Ţinutul Pustiu

Graniţele a patru naţii sînt ascunse sub nisipul în mişcare din Rub al Khali, sau Ţinutul Pustiu. Definit de reale minuni geologice şi de triburile care-i cutreieră marginile, acest vast deşert sălbatic ademeneşte de secole călătorii. Foto: George Steinmetz

Graniţele a patru state arabe dispar sub nisipul în mişcare din Deşertul Rub al Khali. Cunoscut pentru realele minuni geologice şi pentru triburile de beduini care îi cutreieră marginile, acest vast deşert sălbatic ademeneşte de secole călătorii.

Salutul lui Aedaa bin Hassan vine din ţeava kalaşnikovului. Şi în vreme ce maşina mea de teren se hurducăie în susul unei albii secate, către cortul lui alb din Ţinutul Pustiu al Arabiei, bin Hassan mă întîmpină bucuros după ospitalitatea beduină. POC! Un glonţ tras, de 5.45 milimetri, spintecă cerul albastru, ţiuind chiar pe lîngă geamul maşinii. Zgomotul puştii reverberează haotic prin canionul sterp. Iau o gură de aer.
Aşadar, ne aflăm în Yemen: o naţiune săracă din capătul sudic al Arabiei, unde cultul armelor este atît de adînc înrădăcinat, încît o clasifică printre cele mai înarmate societăţi din lume. Totuşi, cu toată abundenţa asta de arme, anumite norme de comportament rămîn valabile, în special printre păstorii beduini. Deci, după cum cere tradiţia, continuăm să ne apropiem de cortul lui bin Hassan, lăsîndu-l să îşi încheie urarea.
Poc! Încă un glonţ sparge cerul după-amiezii. Sfîşie aerul deasupra capului meu, urmat, din nou, de detunătura puştii.
Aedaa bin Hassan şi-a încheiat acum salutul. Ne oprim şirul de vehicule la 300 de metri de cortul lui, sub soarele dogoritor.
În maşina din faţă, Awad – un ofiţer din armata yemenită însărcinat să mă însoţească – îmi face semn cu mîna să aştept. Între beduini, fie că te apropii de tabăra lor pe cămilă, fie cu maşina, trebuie ca, după ce gazda le-a urat bun venit, un reprezentant să se desprindă de grupul celor sosiţi şi să-şi declare intenţiile. Aşa că Awad se desprinde din convoi cu maşina lui de teren şi, la 200 de metri de cort, se opreşte şi coboară.
Strigă de cîteva ori „Salaam Alaikum! – Pacea fie cu voi!“ – către cort, în timp ce îşi agită mîna dreaptă în aer, semn că nu e înarmat. Se apleacă, ia de jos nisip şi risipeşte în aer, tot cu dreapta: un vechi semn de pace recunoscut în regiune.
Din spatele unei stînci cenuşii de lîngă cort, bin Hassan, un bărbat deşirat, cu o barbă lungă, colilie, se ridică din ascunzătoare. Poartă tradiţionalul veşmînt alb al arabilor – cunoscut în Yemen sub numele de thawb – şi capul înfăşurat într-o eşarfă cu pătrăţele albe şi roşii, numită aici mashadah. Îşi ridică puşca de asalt deasupra capului, semn că totul e în regulă. Apoi, în timp ce se îndreaptă spre cortul lui bin Hassan, Awad îmi face semn să-l urmez.
Cînd ajung eu la cort, înăuntru era strîns deja un grup, aşezat pe covoare orientale, cu o oală cu ceai şi o tavă de argint plină cu căni goale în faţa lor. Cînd am intrat eu, a apărut şi bin Hassan, cu fratele lui cu barba albă şi un singur ochi, Hamid. Amîndoi sînt trecuţi de 70 de ani.
„Tu, ca occidental, poate nu înţelegi urarea de bun-sosit a beduinilor – spune bin Hassan. Dar noi aşa am procedat dintotdeauna. Dacă un oaspete se apropie aşa cum ai făcut tu, este binevenit, chiar dacă e dintr-un trib duşman. O dată întîmpinat, are dreptul să împartă cu noi tot ce avem – ceai, mîncare, odihnă, îngrijire. Aşa sîntem noi. Chiar şi duşmanilor le oferim totul, dacă se arată paşnici.“
Ce se întîmplă – întreb eu – dacă cineva se apropie într-un mod neprietenos?
În clipa aceea intră în cort patru tineri bărboşi, îmbrăcaţi în robe. Fiecare poartă o puşcă de asalt ce pare lipită cu bandă adezivă. Îşi pun armele grămadă lîngă kalaşnikovul lui bin Hassan.
