Se clatină Revoluţia

Preluarea puterii. Mii de oameni se adună în Piaţa Independenţei din Kiev, la sfîrşitul lui 2004, pentru a sărbători victoria preşedintelui Iuşcenko în primele alegeri cu adevărat democratice din Ucraina. Demonstraţiile au silit puterea să renunţe la planul de a falsifica rezultatele. „Împreună sîntem mulţi“ – au scandat protestatarii. Foto: Anthony Suau

Saltul spre democraţie al Ucrainei a uluit lumea, dar se va ridica el oare la înălţimea promisiunilor?

Text: Andrew Meier
Foto: Anthony Suau

Cînd Viktor Iuşcenko se trezeşte la fiecare revărsat de zori pentru a începe cea mai lungă zi din viaţa lui, se uită bine în oglindă. „Preşedintele nu se recunoaşte – mărturiseşte un consilier din cercul lui de apropiaţi. Pentru el, e imposibil să pună de acord faţa din oglindă cu omul din interior.“ Pentru milioane de compatrioţi ai săi însă faţa lui Iuşcenko – umflată, plină de ciupituri şi foarte palidă – e un simbol pentru pămîntul mult încercat, marcat de trecut, dar care a reuşit să supravieţuiască.


Ani de zile, Iuşcenko a aşteptat să vină şi timpul lui. Sub regimul întunecat al fostului preşedinte, Leonid Kucima, Ucraina, o naţiune de 46 de milioane într-o ţară mai mare decît Franţa, se transformase într-un fief al clanurilor regionale şi al baronilor locali puşi pe jaf. Reformatorii au iniţiat atacuri timide împotriva puterii, însă ţara era prizoniera unui regim criminal, postat în fruntea unui stat postsovietic în derivă. Pentru ucrainenii care tînjeau să scape din umbra Rusiei şi să se alăture restului Europei şi Occidentului, Iuşcenko era ultima mare speranţă.

Apoi, parcă la un semnal, a venit confruntarea lui Iuşcenko cu moartea. În zilele tensionate dinaintea alegerilor prezidenţiale din 2004, candidatul Iuşcenko s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să fie dus de urgenţă la tratament în străinătate. Medicii austrieci au descoperit cauza suferinţei care era să-i fie fatală: otrăvirea cu dioxină. Iuşcenko a supravieţuit, dar a rămas desfigurat, ceea ce a alimentat furia împotriva vechiului regim, bănuit de mulţi că ar fi ordonat asasinarea lui Iuşcenko. Însă în loc să-l ucidă, rivalii lui s-au pus, fără voia lor, în slujba revoluţiei sale.

O declaraţie a răsunat în întreaga Ucraină, după instalarea lui Iuşcenko la putere: Ia stoiav na Maidani! Înseamnă „Eu am fost în Piaţă.“

Piaţa Independenţei, din inima Kievului. Declaraţia înseamnă şi „am fost acolo, am apărat libertatea, am dreptul să mă aştept la o schimbare“. În timpul acelor săptămîni tensionate de iarnă, cînd vechiul regim încerca să falsifice alegerile iar viitorul atîrna în cumpănă, ucrainenii, tineri şi bătrîni, au inundat capitala, întemeind un oraş de corturi în piaţă şi ocupînd bulevardul central al Kievului, Kreşciatik. Săptămîni la rînd, lumea a urmărit acest impas, întrebîndu-se dacă va izbucni un război civil între vestul Ucrainei, bastionul lui Iuşcenko, şi jumătatea estică a ţării, unde trăiesc majoritatea celor opt milioane de etnici ruşi ai Ucrainei. Războiul nu a izbucnit. Încercuiţi de brigăzi mobile de poliţie, protestatarii şi-au apărat teritoriul în mod paşnic. Singurele lor arme au fost bannere, tricouri, fulare şi baloane de culoare portocalie. Se născuse Revoluţia Portocalie.

