Pe Tărâmul Umbrelor

Poliţia specială patrulează în zona industrială de lângă Yangon. Ofiţerii au venit să împrăştie unul dintre rarele proteste ale muncitorilor, care cer condiţii mai bune şi salarii sporite, de circa 10 $ pe lună. Pe lângă armată, populaţia e supravegheată şi de o reţea de informatori. Foto: Chien-Chi Chang

Pe cale de a ieşi din izolare, Myanmarul e prins între represiune şi reformă, între întuneric şi lumină.

În Yangon e ora magică la care ultimele raze de soare, mai blânde, mai răcoroase, scaldă centrul ponosit într-o strălucire aurie, care cheamă oamenii afară din case. Copiii râd şi se întrec până la vânzătorul de suc din trestie de zahăr. Femei cu obrajii unşi cu o pastă din scoarţă de copac – crema de soare a birmanilor – se târguiesc cu un vânzător de peşte. Pe stradă, nişte adolescenţi la bustul gol, strânşi în cerc, joacă o partidă zgomotoasă de chinlon, un joc tradiţional cu mingea, care nu are voie să cadă pepământ, iar bărbaţi pântecoşi cu tricouri şi longyi, sarongul birman, stau pe trotuar şi mestecă dumicaţi roşii de betel.
Atmosfera de carnaval nu durează mult. Noaptea se lasă repede la tropice, iar penele de curent frecvente din Myanmar dau un aer sinistru acestei tranziţii grăbite. O clădire guvernamentală dărăpănată din era colonială e înghiţită brusc de întuneric. Aleea învecinată revarsă lumina albăstruie a televizoarelor alimentate de generatoare portabile. Sub copaci, negustorii sunt invizibili, dar la lumina lumânărilor li se văd mărfurile: peşti argintii înşiraţi pe inele, mănunchiuri de flori violacee de bananier, teancuri de frunze de betel. Lângă ele, aliniate într-o cutie albastră de lemn, DVD-uri piratate cu filme şi muzică americane.
„Welcome to the Hotel California“ – spune o voce din umbră, într-o engleză perfectă. Trei tineri stau pe scaune de plastic, în stradă, şi se amuză de salut. Vânzătorul de DVD-uri, un bărbat costeliv de 29 de ani, cu ochelari cu ramă subţire şi cămaşă roz, sare în sus, zâmbind. Deşi a terminat cu şcoala în clasa a patra, vorbeşte engleza într-o cascadă de expresii prinse de prin filmele hollywoodiene şi manualele de gramatică din anii ’50. Spune că se simte „fără grai, în al nouălea cer, cu inima prea plină“ de bucurie că întâlneşte un american.
Cei trei „prieteni la cataramă“ – Tom, Dick şi Harry, cum îşi spun ei – se întâlnesc aproape în fiecare seară să-şi exerseze engleza. În seara asta, vor sta la taclale ore întregi, la un ceai cu lapte, lăudându-se cu expresiile nou descoperite de parcă ar fi de aur. Acum, în întuneric, cei trei prieteni ezită puţin, întorcând pe toate părţile versurile vechiului hit al formaţiei Eagles. „Auzi, poate ne ajuţi tu – spune Tom. Ce înseamnă când spun «We are all just prisoners here of our own device»?“ (Suntem cu toţii prizonieri în închisoarea pe care ne-am făcut-o singuri.)
Myanmarul e un tărâm al umbrelor, unde până şi cea mai nevinovată întrebare poate părea plină de subînţelesuri. Într-o mare parte din ultima jumătate de secol, naţiunea majoritar budistă, cu circa 50 de milioane de cetăţeni, a fost modelată de puterea – şi paranoia – liderilor militari. Tatmadaw, sau junta militară, era singura instituţie în stare să-şi impună autoritatea asupra unei ţări dezbinate după câştigarea independenţei faţă de Marea Britanie. Dar şi-a impus-o târând Myanmarul într-o izolare dominată de teamă, din care de-abia începe să iasă.
E drept că izolarea aceasta, adâncită de două decenii de sancţiuni economice din partea Occidentului, a menţinut imaginea nostalgică a unui Myanmar împietrit în timp, cu lacuri învăluite în ceaţă, temple străvechi şi culturi tradiţionale aproape neatinse de lumea modernă. Dar, în acelaşi timp, a contribuit la decăderea unei naţiuni numite cândva „giuvaierul Asiei“. Sănătatea şi învăţământul sunt la pământ, iar armata – cu circa 400.000 de soldaţi – absoarbe aproape un sfert din bugetul de stat. Unul dintre actele sale cele mai cunoscute, înăbuşirea brutală a revoltelor etnice şi a opoziţiei civile, a făcut din Myanmar o naţiune-paria, titlu de care acum pare dornică să scape.
