şi umed, pe care mi-l amintesc. Fiecare anotimp la timpul lui, dar mie-mi place să-mi aduc aminte de Karumba aşa cum era la sfîrşitul musonului, în ziua în care Mick, Kerriann, copiii şi cu mine am ieşit din oraş cu maşina ca să vedem păsările, nuferii şi iazurile argintii reflectînd cerul, care începea deja să se limpezească.
Fetele şi-au dorit cîteva dintre frumoasele flori de apă, aşa că Mick a parcat lîngă drum. „Sper din tot sufletul să nu fie crocodili pe-aici“ – a rîs el, un pic forţat, intrînd în apă pînă peste genunchi şi îndreptîndu-se 20 m către mulţimea de nuferi înfloriţi. A cules două buchete de flori albe şi galbene delicate şi le-a adus celor două fete, Jessica şi Kacie. „Uitaţi, dragelor. Dar trebuie să avem grijă de ele – să ne bucurăm de ele cît putem; n-or să ţină mult.“

Text: Roff Smith

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din decembrie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*