„V-am văzut venind de la mare depărtare – spune el, întinzîndu-mi o ceaşcă aburindă de ceai dulce. Fiii şi nepoţii mei – bin Hassan face semn cu capul către noii veniţi – v-au înconjurat în timp ce vă apropiaţi. Dacă v-aţi fi comportat ostil, gloanţele noastre ar fi trecut tot mai aproape de voi, cu fiecare pas. Aţi fi descoperit curînd înţelepciunea retragerii.“

Bun venit în Rub al Khali, sau Ţinutul Pustiu – o lume a extremelor dure, ce se poate lesne număra printre cele mai neprimitoare, dar şi cele mai primitoare locuri de pe glob. Am sosit în Arabia anul trecut în ianuarie, împreună cu fotograful George Steinmetz, cu scopul de a explora Ţinutul Pustiu. Înainte ca expediţia noastră de opt săptămîni să se încheie, vom parcurge peste 8.500 de kilometri prin Arabia Saudită, Oman şi Yemen. Se va trage asupra noastră – în cele mai binevoitoare moduri – nu o dată, ci de nenumărate ori, după care, invariabil, urmează invitaţia la ceai.
Timp de mii de ani, acest teritoriu nu a tolerat aşezări, fiind unul dintre cele mai fierbinţi, mai secetoase şi mai ostile medii naturale. Totuşi, este leagănul unei culturi care supravieţuieşte „la limită“, o societate beduină mîndră, care se străduieşte să îşi adapteze amestecul de islamism, vechi cutume tribale şi proaspătă bunăstare provenită din petrol la o lume modernă exigentă şi rapidă.
Ocupînd o cincime din Peninsula Arabia, Deşertul Rub al Khali (în traducere literală „Ţinutul Pustiu“), sau, pe scurt, Nisipurile, este cea mai întinsă mare de nisip a lumii. La cei peste 580.000 de kilometri pătraţi, el include porţiuni substanţiale din Arabia Saudită, dar şi din Oman, Yemen şi Emiratele Arabe Unite, creînd o zonă sălbatică aridă mai mare decît Franţa. Conţine în mare cam jumătate din cantitatea de nisip din Sahara, care este de 15 ori mai mare decît Ţinutul Pustiu, dar este formată în cea mai mare parte din cîmpii pline de pietriş şi masive stîncoase.
Nisipurile au fost multă vreme considerate prea neîngăduitoare cu majoritatea oamenilor, cu excepţia celor rezistenţi, fiind etichetate mai curînd o pustietate care trebuie traversată, decît un peisaj în care să te stabileşti. Totuşi, la marginile pustiului – şi uneori aventurîndu-se pe cuprinsul lui – zecile de triburi de beduini cu pielea tăbăcită şi cu spirit întreprinzător, cunoscuţi (în special în Arabia) şi sub numele de bedu, au supravieţuit aici din cele mai vechi timpuri.
Populaţia bedu a locuit deşertul cu inteligenţă şi cu priceperea acumulată de-a lungul sutelor de generaţii. Stăpînitoare ale naturii, triburile din Rub al Khali au funcţionat într-o lume complexă, bazată pe onoare, conflicte şi alianţe, atacuri şi contraatacuri, unde nici un detaliu (o urmă de copită a unei cămile în nisip, un foc de o zi) nu trecea neobservat, iar fîntînile erau apărate pînă la moarte.
Triburile au ignorat graniţele naţionale, recunoscînd doar propriile graniţe, definite de tradiţie şi gradele de rudenie. Şi, pînă de curînd, nu şi-au manifestat interesul pentru bogăţia petrochimică de sub picioarele lor, care acum ameninţă să măture şi ce a mai rămas din viaţa lor tradiţională.
Aşa că unul din scopurile mele în expediţie este să înţeleg mai bine ceea ce a mai rămas din cultura bedu în această perioadă de schimbări tulburătoare. Un altul este să cunosc peisajul splendid, dar aspru, al regiunii la faţa locului.
Mii de ani de vînturi neobosite, bătînd dinspre Iran înspre nord, au modelat acest deşert, creînd cîmpii nesfîrşite de dune şi munţi de nisip, înalţi de aproape 250 de metri. Acolo unde dunele sînt aşezate în şiruri ordonate, beduinii le numesc uruqin, sau vene, şi folosesc văile dintre ele drept căi de acces.
Multe văi conţin o sebkha, o cîmpie aluvionară din sedimente şi sare, coaptă uneori de soarele deşertului pînă devine o scoarţă. La cea mai neînsemnată ploaie sau condens nocturn, aceste sebkha devin mîloase. Cînd se usucă, crusta lor cedează adesea sub greutatea unui pantof sau a unui pneu, iar marginile spărturii sînt atît de ascuţite, încît le pot tăia pe ambele.
