Cecenia. Cum s-a ajuns aici?

Nevinovaţi continuă să piară, în vreme ce crunta bătălie pentru independenţă, veche de peste un deceniu, din republica rusă Cecenia se întinde în întregul Caucaz. Gheorghi Daurov, de doi ani, a fost printre sutele de ostatici ucişi anul trecut, cînd terorişti conduşi de ceceni au ocupat o şcoală la Beslan, în Osetia de Nord. Foto: Ivan Sekretarev, AP/Wide World Photos.

Munţii Caucaz separă Europa de Asia. Religia, politica – şi un deceniu de război – separă oamenii încrîncenaţi ai regiunii. Nevinovaţi continuă să piară, în vreme ce crunta bătălie pentru independenţă din republica rusă Cecenia se întinde în întregul Caucaz.

Text: Andrew Meier

Malika – nume fictiv al acestei tinere doctoriţe cecene, mamă a doi copii – şi-a pierdut aproape toţi membrii familiei într-un război de secesiune absurd, care i-a transformat ţara natală într-un infern cum nici Dante nu şi-ar fi putut imagina. În 2001, o bombă rusească i-a ucis mama. Tatăl a supravieţuit exploziei, însă n-a putut face faţă ororilor care-l înconjurau şi a murit curînd ros de boală. Soldaţii ruşi i-au ridicat fratele, l-au ţinut vreme de 5 luni într-o închisoare sinistră, improvizată. A fost eliberat cu ajutorul Crucii Roşii, doar ca să moară la scurt timp după aceea, în urma unui infarct.


Cea mai grea lovitură a venit într-o noapte de primăvară a anului 2002. La 1 noaptea, bărbaţi înarmaţi pînă-n dinţi, cu feţele acoperite şi căşti de protecţie, au năvălit în apartamentul Malikăi din Groznîi, capitala Ceceniei, şi l-au ridicat pe soţul ei. „Nici pînă astăzi n-am aflat dacă este viu sau mort“ – spune ea. Oficialităţile locale nu i-au dat nici un ajutor. Pentru procuratura din Groznîi, dosarul soţului ei este doar unul din miile care poartă o ştampilă laconică: „Dispărut“.

Malika îşi poartă durerea cu o demnitate tăcută. Însă disperarea care atîrnă ca un giulgiu peste această enclavă sfîşiată de război i-a împins pe unii ceceni – inclusiv femei – să comită gesturi oribile. În prima zi a lui septembrie 2004, 32 de terorişti, conduşi de ceceni, au ocupat Şcoala Medie nr. 1 din Beslan, un oraş din republica vecină, Osetia de Nord. Asediul de 52 de ore care a urmat a marcat un nou record în analele sumbre ale terorismului. Au murit în jur de 330 de persoane, din care mai bine de jumătate erau copii.
În timp ce prezentatorii de ştiri occidentali se chinuiau să pronunţe numele atît de nefamiliare ale localităţilor, telespectatorii priveau stupefiaţi, incapabili să înţeleagă cum pot nişte fiinţe umane să ajungă la o asemenea demenţă. Şi ruşii, la rîndul lor, priveau tragedia cu groază – deşi ei înţelegeau rădăcinile terorii din Caucaz, regiunea muntoasă din sud-vestul ţării care include Cecenia şi alte republici predominant musulmane din cadrul Federaţiei Ruse.

Timp de mai bine de un deceniu, războiul din Cecenia a fost o adevărată baie de sînge, în care atît soldaţilor ruşi, cît şi separatiştilor ceceni le-a păsat prea puţin de amabilităţile Convenţiei de la Geneva. În 1991, purtat de valul de mişcări naţionaliste care cuprindea URSS, cecenul Djohar Dudaev, un fost general sovietic de aviaţie practic necunoscut, a declanşat o campanie secesionistă şi, pînă la finele anului, a declarat independenţa străvechii sale ţări. Moscova a condamnat această mişcare, temîndu-se că, dacă Ceceniei i s-ar fi permis secesiunea, alte republici i-ar fi urmat exemplul. „Nu putem rămîne nepăsători cînd se rupe o bucată din Rusia – a declarat preşedintele rus Boris Elţin – pentru că acesta ar fi începutul prăbuşirii ţării.“