În final, tribunalele s-au pronunţat în favoarea lui Iuşcenko, iar Ucraina a intrat pe tărîmul încă neexplorat al promisiunilor. Curînd după instalarea în funcţie, noul preşedinte a plecat într-un turneu mondial. Trecînd triumfător prin capitalele occidentale, Iuşcenko a fost aclamat ca un erou, un Nelson Mandela slav din fostul bloc sovietic. Brusc, cluburile de elită ale Occidentului – NATO şi Uniunea Europeană – se iveau la orizont. Iar Kievul era plin de speranţă. Luni de zile s-a discutat aprins despre o reînviere naţională. O ţară care lîncezise atît de mult timp sub domnia bunului plac se afla acum în pragul unei purificări spirituale. Mulţi se simţeau pentru prima dată mîndri că sînt ucraineni.

Totuşi pînă în toamna lui 2005 guvernul lui Iuşcenko a făcut implozie. La Kiev circulau acuzaţii de corupţie. După numai nouă luni în funcţie, preşedintele şi-a demis popularul prim-ministru, pe Iulia Timoşenko, împreună cu tot cabinetul său. În mijlocul parodiei de acuzaţii şi contraacuzaţii care au urmat, ucrainenii se confruntau din nou cu vechile nemulţumiri. Şi mulţi trăiau o spaimă nouă: Revoluţia Portocalie, încă nefinalizată, era acum în pericol.

Odată cu apropierea alegerilor parlamentare din primăvară, Ucraina se află din nou pe marginea prăpastiei. Vor reuşi oare forţele proreformă să treacă peste luptele lor interne? Va fi în stare Iuşcenko, născut în estul Ucrainei, dar mînat de aspiraţiile vestului, să-şi unifice naţiunea divizată şi să o aducă mai aproape de Occident? Vor progresa eforturile de stîrpire a corupţiei şi de îndreptare a economiei spre o piaţă liberă? Dacă e să ne luăm după progresele înregistrate de acum 15 luni, cînd protestatarii au luat cu asalt piaţa, orice încercare de a impune reforme de durată va avea de înfruntat o opoziţie acerbă.
Iuşcenko a fost ales pe baza promisiunii de a face curăţenie şi, de la primele sale săptămîni în funcţie, un adevărat război s-a dezlănţuit în Ucraina, o campanie împotriva corupţiei. În anumite momente, această bătălie ameninţa să se lase cu vărsare de sînge; alteori risca să se transforme într-o farsă. În timp ce călătoream prin ţară, în vara de după instalarea lui Iuşcenko, puterile corupte care susţinuseră regimul lui Kucima erau sub asediu în multe din vechile lor vizuini. Într-adevăr, într-un colţ din vestul Ucrainei care se învecinează cu patru ţări – Polonia, Slovacia, Ungaria şi România –, un infanterist al revoluţiei cîştigase deja o bătălie împotriva şefului regional.

Iuri Rakovski conduce biroul din Ujgorod al Ministerului Afacerilor Interne. Ujgorod e un oraş de graniţă, plin de comercianţi şi mărfuri dubioase. Înalt de 1,80 metri, Rakovski este un ghem întunecat de muşchi şi nervozitate. Cînd vorbeşte, într-un staccato de bas, împungînd aerul cu arătătorul, i se văd muşchii pe sub costumul bleumarin. Costumul este nou, o concesie făcută recentei sale promovări. Înainte de revoluţie, Rakovski a lucrat ca detectiv. Avea ambiţii, fireşte, dar nu şi pe aceea de a deveni şef de poliţie. Apoi a instrumentat cazul celui care condusese oraşul Ujgorod în timpul regimului Kucima, Ivan Rizak. Acum, Rakovski este un om foarte ocupat.

În ziua vizitei mele, am fost lăsat să aştept patru ore în faţa biroului său din sediul poliţiei. Cînd, în fine, am intrat, Rakovski stătea în spatele unui birou lat, în capătul îndepărtat al încăperii prelungi, cu un telefon celular presat de ureche.

„Un raid – mi-a explicat el, vorbind sacadat. Ultimele pregătiri. Un camion furat. Contrabandă ungară. Punem mîna pe toată banda.“ Desfăcîndu-şi de la brîu două telefoane celulare, le-a pus pe birou ca un ucigaş profesionist care îşi scoate din toc pistoalele la masa de pocher.