Cînd am pornit spre interiorul Ţinutului Pustiu, scopul meu iniţial era să găsesc un grup de bedu şi să trăiesc alături de ei pentru o perioadă mai lungă. Ar putea părea un lucru simplu, dar, pornind din capitala Arabiei Saudite, Riyadh, spre est, în mijlocul iernii, nu găsim decît nisip gol.
Călătorim de două zile, înaintînd printre şirurile de dune roşii-cărămizii ce se ridică din cîmpiile deşertice la sud de oraş. În dimineaţa celei de-a doua zile – după ce peste noapte am îndurat o cumplită furtună de nisip –, ne aventurăm în regiunile îndepărtate din Rub al Khali, cu dune ale căror culmi de nisip tronează mult deasupra văilor. Începem să vedem şi dromaderi (întîi în grupuri mici, apoi în şiruri de 25 sau 30) cutreierînd întinderile de sebkha.
În sfîrşit, chiar înainte de amiază zărim un om profilat pe fundalul unei dune roşii, venind către noi dinspre sud, călare pe o cămilă. Încercăm să-i facem semn, dar refuză să încetinească. Cînd ne apropiem, strigă într-o arabă stricată: „Nu vă apropiaţi! Păstraţi distanţa!“

„E pakistanez – explică Imad Khalid, unul din organizatorii expediţiei noastre. Triburile bedu se mai ocupă încă şi azi de comerţ şi afaceri, dar din oraşe. Îi tocmesc pe alţii – în general din Pakistan şi Bangladesh – să le pască turmele.“ Cum banii proveniţi din petrol au început să ajungă pînă la urmă şi la bedu – îmi spune Imad –, guvernul a creat centre de populaţie în deşert. Acestea se numesc markaz şi adesea oferă gratuit adăpost, şcoli şi asistenţă medicală. Mulţi beduini din Rub al Khali s-au mutat în markaz. „În zilele noastre, dacă vrei să dai de populaţia bedu, ar trebui poate să te duci la oraş“ – rîde el.
Nu a fost întotdeauna aşa. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, un val de aventurieri şi militari britanici au început să forţeze pătrunderea în Peninsula Arabia. Descrierile exotice făcute de aceşti călători asupra vieţii tradiţionale a beduinilor, neschimbată de sute sau poate de mii de ani, au captivat restul lumii.
Şi totuşi exploratorii, descriind triburile din nordul Arabiei, s-au oprit la marginea dezo-lantului, aridului Ţinut Pustiu, ale cărui distanţe uriaşe şi condiţii vitrege îl făceau neatrăgător.
De-abia după ce exploratorul britanic Bertram Thomas a traversat Nisipurile pe cămilă în 1930-1931, Rub al Khali a reuşit să capteze, în sfîrşit, atenţia Occidentului.
În 1932, Thomas a publicat popularul său volum Arabia felix (Arabia fericită), care descria animalele şi geologia deşertului, precum şi oamenii care îl populau. Autorul a scris despre beduinii în permanentă căutare de apă şi hrană şi despre grija cu care îşi planificau fiecare incursiune prin Nisipuri, care însemna un traseu de la un ochi de apă la altul. El a consemnat tratamentele lor medicale, care foloseau fierul încins ca să alunge boala, a detaliat politeţurile sociale exprimate cu arma şi a zugrăvit complicata reţea de relaţii intertribale.
Între 1946 şi 1948, Wilfred Thesiger, un explorator educat la Oxford, a reuşit să traverseze Rub al Khali nu o dată, ci de două ori. În cartea sa Nisipuri arabe, Thesiger a zugrăvit un memorabil tablou romantic al beduinilor, pe care îi descrie ca pe nişte „păstori analfabeţi care posedau, într-o măsură cu mult mai mare decît mine, generozitate şi curaj, perseverenţă, răbdare şi amabilitate binevoitoare“.
Thesiger prevedea un viitor nesigur pentru poporul pe care îl admira atît. În Peninsula Arabia se descoperea în anii ,30 petrol, iar valul copleşitor de bogăţie care se anunţa îl avertiza că viaţa tradiţională a beduinilor, acerba lor independenţă solitară erau condamnate.
Istoria i-a dat dreptate. Acest lucru e deja evident în a doua după-amiază a expediţiei noastre, cînd – după ce întîlniserăm în deşert numai cîţiva păstori pakistanezi – cotim după o dună şi ne trezim în faţa a ceea ce pare a fi o mică staţiune de vacanţă, întregită cu un aeroport privat.