Din această imagine sumbră răzbat raze şovăitoare de lumină. În noiembrie anul trecut, primele alegeri parlamentare din ultimii 20 de ani au anunţat instaurarea regimului numit de liderii militari „democraţie făuritoare de disciplină“. Deşi marcate de fraude şi intimidări la tot pasul, alegerile au dat ţării primul guvern civil, cel puţin cu numele, din ultima jumătate de secol. Influentul lider militar Than Shwe s-a retras oficial în aprilie, deşi noul preşedinte e nimeni altul decât fidelul său adjunct, fostul general Thein Sein, care a schimbat uniforma pe haine civile.
Dacă unul dintre scopurile alegerilor a fost acceptarea regimului în ţară şi peste hotare, un altul a fost ştergerea amintirii scrutinului din 1990. Atunci, la doi ani după ce tatmadaw împuşcase sute de demonstranţi antiguvernamentali, junta a negat victoria copleşitoare a principalului partid din opoziţie, Liga Naţională pentru Democraţie (NLD). Apoi, în mare parte din următoarele două decenii, a închis liderii opoziţiei şi a ţinut-o pe Aung San Suu Kyi, şefa partidului, în arest la domiciliu.
Doamna, cum i se spune lui Suu Kyi, a îndemnat NLD-ul să boicoteze alegerile din noiembrie anul trecut, la care ea, în continuare sub arest la domiciliu, nu putea participa. A lua parte la un act atât de „nedrept“ – argumenta ea – ar legitima un regim care, în 2007, a recurs din nou la violenţă extremă – trăgând în călugării budişti care protestau – iar un an mai târziu a neglijat victimele Ciclonului Nargis. Catastrofa a ucis aproximativ 140.000 de oameni şi a lăsat aproape un milion fără case. Nu toată lumea a fost de acord cu Suu Kyi; unii membri ai opoziţiei considerau trecerea la un guvern civil, oricât de problematic, ca pe ultima speranţă de a avea un cuvânt de spus.
La nici o săptămână după alegerile din 2010, în care partidele susţinute de armată au repurtat o victorie covârşitoare, a apărut o altă scânteie de speranţă: eliberarea lui Suu Kyi. La 65 de ani, laureata Premiului Nobel pentru Pace petrecuse 15 din ultimii 21 de ani în detenţie, iar lumea a salutat eliberarea ei. Imaginea Doamnei, înconjurată de o mulţime de tineri susţinători, i-a făcut pe unii să creadă că apăreau zorii unei noi ere. Dar Suu Kyi nu are asemenea iluzii. „Societatea s-a schimbat enorm – spunea ea, uimită de răspândirea telefoanelor mobile, a Twitterului şi a Facebookului, când am intervievat-o în februarie. Dar, politic vorbind, nu e nicio diferenţă.“
E tentant să vedem Myanmarul doar ca pe o fabulă cu morală, o luptă între lumină şi întuneric. Dar Doamna şi generalii nu sunt singurii poli care îşi dispută viitorul ţării. Atât în armată, cât şi în opoziţie, unele voci, încă slabe, cer mai multă flexibilitate şi reformă. Pe lângă concurenţa politică a elitelor, există şi grupările etnice, care alcătuiesc circa o treime din populaţie şi ocupă peste jumătate din teritoriu. Guvernarea unui caleidoscop de grupuri agitate a fost dificilă pentru conducătorii birmani încă din vremea vechilor regi, dar orice progres real va depinde de incluziunea lor. „Dacă scoatem din ecuaţie minorităţile, riscăm destrămarea“ – spune un diplomat străin.
Miza pentru viitorul Myanmarului e mai mare ca niciodată, în parte fiindcă ţara – aflată între China şi India – a devenit din nou un factor geopolitic important. Deşi S.U.A. şi alte guverne occidentale impun în continuare sancţiuni pentru încălcarea drepturilor omului, China, Thailanda şi alte puteri asiatice concurente pompează bani în Myanmar pentru a-i exploata resursele – ţiţei şi gaze naturale, cherestea, pietre preţioase, minerale şi hidroenergie. Investiţiile străine, de miliarde de dolari pe an, atenuează impactul sancţiunilor, dar agravează tensiunile din zonele etnice cele mai abundente în resurse. Deocamdată, nimic nu ameninţă controlul exercitat de regim – şi nici teama şi paranoia pe care le inspiră. Dar Myanmarul iese, în sfârşit, din hibernare.