Cînd l-am întrebat cum a prins în cursă un personaj aşa de puternic precum Rizak, Rakovski a demonstrat că nu-i place publicitatea. „Asta este o întrebare pentru guvernator“ – a zis el, chicotind la gîndul că Rizak stătea la cîteva clădiri mai încolo, în închisoare. Împotriva „guvernatorului“, cum i se spunea lui Rizak, existau şase capete de acuzare, între care luare de mită şi „împingerea unui om la sinucidere“. Omul acela fusese Volodimir Slivka, în vîrstă de 61 de ani, decanul Universităţii Naţionale din Ujgorod, de două ori laureat al Premiului de Stat pentru Ştiinţă. Se crede că Rizak făcuse presiuni asupra decanului, cerîndu-i să-i oblige pe cei 13.000 de studenţi să-l voteze pe succesorul desemnat al lui Kucima, Viktor Ianukovici, un fost prim-ministru din est, care stătuse în închisorile sovietice pentru ultraj.

„Decanul era în relaţii foarte proaste cu Rizak – explică Rakovski. După ce nu i-a mai stat în cale, guvernatorul l-a înlocuit cu omul lui, dar studenţii tot pe Iuşcenko l-au votat.“ Am întrebat cum se sinucisese decanul. „Tocmai asta a fost ciudat – a răspuns Rakovski. Fără glonţ, fără frînghie. Doar tăieturi, multe tăieturi de cuţit.“ Conform relatărilor din presă, soţia lui Slivka îl găsise în baie, cu venele tăiate şi un cuţit de bucătărie înfipt în piept. Şi alţi apropiaţi ai lui Kucima au fost supuşi presiunilor. Ministrul transporturilor a fost găsit „decedat prematur“ în casa lui de vacanţă de lîngă Kiev. Fostul ministru de interne a fost descoperit cu două gloanţe în cap, cu numai cîteva ore înainte de a fi anchetat de poliţie. Ambele decese au fost etichetate drept sinucideri, dar mulţi ucraineni suspectează faptul că cei doi au fost reduşi la tăcere de foşti asociaţi, care aveau secrete de ascuns. „Sinuciderea a devenit foarte populară la noi în ţară – a glumit sarcastic Oleksandr Tkacenko, un director de televiziune din Kiev. Pînă la sfîrşitul lui 2005, peste şase oameni de bază ai regimului Kucima erau în închisoare, în exil sau în mormînt. Zeci de alţi oficiali mai mărunţi erau acuzaţi în cadrul campaniei anticorupţie.

O altă prioritate majoră pentru noul guvern a fost rezolvarea cazului lui Gheorghi Gongadze, un reporter de investigaţii în vîrstă de 31 de ani, al cărui cadavru decapitat a fost descoperit în 2000 într-o groapă superficială lîngă Kiev. Gongadze făcuse carieră stîrnind furia regimului Kucima. În înregistrările secrete din biroul lui Kucima, o voce izbitor de asemănătoare cu a fostului preşedinte îi spune unui consilier cum să se descotorosească de jurnalistul incomod. Totuşi pînă la alegerile prezidenţiale din 2004 poliţia încă nu îi prinsese pe ucigaşii lui Gongadze. Mai mult, cadavrul acestuia rămăsese neîngropat, la morgă.
„Este esenţial să-l înmormîntăm pe Gongadze, dacă vrem să mergem înainte“ – i-a spus Iuşcenko unui prieten, la scurt timp după ce preluase funcţia. O înmormîntare ar fi un simbol plin de forţă pentru angajamentul noului guvern de a instaura domnia legii. În vara trecută, trei suspecţi au fost acuzaţi că l-au ucis pe Gongadze, dar eforturile de a-i depista pe greii care ordonaseră execuţia păreau să stagneze. La sfîrşitul anului trecut, ancheta continua încă, iar trupul lui Gongadze nu fusese înmormîntat.

Cadavrul fără cap al unui reporter neobedient, chipul ars de otravă al rivalului prezidenţial – ambele sînt embleme înfricoşătoare ale nepăsării fostului guvern faţă de lege, aceeaşi nepăsare care a făcut ca economia Ucrainei să încapă pe mîinile criminalilor. Pe măsură ce corupţia a avansat vertiginos în anii regimului Kucima, Ucraina a dobîndit aproape statutul de stat-infractor, al cărui peşedinte era exclus de la întrevederile informale ale NATO şi ale cărui surplusuri rămase de la Armata Roşie apăreau în colţuri deloc plăcute ale lumii. (De exemplu, avioanele-cargo au fost vîndute traficanţilor de cocaină din Columbia). Între timp, acasă disputele de afaceri semănau cu răfuielile dintre bande. Poliţia încă mai găseşte victime care erau zidite sau ascunse sub duşumele.