În ajunul Anului Nou din 1994, Elţin a trimis sute de tancuri în centrul oraşului Groznîi, declanşînd un conflict care continuă şi astăzi. Luptele au făcut între 100.000 şi 300.000 de morţi şi au silit peste jumătate de milion de ceceni să se refugieze, dintr-o ţară care se întinde doar puţin peste 15.000 km2.
Cecenia este inima sîngerîndă a Caucazului, care se întinde pe 1.200 km între Marea Neagră şi Marea Caspică. A fost un pămînt rîvnit încă de pe vremea lui Genghis-Han: războinicii au căutat refugiu în munţii săi; comercianţii şi-au disputat accesul la porturile sale; şi, de curînd, petroliştii au început să-şi îndrepte atenţia spre cîmpurile petrolifere de la Marea Caspică. Numele său rus, Kavkaz, evocă un spirit puternic – nu doar o răscruce de ape tulburi, ci şi un tărîm de tradiţii atemporale. Aici se află ţinuturile nesigure în care fetele de măritat sînt încă răpite, reglările de conturi sînt sîngeroase şi lupta pentru suveranitate clocoteşte de secole.

În epoca postsovietică, munţii au separat Rusia de statele din sud – Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul. Ţinuturile aflate în nordul masivului, un amestec lingvistic şi etnic cunoscut sub numele colectiv de Caucazul de Nord, cuprind 7 republici ruse: Adîgheea, Karaceaevo-Cerkesia, Kabardino-Balkaria, Osetia de Nord, Inguşetia, Cecenia şi Daghestanul.

Din toată această varietate de popoare străvechi, dintr-un adevărat labirint de tradiţii etnice şi religioase, un singur grup pare să se fi detaşat permanent: cecenii. Puţini şi-au dorit cu mai multă ardoare libertatea şi au luptat mai îndîrjit pentru ea. Încă de la primele ambuscade cu cavaleria lui Petru cel Mare, în 1722, cecenii s-au zbătut să scape de sub dominaţia rusească. În timpul unei călătorii prin Caucaz, în anul 1858 – perioadă în care localnicii musulmani declanşaseră războiul sfînt împotriva dominaţiei ţariste – scriitorul Alexandre Dumas remarcă spiritul lor marţial: „Toţi aceşti războinici munteni au un curaj fanatic, iar toţi banii şi-i cheltuiesc pe arme. Un cecen… poate umbla, efectiv, în zdrenţe, însă sabia, pumnalul şi puşca lui sînt totdeauna de cea mai bună calitate.“

Chiar şi în gulag, sistemul sovietic de lagăre de muncă forţată, cecenii ieşeau în evidenţă. Disidentul Aleksandr Soljeniţîn scrie despre ei cu invidie în Arhipelagul Gulag: „Exista o naţionalitate care nu se dădea bătută, nu îşi însuşea mentalitatea supunerii. Erau cecenii.“

Rădăcinile necazurilor din prezent, ca şi cea mai mare parte a tensiunilor din Caucaz se trag de la Stalin. În 1920, cînd armata bolşevică a preluat, în cele din urmă, controlul asupra regiunii, Stalin, pe atunci comisar pentru naţionalităţi, a pus la cale un plan de subjugare a populaţiilor nesupuse: crearea a suficient de multe contradicţii etnice, lingvistice şi religioase în geografia politică, încît să-i ţină ocupaţi pe localnici şi să facă necesară intervenţia pumnului de fier al Moscovei pentru a menţine ordinea. În cazul republicilor cu nume compuse, Karaceaevo-Cerkesia şi Kabardino-Balkaria, inamicii naturali au fost siliţi să trăiască unul lîngă celălalt. „N-a fost numai dezbină şi stăpîneşte – mi-a spus Ali Kazihanov, redactor la ziarul Severnîi Kavkaz, în Nalcik, capitala Kabardino-Balkariei. A fost: dezbină, stăpîneşte şi învrăjbeşte.“

La 23 februarie 1944, de „Ziua Armatei Roşii“, populaţii întregi de ceceni şi inguşi au fost deportate. Stalin i-a acuzat pe nedrept că ar fi colaborat cu cotropitorii nazişti, iar oamenii au fost adunaţi, încărcaţi în vagoane de marfă şi trimişi în Asia Centrală şi în Siberia. Numărul real al victimelor nu va fi probabil niciodată cunoscut, însă istoricii cred că sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au pierit pe drum sau în exil.
În 1957, succesorul lui Stalin, liderul sovietic Nikita Hruşciov, le-a îngăduit cecenilor şi inguşilor să se întoarcă acasă. Încet-încet, ei şi-au recăpătat oraşele şi satele ocupate de coloniştii ruşi; a urmat aproape o jumătate de secol de supunere mută faţă de Moscova. În ultimii ani ai Uniunii Sovietice însă cecenii au fost printre primii care au încercat să-şi rupă lanţurile. Cînd mişcările pentru independenţă au început să apară de la republicile baltice şi pînă în Extremul Orient, strigătele de libertate din Cecenia au declanşat o revoltă. În ultima zi a anului 1994, Elţin a răspuns la declaraţia de independenţă a Ceceniei făcută de Dudaev declanşînd ceea ce acum se numeşte „primul război cecen“.