„A – zice Imad Khalid –, am ajuns la Shaybah.“
În anii ,30, în timp ce străinii străbăteau şi povesteau pentru prima dată despre Ţinutul Pustiu, companiile de prospectări petroliere din California şi Texas începeau să foreze în răsăritul Arabiei, pentru a potoli setea crescîndă de petrol a lumii. În următorii cinci ani, descoperiseră zăcăminte incredibile.
înă la sfîrşitul aceluiaşi deceniu, pe cînd primii barili de petrol erau extraşi în oraşul Dhahran, din Golful Persic, guvernul saudit încheia o înţelegere cu petroliştii americani, fondînd Aramco – Compania Petrolieră Arabo-Americană – pentru a scoate aceste rezerve pe piaţa mondială. Astăzi, cu toate că Arabia Saudită a cumpărat cu zeci de ani în urmă partea asociaţilor yankei, compania nu a încetat să producă uriaşe cantităţi de petrol sau să foreze în locuri precum Shaybah.
Descoperită în 1968, această rezervă de petrol a fost numită, se spune, shaybah, după numele dat unui beduin bătrîn şi bărbos care locuia în regiune. Sub aceste nisipuri se află o pungă ce se întinde pe mai bine de 775 kilometri pătraţi, care conţine circa 14 miliarde de barili de ţiţei de cea mai bună calitate.
În anii ,90, cînd Aramco a decis să dezvolte această exploatare – care include un confortabil ansamblu rezidenţial cu 750 de locuri, o reţea de peste o sută de puţuri de foraj şi trei uzine gigantice de separare a ţiţeiului de gaz –, complexul s-a ridicat într-un an şi jumătate. Cei 14.000 de muncitori au fost cazaţi pe hectare peste hectare de rulote duble în deşert. Ei au aşezat 635 de kilometri de conductă, care să transporte petrolul la Rafinăria de la Abqaiq, şi au turnat o pistă de beton de trei kilometri pentru avioanele-cargou, care vin şi pleacă de aici mereu.
A trebuit ca toate acestea, de la serviciile şi cazarea pentru muncitori pînă la materialele de construcţie, să fie aduse în deşertul neospitalier, peste 650 de kilometri, de la cel mai apropiat oraş sau port. Complexul cu aer condiţionat rezultat din acest efort, o lume sub o cupolă, dă senzaţia unui avanpost pe Marte.
Contrastul este şi mai izbitor atunci cînd ne îndepărtăm, cu echipamentele scrîşnind sub un cer albit de soare. Pătrundem mai adînc în Nisipuri, spre sud, pe marginea Umm as Samim („maica otrăvurilor“), o sebkha dezolantă, lată de 130 de kilometri, care marchează cel mai jos punct topografic din Oman. Mai departe, la vest, explorăm şi marile Uruq al Mutaridah („venele neîntrerupte“), unde munţii de nisip se ridică deasupra noastră, uneori cu două creste care coboară din vîrf pînă în vale, ca nişte picioare, care îi fac să semene cu nişte sfincşi.

Totuşi, deşi pătrundem mai adînc în Nisipuri, nu găsim nici urmă de bedu. În schimb, întîlnim soldaţi, o mulţime de soldaţi. De-a lungul tuturor acestor cotloane îndepărtate ale Ţinutului Pustiu saudit – lîngă graniţa Arabiei Saudite cu Yemenul şi Omanul – găsim doar un şir de aşezări părăginite, majoritatea părînd mai degrabă posturi militare, pe lîngă care trăiesc cîţiva însoţitori.
Prezenţa atîtor trupe saudite, alături de abundenţa de camioane cu dublă tracţiune dotate cu lansatoare de grenade şi mitraliere calibrul .50, mă fac curios. După cîteva întrebări puse în jur, aflu că cei 2.100 de kilometri de graniţă saudită cu Yemenul şi Omanul sînt o adevărată pepinieră de traficanţi – mai ales în zonele aflate la nord de frontiera yemenită. Se estimează, de exemplu, că în Arabia Saudită se introduce anual qat – o plantă cu efect stimulator, mestecată în Yemen, dar interzisă aici – în valoare de 200 de milioane de dolari. De departe mai periculoase sînt explozivele şi armele care intră ilegal în regat.
Într-o seară, întîlnim încă un avanpost militar saudit. Situat într-o vale largă, nisipoasă, mărginită de dune în apropierea graniţei, baza constă dintr-un rezervor de apă (nu există puţ), un cort în stil beduin, o vatră pentru foc, patru camioane dotate cu mitraliere de calibrul .50, cîteva dulapuri de oţel, un generator electric cu gaz şi o rulotă ridicată de la sol pe picioare metalice. O oaie pe jumătate jupuită se leagănă în vîntul uscat, atîrnată sub rulotă, într-un cîrlig de măcelărie. O oaie vie – dar cu zilele numărate – colindă nisipurile.