Iaroslav Ruşcişin este un supravieţuitor al acelor zile periculoase. Producător de confecţii în vîrstă de 38 de ani, el şi-a lansat compania, Trottola, în 1994. Îşi aminteşte prea bine mita grasă pe care a trebuit s-o dea unui oficial pentru a primi o cotă de export. Îşi aminteşte şi cum competitorii săi – cei cu „relaţii la Kiev“ – primeau transporturi de costume fabricate în China practic fără a mai plăti taxe vamale, declarînd că valoarea lor era ridicola sumă de 17 cenţi bucata. „Cum puteam să intru în competiţie cu ei?“ – exclama Ruşcişin. Suporter înfocat al Revoluţiei Portocalii, el îi este recunoscător noului preşedinte, care a închis vechile fisuri ale sistemului.

Din exterior, fabrica lui Ruşcişin mi-a amintit de sumbrele fabrici de textile care acum o sută de ani se înşirau pe coridorul industrial din nord-estul Americii, ateliere mizere unde femeile şi copiii trudeau în condiţii inumane. Totuşi, în interior, un sistem de aerisire nou pompa aer rece, filtrat, către femeile care lucrau la maşinile de cusut, sub lămpi fluorescente, avînd punctele de lucru împodobite cu flamuri portocalii. „}in la sănătatea lor“ – a spus Ruşcişin, etalînd cu mîndrie un certificat acordat de o echipă de inspectori pentru drepturile omului din partea Uniunii Europene.

Zece ţări – opt din fostul bloc sovietic – au fost acceptate în UE în 2004, aducînd salarii mai mari şi avantaje mai consistente pentru muncitori. Ca urmare, „Ucraina a devenit maşina de cusut a Europei – a spus Ruşcişin. Noi vindem mînă de lucru ieftină.“ Ruşcişin are 2.000 de angajaţi, dintre care cei mai mulţi ajung la un salariu mediu de 120 de dolari pe lună. Dintr-un sfert de milion de bluze, rochii şi pantaloni, cît produc lunar angajaţii lui, aproape fiecare articol este exportat sub numele unor mărci englezeşti, franţuzeşti şi suedeze. Ruşcişin ar prefera să facă haine ucrainene, pentru ucraineni, „dar ăsta e un vis pentru ziua de mîine – spune el. Revoluţia ne-a învăţat să ne placă lucrurile ucrainene, dar astăzi nu există piaţă în Ucraina, ci doar în Europa. Nu mă face fericit, dar asta este realitatea.“

O altă realitate nefericită cu care se confruntă Ucraina este exodul uman. Milioane de ucraineni – şapte milioane, după una dintre estimări, deşi nimeni nu ţine o evidenţă exactă – au plecat să-şi cîştige existenţa în străinătate de cînd s-a dizolvat Uniunea Sovietică. O emigrantă cu pregătire de asistentă a declarat că ajunsese să cîştige mult mai bine culegînd măsline în Portugalia decît oferind asistenţă medicală în Ucraina. Asemenea dezechilibre alimentează fluxul de muncitori care pleacă în alte ţări. „Nu-i putem opri – a recunoscut un consilier guvernamental. Prea multe familii supravieţuiesc din banii trimişi acasă.“
Ca toţi muncitorii străini din lume, emigranţii ucraineni îndeplinesc adesea muncile de jos: lucrători agricoli, spălători de vase, menajere, bone. Şi, ca şi alţi refugiaţi economici aflaţi departe de casă, unii cad pradă exploatării.

La biroul din Kiev al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), Oksana Gorbunova a detaliat caz după caz în care ucrainence au fost ademenite în străinătate cu promisiunea unor cariere strălucite, de modele sau dansatoare, numai pentru a fi prinse în capcana industriei sexului. Alte victime au fost silite să muncească în fabrici sau ferme agricole ori chiar să cerşească în stradă.