Avea să fie o campanie cumplită, în care generalii ruşi, nevolnici şi incompetenţi, şi recruţii adolescenţi au înfruntat cîteva mii de luptători ceceni de gherilă hotărîţi. Pentru Moscova, războiul s-a împotmolit curînd într-o criză costisitoare şi profund nepopulară. În acelaşi timp însă pentru ceceni era un război purtat cu nemărginită pasiune şi mîndrie. „Cei care au luptat în primul război erau mînaţi de un singur ţel – spune Timur Aliev, un ziarist cecen. Rebelii urmau un vis moştenit de la strămoşii noştri: libertatea.“

A fost momentul în care s-au afirmat eroii, bărbaţi care au ieşit din umbră, cucerindu-şi faima în acest măcel. Bărbaţi ca Şamil Basaev, un comandant cecen care şi-a luat numele după cel mai faimos războinic al Caucazului, imamul Şamil, conducătorul campaniei purtate de muntenii caucazieni împotriva ţarilor în secolul al XIX-lea. În 1859, Şamil a fost obligat să capituleze în faţa ruşilor, însă războiul lui sfînt continuă.
Sub conducerea lui Elţin, primul război s-a încheiat fără victorie ori înfrîngere. În august 1996, după ce rebelii ceceni au luat cu asalt şi au recucerit Groznîi, ambele părţi au semnat o încetare a focului. În cei trei ani care au urmat, republica a lîncezit, fără o infrastructură juridică sau economică funcţională. A fost introdusă jurisprudenţa islamică, plină de tribunale sharia şi biciuiri în public. Însă, în condiţiile în care republica era izolată de restul Federaţiei Ruse printr-o blocadă economică, răpirile pentru răscumpărare şi contrabanda cu benzină au înflorit. Cecenii cîştigaseră pentru moment, însă ţara lor devenise o enclavă a fărădelegii, un adevărat magnet pentru extremiştii islamici, o bombă cu ceas plasată în Caucazul de Nord.

Dacă în primul război rebelii ceceni erau luptători pentru libertate într-o arhetipală luptă pentru neatîrnare, în războiul izbucnit din nou în vara lui 1999 – „al doilea război“, cel care continuă să ardă mocnit şi azi – lucrurile s-au schimbat radical. A început cînd circa 1.200 de militanţi ceceni au invadat Daghestanul vecin, în încercarea hazardată şi de scurtă durată de a uni statele islamice din Caucazul de Nord. Au urmat apoi o serie de atacuri cu bombă în apartamente din Moscova şi din alte două oraşe din Rusia.
Sub comanda lui Vladimir Putin, fost ofiţer KGB, cel care i-a succedat lui Elţin în ajunul Anului Nou 1999, riposta Rusiei va fi încă şi mai brutală decît în primul război. „Strategia noastră e simplă – spune Ghenadi Troşev, unul din cei mai buni generali ai lui Putin. Dacă trag în noi dintr-o casă, distrugem casa. Dacă trag de peste tot dintr-un sat, distrugem satul.“

Pînă spre sfîrşitul lui 1999, sute de mii de civili ceceni îşi părăsiseră casele. Cei mai mulţi au fugit spre vest, în Inguşetia vecină. Mulţi însă n-au avut altă şansă decît să se îndrepte spre sud, peste cel mai înalt lanţ muntos din Europa, mergînd zile în şir prin zăpada adîncă, adesea sub ameninţarea avioanelor de luptă ruseşti. Am întîlnit un asemenea grup de refugiaţi ceceni în Duisi, la ieşirea din Cheile Pankisi, dincolo de frontiera cu Georgia. Înghesuiţi într-un pavilion de spital abandonat, în camere de beton goale, fără geamuri şi fără căldură, chiar şi cei mai tineri îşi dădeau seama cu uşurinţă de schimbarea de tactică a Kremlinului.