Ca de fiecare dată cînd ne oprim undeva în deşert, sosirea noastră pune în mişcare armamentul, după care urmează curînd o serie de gesturi de ospitalitate, începînd cu prezentările şi continuînd cu o serie de ceşti mici de cafea şi ceai, apoi cu o invitaţie la masă. În sfîrşit, după 15 minute de conversaţie politicoasă, îl întreb pe un sergent saudit despre traficul ilegal din zonă.
„Ce se întîmplă – întreb eu – cînd chiar îi prindeţi pe traficanţi?“
„Rareori opun rezistenţă – spune el. Avem staţii radio. Avem arme mai multe şi maşini mai bune. Venind din Oman sau Yemen, ei nu cunosc bine deşertul de aici. De obicei se predau fără probleme.“
„Mai vedeţi şi alte maşini pe aici? – întreb. În cinci ani, cîte maşini civile aţi văzut care să nu aparţină traficanţilor?“
Sergentul – un bărbat robust de vreo 40 de ani, îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj, purtînd pe cap tradiţionalul kaffiyeh alb-roşu – cîntăreşte întrebarea. Îşi priveşte mîinile de parcă ar număra pe degete. Clatină din cap. „Nici una“ – spune într-un tîrziu.
„Nici măcar o maşină în cinci ani care să nu fie a traficanţilor?“
„Nu – răspunde el hotărît. Mai doriţi ceai?“

După două săptămîni şi 4.800 de kilometri, îi găsim în sfîrşit pe păstorii noştri bedu. Şi, aşa cum anticipase Imad Khalid, îi găsim într-un oraş.
Ne aflăm în aşezarea Al Khanjar (Pumnalul), un markaz aflat chiar dincolo de graniţa saudită, în Omanul de vest. Am ajuns după-amiaza tîrziu, conducînd printre mici turme de cămile, oi şi capre. Aşezarea în sine nu prea seamănă cu avanposturile de pe frontiera saudită. În locul drumurilor nisipoase şi al corturilor pline de pietriş, Al Khanjar are garduri şi ziduri tencuite, străzi pavate, locuinţe şi birouri cu acoperişuri plate, flori şi aranjamente peisagistice în jurul fiecărei clădiri, o moschee nouă şi impresionantă şi felinare de bun gust, înşirate pe toate străzile.
La Al Khanjar sîntem invitaţi acasă la imamul local, Salem bin Suhail, unde luăm loc pe jos şi servim carne de oaie cu orez, din farfurii. Camerele sînt curate, spaţioase, se află şi un televizor cu ecran mare, un sistem stereo şi, împrăştiate peste tot, fire şi cabluri de computer. Cu excepţia cîtorva semne de cultură arabă, pe ici-pe colo – cum ar fi mîncatul pe podea –, am putea cina la fel de bine într-o suburbie din sudul Californiei.
În timpul mesei, o întreb pe gazda noastră ce au pierdut beduinii atunci cînd au abandonat viaţa nomadă pentru a se stabili în markaz. O întreb despre abandonarea culturii şi a tradiţiilor bedu, despre claustrofobia indusă, încet-încet, de oraş şi despre inevitabila pierdere a libertăţii personale. Şi de cîte ori îl mai întreb ceva nou pe bin Suhail, acesta zîmbeşte şi chicoteşte, evident împăcat cu noua lui viaţă la Al Khanjar.
„Mănîncă – mă tot îndeamnă el, gesticulînd cu mîna. Umple-ţi stomacul, prietene. După rugăciunea de la asfinţit, o să-ţi dau răspunsuri la multele tale întrebări. Acum însă e timpul mesei. Te rog. Îmi face plăcere să te văd bucurîndu-te de mîncare. Vorbim pe urmă despre tradiţii.“
O jumătate de oră mai tîrziu, am terminat masa şi ne-am spălat pe mîini. Apoi, după rugăciunea de la asfinţit, aşa cum mi s-a promis, sînt condus într-un colţ liniştit din oraşul cu multe ziduri, pentru o nouă întîlnire şi nişte lapte de cămilă.
Acum e noapte. Deasupra noastră, cerul deşertului se acoperă cu stele, în timp ce cîteva zeci de localnici se aşază pe o platformă ridicată la vreun metru înălţime deasupra străzii, acoperită cu covoare. Sînt aşezate şi perne pe care să te sprijini. În centru se află o vatră plină de buşteni; flăcările joacă în întunericul rece al nopţii. De jur împrejur, pe marginile platformei, bărbaţii cu bărbile albe, îmbrăcaţi în robe, se aşază comod.