OIM a deschis la Kiev un centru de reabilitare, unde psihiatri, asistenţi medicali şi sociali au îngrijit în ultimii cinci ani peste 650 de femei şi copii. Contrar părerii răspîndite, cele mai multe victime nu erau ţărăncuţe naive, fără prea multă educaţie. Majoritatea proveneau din mediul urban, iar una din cinci avea studii superioare.
Stoparea acestui exod al cetăţenilor e vitală pentru viitorul Ucrainei, şi nu numai din motive umanitare. Ucraina înregistrează cea mai scăzută rată a natalităţii din Europa. Cum decesele sînt o dată sau de două ori mai numeroase decît naşterile, se estimează că populaţia actuală, de 46 de milioane, va ajunge să scadă cu pînă la 40 la sută în 2050. Vechile tare, ca alcoolismul şi fumatul, precum şi noi probleme, ca tuberculoza rezistentă la medicamente, se profilează ameninţător.

Dar HIV/SIDA reprezintă cel mai sumbru spectru. În 1994 existau 223 de cazuri de HIV înregistrate în Ucraina. În 2003, numărul lor depăşea 68.000. Numărul real ar putea fi de peste 600.000, depăşind ratele de răspîndire din India, China şi restul Europei. Pînă în 2016, 2,1 milioane de ucraineni vor muri de SIDA şi boli asociate sindromului. Dincolo de costurile umane, această epidemie va afecta şi economia. Analiştii se tem că, pînă în 2010, HIV/SIDA ar putea consuma jumătate din bugetul Ministerului Sănătăţii. Acest preţ va afecta în mod sigur productivitatea Ucrainei, avertizează Banca Mondială, cu ratele creşterii economice scăzînd cu pînă la unu la sută pe an.

Dacă Iuşcenko vrea să scoată economia de pe „perfuziile“ ajutoarelor străine şi să o resusciteze pentru secolul al XXI-lea, va trebui să strunească acel cerc restrîns de baroni care s-au îmbogăţit fără jenă în perioada marilor tunuri ale epocii Kucima. Printre aceşti cîţiva privilegiaţi, un loc aparte îl ocupă Rinat Ahmetov, de 39 de ani – după cele mai multe estimări, cel mai bogat om din Ucraina. Fiu de miner, Ahmetov este un om despre care se vorbeşte cu teamă la Kiev şi cu respect în regiunea sa natală, Bazinul Doneţk, sau Donbass, în estul Ucrainei. El domneşte peste System Capital Management (SCM), un uriaş conglomerat care include holdinguri din industria grea, centrale electrice, companii de presă, berării, o echipă de fotbal şi cel mai pretenţios hotel din Ucraina, Palatul Donbass.

Acest palat este un templu închinat vremurilor noi, o citadelă de marmură şi sticlă fumurie, situată în inima Doneţkului, capitala regiunii muncitoreşti carbonifere. Într-o dimineaţă din vara trecută, palatul fremăta de activitate. Tineri oameni de afaceri se precipitau prin foaierul aurit, cu serviete în mîini, îndreptîndu-se – se pare – spre întîlniri urgente cu investitori străini. Tinere ucrainence zvelte, în pantofi italieneşti cu toc cui, lunecau pe podeaua de marmură, plutind spre buticurile din apropiere. În holul luxos, o fîntînă de ciocolată topită susura sub un candelabru, în timp ce un pianist în frac cînta balade la un pian alb. Totul era făcut să demonstreze că palatul e un loc aparte, unde îşi dau întîlnire cultura şi afacerile, eficienţa şi succesul.

Tabloul era însă o faţadă, un decor pentru o reclamă TV comandată de Ahmetov, care, cu numai cîteva zile înainte, fusese „invitat“ la audieri de către poliţie. Reclama făcea parte dintr-o strategie mai amplă de relaţii publice, care urmărea să îmbunătăţească imaginea oligarhului. Ahmetov devenise brusc dornic să accepte revoluţia, Occidentul şi bursa de pe Wall Street. Cînd reclama a fost difuzată în Ucraina şi Europa, literele SCM erau înnobilate de portocaliul revoluţionar.