„În primul război – spune Roza, o fetiţă de 9 ani cu părul roşu în codiţe –, stăteam în pivniţă şi număram bombele. Dar de data asta sînt aşa de multe bombe, că nu le mai putem număra.“ Curînd, peste 300.000 de ceceni s-au revărsat în Inguşetia, unde trăiau în tabere mizere. Cei rămaşi în Cecenia, ocupată acum de 100.000 de militari ruşi, se luptau pentru supravieţuire. Pînă la instalarea la putere a lui Putin, la începutul lui 2000, Groznîi zăcea, pentru a doua oară într-un singur deceniu, în ruine. În mijlocul devastărilor, visul suveranităţii a pălit în faţa dorinţei de răzbunare, iar printre militanţii mai înverşunaţi insurgenţa a căpătat un nou nume – jihad. Wahhabismul, cea mai austeră formă a islamismului, a căpătat o aură seducătoare pentru tinerii ceceni, crescuţi în condiţiile războiului, ale brutalităţii ruseşti şi care n-avuseseră parte de nimic mai bun. Mişcarea insurgentă îi atrage de multă vreme pe militanţii islamişti străini, care văd în această republică distrusă o cauză ce trebuie sprijinită şi un potenţial centru global al operaţiunilor. Mulţi ceceni consideră însă că wahhabismul şi alte tendinţe islamice de import contravin tradiţiilor locale şi adevăratei lor identităţi naţionale.

„Sîntem în pericol ca tinerii noştri să cadă pradă islamismului militant“ – spune Kuri Idrisov, un psihiatru cecen care a lucrat timp de 5 ani cu copiii refugiaţi din taberele de corturi ce se întind pe mari suprafeţe în Inguşetia. El şi majoritatea cecenilor au privit cu disperare valul de atentate teroriste, comise – chipurile – în numele lor.

„Acest război şi-a luat un tribut de neimaginat – spune Libhan Bazaeva, fondatoare a unui centru ce oferă servicii juridice şi medicale pentru femeile cecene. Circumstanţele extreme au radicalizat societatea. Nu numai casele, ci şi spiritul nostru naţional este în ruine. Cea mai grea sarcină a noastră e să-l reclădim.“
Azi, în Groznîi, dărîmăturile au fost în mare parte înlăturate, dar oraşul este încă departe de ceea ce fusese înainte de război, căminul a 400.000 de locuitori, din care mulţi lucrau în marile uzine petrochimice. Şi totuşi viaţa a început să-şi intre în ritm. Vînzătorii de chebap şi-au scos din nou grătarele pe marginea drumurilor, în centru s-au redeschis pieţele de fructe şi uneori locuitorii oraşului – acum în număr de circa 250.000 – au parte chiar de ambuteiaje. Trupele ruseşti sînt încă prezente, dar multe din punctele lor de control au fost înlăturate, iar soldaţii se aventurează rareori în afara bazelor fortificate.

La universitatea de stat, profesori precum Katia Sokirianskaia, o rusoaică din St. Petersburg, nu mai trebuie să predea în zgomotul exploziilor şi al canonadelor. Dar Katia nu-şi face iluzii. „S-a făcut prea puţin pentru o reconstrucţie reală – spune ea –, ca să nu mai vorbim de renaşterea vieţii civice.“
Mai mult, crimele de la Beslan au dus Caucazul pe marginea unei noi prăpăstii. După masacrul de la şcoală, comandantul cecen Şamil Basaev a revendicat atacul prin comunicate semnate „Abdallah Şamil Abu-Idris, conducătorul Riyadh as-Salihiin“ – brigada martirilor „Grădina celor Drepţi“. El a jurat că va duce campania teroristă pînă cînd ruşii se vor retrage din Cecenia.

Acum, cecenii nu mai vorbesc despre suveranitatea pentru care au luptat în primul război. La Groznîi se vorbeşte despre nevoile elementare, despre securitatea personală şi economică. „S-au săturat de soldaţii ruşi care le atacă satele – spune Katia Sokirianskaia despre studenţii ei. S-au săturat şi de luptătorii ceceni care ocupă aceleaşi sate. S-au săturat de birocraţia criminală, de corupţie şi de haos. S-au săturat de dispariţii, de împuşcături în noapte, de viitorul incert. S-au săturat. Nu-şi mai doresc decît o clipă de pace.“

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2005)

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*