Apare un vas enorm din lemn, plin cu lapte de cămilă încă spumos, care trece de la unul la altul. Luăm fiecare trei sorbituri zdravene, apoi dăm vasul celui din dreapta. Laptele este cald, gros şi uşor amărui.
Bin Suhail zîmbeşte. „Vezi? – zice, rotindu-şi palmele cu o mişcare rapidă. Asta e viaţa de astăzi a beduinilor. Încă mai creştem şi mai vindem cămile. Încă mai trăim din laptele lor şi din carnea caprelor şi a oilor noastre. Dar viaţa de astăzi e mai bună decît cea dinainte. Înainte nu aveam parte de îngrijiri medicale şi nici de şcoli pentru copiii noştri.“
„Sînt absolut de acord“ – spune şeicul Muhammed bin Saeed, un bătrîn cu chipul sobru, care şade, cu picioarele încrucişate, în stînga mea. Pe vremuri, cînd trăiam în Nisipuri, în corturi, nu aveam decît ceea ce puteam duce cu noi. Acum, guvernul împarte poporului veniturile din petrol, dîndu-ne locuinţe gratuite în markaz, o dată cu şcoli şi asistenţă medicală. La început am fost suspicioşi. Dar acum ne-am obişnuit aşa. Ne place.“
De jur împrejurul platformei, capetele se înclină în semn de aprobare. „Copiii vor avea mai multe posibilităţi pentru viitor“ – spune un shaybah de 80 de ani din stînga mea. El adaugă că îndeletnicirile tradiţionale – precum ţesutul şi mulsul cămilelor – sînt păstrate datorită festivalurilor guvernamentale. Şi, cum caprele şi cămilele sînt ţinute în afara oraşului, un bedu se poate oricînd duce în deşert să guste viaţa de altădată. „Mulţi dintre noi facem asta – spune el. Acum avem ce e mai bun din ambele lumi.“
Din nou, capetele se înclină aprobator.
„Iar medicamentele de azi dau rezultate – spune un alt bătrîn cu barbă din faţa mea. Sînt mult mai de încredere decît leacurile tradiţionale. Cînd eram copil, aveam nişte dureri grozave de cap. Nu aveam medicamente ca să le vindece – aşa că îmi ardeau pielea cu fierul roşu.“

Bărbatul se apropie, îşi scoate turbanul alb şi îmi arată un semn negru, orizontal, între sprîncene. „Arderea a funcţionat, durerile de cap mi-au trecut. Dar aş fi preferat aspirină, calmante, chiar şi operaţie – orice în afară de ardere. Îţi dai seama, m-a durut multă vreme.“
Dezvăluirea lui, amintind de arderea pielii la care Bertram Thomas face prima dată referire în 1930, declanşează o reacţie în lanţ. Timp de 20 de minute, bărbaţii se înşiră să îmi arate cicatricele de pe braţele lor sau dinapoia genunchilor, căpătate în urma vindecării prin ardere. Curînd nimeni nu mai vorbeşte despre medicina modernă. Cu ochii strălucind, bărbaţii ridică în slăvi vechile metode, metodele bedu, cu vădită mîndrie. Ei spun că arderea, împreună cu ingerarea sau aplicarea locală a diverselor plante şi rădăcini din deşert vindecă încă multe suferinţe. Unul dintre ei chiar îşi descheie roba şi îmi arată un cerc alcătuit din şapte arsuri simetrice în partea de jos a abdomenului, în dreapta. „Pentru apendicită – spune el. Cînd eram mic, mulţi copii mureau de apendicită sau de alte boli mai grave. Pe vremuri te înfierau, şi apoi ori trăiai, ori mureai.“
Deci arderea cu fierul roşu chiar funcţionează? – întreb.
„Da, sigur“ – răspund toţi.
„Ai vreo boală cronică mai gravă? – mă întreabă bin Suhail, gazda mea. Avem focul chiar aici! Putem încinge un vătrai chiar acum ca să-ţi arătăm cît de bine funcţionează metoda tradiţională – chiar în seara asta!“
Toată lumea de pe platformă începe să rîdă, inclusiv eu.