Pentru adevăraţii susţinători ai revoluţiei, Ahmetov este personificarea privatizărilor abuzive, care au dat pe mîna profitorilor din sistem, pe mai nimic, multe dintre cele mai mari întreprinderi ale Ucrainei. Cu numai cîteva luni înainte de alegerile din 2004, Ahmetov şi partenerul lui de odinioară, Viktor Pinciuk – ginerele preşedintelui de atunci, Kucima – au obţinut controlul asupra uriaşului Combinat Siderurgic Krivorijstal, pentru numai 800 de milioane de dolari. Investitorii străini participanţi la licitaţie oferiseră mult mai mult pentru această uzină, una dintre cele mai mari şi mai profitabile din lume. După cîteva săptămîni de la venirea la putere, guvernarea Iuşcenko şi-a anunţat intenţia de a vinde din nou uzina, de această dată la valoarea sa de piaţă. În octombrie anul trecut, cea mai mare companie din lume în industria oţelului, Mittal, a achiziţionat combinatul pentru 4,8 miliarde de dolari, în cadrul unei licitaţii urmărite la televiziune de milioane de ucraineni. Numai această tranzacţie a sporit investiţiile străine în Ucraina cu 50 la sută.

Poate că Ahmetov a pierdut premiul cel mare, dar a făcut un tîrg şi cu noua putere de la Kiev, care îi permite să-şi păstreze o mare parte din imperiu. Iar la sfîrşitul anului trecut, şi-a anunţat intenţia de a candida pentru parlament, o licitaţie pe care unii cred că ar putea s-o cîştige.

Dintotdeauna o regiune mîndră şi sfidătoare, Doneţkul îşi susţine făţiş baronul local – împotriva lui Iuşcenko şi a programului său de occidentalizare. La mina de cărbune Zasiadko, una dintre cele 114 mine active din Bazinul Doneţk, l-am cunoscut pe Oleg, în vîrstă de 29 de ani, care îşi petrecuse cea mai mare parte din ultimii cinci ani sub pămînt. Avea faţa palidă şi ochii roşii, cu cearcăne întunecate. În copilărie, Oleg nu avusese deloc intenţia de a-şi urma tatăl şi bunicul în mină. Dar – spune el – nu a avut de ales şi a trebuit să se ducă „acolo, jos“.

Minele Ucrainei sînt printre cele cu mortalitatea cea mai ridicată din lume. Peste 4.300 de mineri au murit de la căderea URSS, cînd fondurile de stat, şi odată cu ele şi siguranţa, au început să dispară. Oleg ştia foarte bine cifrele. Era să moară şi el în 2001, cînd un rezervor de metan a explodat în mina Zasiadko, ucigîndu-i 55 de tovarăşi de muncă. „Eram acolo, cu ei. Cred că am avut noroc“ – a spus el.

Oleg nu era interesat de politică şi nu avea încredere în noul guvern. Nu voia decît să muncească şi să-şi cîştige ceea ce prin partea locului trece drept existenţă. „Dacă mina e în mîinile guvernului, nu există ordine, ci doar haos“ – a spus el. După nenorocirile epocii Kucima, nu prea mai avea sens să crezi în guvern şi cu atît mai puţin să lupţi pentru revoluţie. Oleg nu îi iubea pe baronii locali, dar măcar ei ţineau minele deschise. La fel ca mulţi alţii din estul Ucrainei, Oleg îşi mizase viitorul pe tîrgul ruşinos, dar atît de frecvent în fostele teritorii sovietice – stabilitate contra libertate.

Nostalgia faţă de stabilitatea epocii sovietice este puternică în oraşul estic Dnepropetrovsk, o erupţie în lanţ de fabrici de ţevi şi vechi uzine de rachete despicată de meandrele Fluviului Nipru. Am petrecut două nopţi aici, într-un bloc vechi din beton şi cărămidă, cu vedere spre Nipru – un musafir ostenit prins în strînsoarea de bun venit a Galinei Mihailovna Maţîgailo. O văduvă robustă de 68 de ani, Galina purta o bluză albastră de bumbac, punctată cu scoici albe, iar părul cărunt îi era pieptănat într-un coc strîns. Cu preparatele ei de casă, votcă şi salo – o delicatesă ucraineană care nu-i nimic altceva decît slănină de porc – aproape m-a ucis cu ospitalitatea.

Galina tocmai se pensionase din ceea ce numea „cariera ei capitalistă“ – o jumătate de normă într-o agenţie de turism. Îşi amintea însă cu plăcere şi mîndrie îndelungata ei carieră din era comunismului. Timp de 18 ani, lucrase în agricultura de stat ca „incubator“, scoţînd din ou pui de găină, de gîscă şi de curcan, apoi trimiţîndu-i cu elicopterul spre fermele de stat din tot estul Ucrainei. Aprovizionarea fermelor era o muncă grea, dar vitală. Incubau peste un milion de păsări pe sezon – a spus ea. „Şi astăzi?“ – am întrebat-o. „Nici măcar una. Sistemul a fost distrus.“

În fiecare lună, pe 11, este ziua de pensie. Atunci am cunoscut-o pe Lidia Ivanovna Neskoromnaia, buna prietenă a Galinei, care locuieşte pe acelaşi palier. Un poştaş, nu cu mult mai tînăr decît cele două femei, le adusese pensia şi Lidia se năpustise, în picioarele goale şi cu un şorţ albastru precum cerul, să-şi ia teancul de hrivne – bancnote subţiri, pe care le-a numărat cu grijă, după ce îşi ştersese mîinile unsuroase de la gătit. Lidia primeşte 371 de hrivne, Galina – 415, adică aproximativ 74 $, respectiv 83 $. Amîndouă primesc şi „bonusul Iuşcenko“, trei dolari adăugaţi după revoluţie, ca indexare.

Lidia a muncit 38 de ani la Iujmaş, fabrica de rachete pe care a condus-o cîndva Kucima, pe vremea cînd acolo lucrau 50.000 de muncitori, producînd pe bandă rulantă rachetele SS-20, pe care sovieticii le îndreptau spre Occident. În timp ce vorbeau despre trecut, ochii celor două femei s-au umezit. Lidia şi-a adus aminte de zilele cînd la Iujmaş „se primeau comenzi din tot URSS-ul şi din străinătate“. Galina şi-a amintit de barjele care se înghesuiau pe Nipru şi de acordurile muzicii care răsunau de pe ambarcaţiunile cu turişti pînă sus, în balconul ei îngust.

Cele două prietene au pălăvrăgit amical pînă cînd discuţia a ajuns la evenimentele de la Kiev. În blocul lor sînt 84 de apartamente, însă puţini dintre locatari îl votaseră pe Iuşcenko. „Numai trei au recunoscut“ – a mărturisit Galina, care a dat unul dintre aceste voturi. În timp ce Galina vorbea despre speranţele ei legate de revoluţie, Lidia s-a posomorît şi şi-a dat ochii peste cap. Nu putea să suporte niciun fel de discuţii despre noua ordine. Nu-şi făcea iluzii cu privire la Kucima, pentru că, mai demult, ea şi soţul ei lucraseră alături de el. („Kucima a distrus fabrica – a spus –, apoi a distrus ţara.“) Dar Lidia nu vedea cu ochi buni „schimbările“. „Trebuie să ştii istoria – a spus ea. Există falii. Ucraina nu a fost niciodată o ţară unită. Estul a fost dintotdeauna mai aproape de Rusia. Noi am privit mereu spre Moscova, iar vestul – spre Europa.“

Schizofrenia culturală a ucrainei are rădăcini adînci în trecutul său chinuit, care cuprinde mai bine de o mie de ani de vărsare de sînge, dominaţie străină şi diviziune internă. În secolul al X-lea, Kievul se afla în centrul primului stat slav, Rusia Kieveană, leagănul Ucrainei, dar şi al Rusiei. Apoi au venit năvălitorii tătari dinspre răsărit, urmaţi de oştile poloneze şi lituaniene dinspre apus. O parte din secolul al XVIII-lea şi tot secolul al XIX-lea, Ucraina a fost înglobată în Imperiul Rus. Secolul al XX-lea a fost cel mai brutal dintre toate, cu două mari perioade de foamete, care au ucis peste opt milioane de ucraineni, şi două războaie mondiale, în care au mai murit alţi şapte pînă la opt milioane. Pînă în anii 1950, puterea sovietică îngenunchease deja ţărănimea, rusificase cultura ucraineană şi îi îngropase tradiţia. Ultima insultă a sovieticilor a fost dezastrul nuclear de la Cernobîl, care încă mai face victime.