„Pentru populaţia bedu din markaz, viaţa este mult mai bună acum – continuă bin Suhail. Cortul a fost înlocuit de case moderne. Avem aer condiţionat şi apă curată cînd dorim. Apă rece şi caldă. Avem maşini, dar putem face încă negoţ cu turmele noastre. Astăzi pendulăm între două lumi: cea veche şi cea modernă. Şi asta nu este chiar rău.“
După cinci săptămîni şi aproape 7.400 de kilometri de explorare a Rub al Khali, expediţia noastră se află în Yemen: singura ţară din Ţinutul Pustiu care nu deţine rezerve însemnate de petrol. Instituţiile finanţate din petrol existente în ţările învecinate – locuinţe gratuite, şcoli publice gratuite, asistenţă medicală gratuită – lipsesc în Yemen. De fapt, singurul markaz yemenit pe care îl întîlnim, în nord-est, lîngă Wadi Hazar, e neterminat şi abandonat de circa un deceniu. Cele 48 de case goale, cu acoperişurile plate ale bucătăriilor şi cu grădinile din curte năpădite de nisip, seamănă cu locuinţele comunitare din New Mexico căzute în ruină. „Beduinii care urmau să locuiască aici nu aveau nici un fel de facilităţi – spune un soldat însărcinat cu paza locului. Fie că s-au întors în deşert, fie că nici nu au venit vreodată.“
În locul vieţii în markaz, ceea ce găsim, în sfîrşit, în Yemen sînt sute de beduini care trăiesc după vechile rînduieli. Unii încă mai traversează regulat Nisipurile, mutîndu-şi tabăra săptămînal sau lunar, în căutare de verdeaţă pentru animale. Unii sînt parţial sedentarizaţi, locuind în aşezări de corturi la marginea Ţinutului Pustiu, în care apa e adusă cu un camion-cisternă al comunităţii. Cîţiva, pe lîngă cămile, au chiar şi vehicule de teren.
În fiecare tabără, sîntem întîmpinaţi de păstori şi de familiile lor, apoi ni se oferă ceai, frunze verzi de qat, care se mestecă după-amiaza (imaginaţi-vă o cană de cafea tare care nu-ţi dă palpitaţii), şi carne de berbec cu orez. Toţi ştiu că, dincolo de viaţa în deşert a strămoşilor lor, pot avea o existenţă nouă, mai modernă, în oraşele yemenite Sanaa sau Aden.
Într-o seară, am vizitat un shaybah, şeicul Salem bin Yahya al Hazri, în tabăra lui izolată, de lîngă graniţa dintre Yemen şi Arabia Saudită. După obişnuitele politeţuri, l-am întrebat de ce nu se mută la oraş.
„Pentru mine sînt importante cămilele, aşa cum au fost şi pentru tatăl meu, şi pentru părinţii lui, de cînd e lumea“ – îmi spune el în timp ce stăm pe un frumos covor oriental aşezat pe nisip. Şeicul, un bătrîn verde la vreo 60-70 de ani („Nu ştiu cîţi ani am – zice –, dar sînt mai tînăr de o sută!“), soarbe din ceai şi se plînge de dureri de spate. Membru al clanului al Hazri, el este respectat pentru darul de a vindeca animalele. În dreapta lui se află un vas de inox cu lapte de cămilă, care de la sosirea noastră a făcut de două ori înconjurul grupului.
„Sînt un bedu, e simplu“ – continuă şeicul Salem, arătînd spre deşertul pustiu, făcut tridimensional de dunele scăldate în lumina lunii, în depărtare, şi, mai aproape, de siluetele de cămile, capre şi oi. „Am cămile şi turme. Dar cămilele sînt cel mai important lucru în viaţa mea. Eu răspund de existenţa lor, iar ele, în schimb, mă hrănesc. Ce s-ar face o cămilă la oraş? E datoria mea să am grijă de ele aici. Asta au făcut beduinii dintotdeauna.“ Soarbe din ceai. „Desigur, mi-ar fi plăcut să avem banii din petrol şi viaţa de markaz pe care o au în Arabia Saudită şi Oman – spune el. Măcar aşa le-am putea da copiilor o educaţie, ca să aibă mai multe şanse decît am avut eu. Calea mea în viaţă alături de cămile mi-a fost sortită de la naştere.“
Deasupra noastră stelele licăresc; din cînd în cînd, cîte un meteorit spintecă întunericul. Stînd aici cu şeicul Salem, îmi dau seama de ce a făcut această alegere. Pare nespus de fericit, mulţumit cu viaţa lui aspră, din acest loc aspru, unde chinul şi binecuvîntarea pogoară asupra sa în egală măsură. Chiar în clipa aceea, fotograful George Steinmetz se reazemă de un covor oriental strîns sul şi deranjează un şoricel, care – căutînd disperat o ascunzătoare – îi intră pe cracul blugilor, făcîndu-l să sară în sus în timp ce i se caţără pe piciorul stîng şi coboară pe dreptul. Cînd şoarecele ajunge pe covor, lîngă piciorul drept al lui Steinmetz, aruncă în jur o privire îngrozită, iar noi izbucnim cu toţii în rîs.