În termeni geografici, Ucraina se află în inima Europei, dar în toate celelalte privinţe încă rămîne sfîşiată între est şi vest. Partea cea mai vestică a ţării a ajuns să facă parte din Ucraina sovietică abia cînd URSS-ul s-a extins, după al Doilea Război Mondial. Diferenţele de limbă (învăţarea limbii ruse era obligatorie sub sovietici), religie (vestul Ucrainei e în majoritate catolic, în timp ce estul este în mare parte ortodox) şi oportunităţi sînt moşteniri ale istoriei care se vor dovedi greu de depăşit.

În centrul Lvovului, m-am trezit înconjurat de spiritele imperiilor moarte. Oraşul Lvov datează din secolul al XIII-lea şi a fost, în diverse momente din istoria sa chinuită, austro-ungar, polonez şi german. În urma înţelegerii dintre sovietici şi nazişti, Pactul Ribbentrop-Molotov, oraşul a fost predat URSS-ului în 1939.
Lvovul se află în inima Zonei Portocalii, unde trăieşte cel mai devotat electorat al lui Iuşcenko. Chiar şi după decenii de represiune sovietică, regiunea rămîne în mare parte populată de catolici fervenţi. Satele presărate de-a lungul graniţei cu Polonia sînt dominate de cruci. Oricît de mici ar fi satele, fiecare are cel puţin două biserici mari.

Străbătînd ţara timp de o lună, i-am auzit pe ucraineni vorbind despre celebra lor divizare. Estul şi vestul se învinuiesc reciproc pentru eşecurile naţiunii. Într-o fabrică unde ucrainenii asamblează acum automobile Skoda fabricate în Cehia, directorul a făcut o declaraţie absurdă: „Numai ucrainenii din vest pot deveni muncitori europeni.“ După cîteva săptămîni, în Doneţk, o tînără de 24 de ani, care studia japoneza şi engleza, declara cu o mină serioasă: „În vestul Ucrainei, oamenii sînt cu totul diferiţi – genetic vorbind.“ Comentariul ei nu se voia un compliment.

Totuşi atît în vest, cît şi în est, am auzit aceleaşi necazuri povestite de bărbaţi şi femei care, ca mulţi dintre compatrioţii lor, nu cunoşteau alte articole de lux, în afară de timp. I-am auzit deplîngînd trecutul şi temîndu-se de ce îi aşteaptă. Iar la Kiev am discutat cu unul dintre primii disidenţi ai Ucrainei, Evghen Sverstiuk, care şi-a petrecut 12 ani în închisorile sovietice şi în exil. „Ne confruntăm cu o necunoscută – şi-a exprimat îngrijorarea filosoful, care, la 77 de ani, încă mai editează un mic ziar pe probleme religioase. În sfîrşit, sîntem o ţară independentă, dar încotro ne îndreptăm în acest secol nou? Ce ducem cu noi? Ce lecţii?“

Aceste întrebări, ca şi multe altele, încă persistă. La fel şi cuvintele pline de speranţă ale unui tînăr membru al armatei revoluţionare, care se alăturase protestului din Piaţa Independenţei. Ca mulţi tineri ucraineni din est şi din vest, Andri Şevţiv se bucură de o binecuvîntată distanţă care îl desparte de trecutul sovietic ce încă obsedează generaţia lui Evghen Sverstiuk. În vîrstă de numai 19 ani, cu pletele lăsate pe umeri, Andri părea prea tînăr pentru a contribui la construirea unei noi democraţii. Dar în timp ce stăteam de vorbă, iar el îşi căuta cuvintele în rusă, o limbă pe care acum o vorbeşte doar rareori, am simţit acel amestec de uşurare, minunare şi teamă care inundase ţara în primele ore triumfale ale revoluţiei.
„Orice revoluţie ajunge să fie exploatată – a spus Andri, cu o neaşteptată înţelepciune. Dar nu vă temeţi! Piaţa rămîne în inimile noastre.“

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2006)

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*