„Vedeţi – zice şeicul Salem –, toată lumea spune că Rub al Khali este o pustietate dezolantă. Dar acesta este locul lui Dumnezeu şi viaţa se află pretutindeni. Iar lumea aceasta, cu tot ce este în ea, ne este dată ca să ne bucurăm şi să o stăpînim împreună.“

Călătoria noastră de 8.500 de kilometri prin Rub al Khali ne aduce, la final, în cortul lui Aedaa bin Hassan – Domnul Kalaşnikov. Cu două nopţi înainte, cînd ne-am aşezat tabăra în deşert, lîngă al Rimah, în nord-estul Yemenului, ne-am petrecut seara întreţinîndu-ne cu oaspeţii. Din această întindere aparent pustie, a apărut un grup de beduini, timizi la început; cei mai curajoşi dintre ei s-au apropiat pînă la urmă de tabăra noastră, încet, de teamă să nu fie înconjuraţi, strigînd de zor „Salaam Alaikum!“
În curînd, vizita s-a transformat în invazie. După ce am întîmpinat şi hrănit trei grupuri diferite de vizitatori între apusul soarelui şi ora 9 seara, începusem să obosesc. Atunci a apărut, cu maşina, un shaybah, pe nume Obede bin Mahri – din puternicul clan Mahrah. Mi-am petrecut restul serii ascultîndu-l („Avem nevoie de şcoli! Avem nevoie de spitale! Tot ce avem e Rub al Khali! Trebuie să găsim mai mult petrol în Yemen!“), iar acum voia să mă răsplătească pentru că îi suportasem ora de vorbărie.
În camioneta sa, bin Mahri cărase o capră. „Asta vreau să v-o dăruiesc vouă – ne-a spus el. Aţi fost buni cu oamenii de aici, oameni pe care voi, ca occidentali, nu eraţi obligaţi să încercaţi să-i înţelegeţi sau să îi acceptaţi. Capra asta e pentru voi, să vă hrănească pe parcursul călătoriei. Sînteţi fraţii mei.“
Şi a scos o capră tînără din spatele camionetei lui, a lăsat-o pe nisip şi, fluturînd din mînă, s-a pierdut în întuneric.
Aşa că, două zile mai tîrziu, stînd în cortul lui Aedaa bin Hassan, lîngă un morman de puşti automate, şi ascultîndu-l vorbind despre ce înseamnă să fii bedu, înţeleg două lucruri.
Mai întîi, după ce am trăit aproape două luni printre beduini, am învăţat cît de multe lucruri nu ştiu încă. Dacă mi-aş petrece tot restul vieţii printre ei, aş putea probabil să înţeleg pînă la urmă ţesătura de conexiuni din acest loc, această dependenţă totală de turme, care, la rîndul lor, depind de tine. Aş putea să îmi dau seama pe deplin de ce trebuie să fii blînd şi ospitalier cu duşmanul aflat la nevoie, în pofida luptelor tribale şi a învrăjbirilor sîngeroase dezlănţuite aici de generaţii. Apoi, am ajuns să iubesc acest loc pentru bucuriile lui simple, dobîndite cu mare efort: stelele nopţii; onoarea şi spiritul frăţesc cu care străinii se ajută între ei, într-un mediu altminteri ucigător; gustul vîscos, sărat, al ochiului de oaie după ce şi-a dat viaţa ca să mă hrănească pe mine; senzaţia de prospeţime a pielii după o baie în eleşteul oazei, alimentat de izvoare din mijlocul deşertului, cu apele infuzate de săruri din adîncul pămîntului.
Aceste bucurii pot să nu pară mare lucru pentru cei care citesc revista înconjuraţi de confortul vieţii moderne, unde apa curată curge la robinet şi tovărăşia e la îndemînă cu un simplu telefon. Dar în Rub al Khali, unde viaţa atîrnă de o sută de decizii neînsemnate luate zilnic şi unde decenţa şi prietenia sînt la fel de tangibile ca umbra sau ca o ceaşcă bună de ceai sau apă rece, umanitatea înseamnă supravieţuire.
Şi de aceea, în timp ce Aedaa bin Hassan şi cu mine stăm la umbra răcoroasă a cortului său, îi propun să mîncăm împreună capra pe care o am în portbagaj, ca răsplată pentru ospitalitatea sa.
Bin Hassan, omul care acum 20 de minute trăgea în maşina mea, zîmbeşte larg.
O iau ca pe o încuviinţare.

Text: Donovan Webster

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*