Magicianul desculţ răsuceşte o frânghie în jurul gâtului unui voluntar, iar publicul tace, captivat. Rândurile de băieţi şi fete cu ochi mari se înşiră până la intrarea în clădirea dărăpănată. Afară, vizavi, bărbaţii care-şi omoară timpul într-o terasă-ceainărie îşi întind gâturile să vadă şi ei. Myanmarul e o ţară plină de magie, unde în fiecare banian sălăşluiesc spirite animiste, numite nats, iar pentru îndrumare în probleme importante se apelează la astrologi. Deşi cei mici nu-şi dau seama, magicianul ştie că unii dintre bărbaţii de afară nu sunt spectatori, ci informatori ai Diviziei Speciale a poliţiei.
În fond, nu e un număr de magie oarecare. În primul rând, cu o cunună de flori de iasomie în păr, stă chiar Doamna, Aung San Suu Kyi. La sediul NLD din Yangon se sărbătoreşte Ziua Copiilor, eveniment aranjat să coincidă cu ziua de naştere a tatălui lui Suu Kyi, erou al independenţei birmane, generalul Aung San, asasinat în 1947. Imagini cu tatăl şi fiica – aidoma, cu excepţia uniformei – se zăresc deasupra intrării în sediu, pe zidurile laterale şi pe insignele de pe tricourile copiilor.
Dar acum toţi ochii sunt la magician, care trece încet funia peste picioarele, braţele şi pieptul voluntarului şi chiar pe sub haine. O fetiţă se uită spre Suu Kyi, care îi face cu ochiul, s-o liniştească. Zâmbetul ei vrea să spună că bărbatul nu e prizonier adevărat, deşi seniorii partidului care o flanchează au petrecut fiecare peste un deceniu în închisorile juntei. Magicianul latră o comandă şi, cu o smucitură bruscă, funia se desface. Prizonierul e eliberat. Sala se umple de urale, iar Suu Kyi îşi lasă capul pe spate şi râde fără rezerve.
Dacă ar fi atât de uşor! Deşi eliberată, Suu Kyi pare să poarte încă lanţuri invizibile. E o personalitate internaţională, împovărată nu doar de aşteptările celorlalţi. Şi partidul ei e într-o criză. Interzis după ce a boicotat alegerile, NLD riscă acum, cu fiecare întrunire, să încalce legea restrictivă a asocierii. Până şi evenimentul de Ziua Copiilor „sfidează restricţiile“ – spune Win Htein, unul dintre apropiaţii Doamnei.
Din biroul aflat la etajul doi, cu ferestre spre strada aglomerată din centrul Yangonului, Suu Kyi vede membrii Diviziei Speciale din ceainăria de vizavi. „Nu ştiu de ce se deranjează“ – oftează ea. Mai păstrează urme de nostalgie pentru intimitatea pierdută – „Mă întreb când o să mai am timp să citesc şi să gândesc” –, dar s-a aruncat într-un vârtej de întâlniri cu diplomaţi, jurnalişti, grupuri etnice şi organizaţii civice. Însă deocamdată, cei cu care vrea cel mai mult să discute – generalii – i-au ignorat invitaţiile. „Uşa noastră rămâne deschisă – spune Suu Kyi. Fără dialog, nu ajungem nicăieri.“
Multă vreme, caricaturile din presa controlată de stat o descriau pe eleganta Doamnă ca pe un monstru cu colţi ascuţiţi, hrănindu-se din pomana Occidentului. Atacurile au încetat timp de câteva luni, după eliberare. Dar în februarie, când NLD-ul a emis o declaraţie în favoarea sancţiunilor aplicate de Occident regimului, un editorial din ziarul oficial Noua lumină a Myanmarului a avertizat că Suu Kyi şi partidul ei vor „sfârşi tragic“. O ameninţare ce pare retorică, dar puţini au uitat atacul asupra convoiului ei din 2003, când încă mai era liberă; au murit cel puţin 12 susţinători.
Sancţiunile sunt poate ultima carte a Doamnei. Numeroşi observatori internaţionali – printre care secretarul de stat american, Hillary Clinton – declară că restricţiile nu afectează Myanmarul, în primul rând fiindcă ţări precum China nu au nicio problemă să facă afaceri cu guvernul. „Suntem dispuşi la compromisuri“ – insistă Suu Kyi. Dar, după două decenii de sacrificii, nu are de gând să ceară diminuarea sancţiunilor decât în schimbul unor concesii importante, începând cu eliberarea celor peste 2.000 de prizonieri politici din Myanmar. „Dacă sancţiunile nu au efect – întreabă ea cu tâlc –, de ce sunt guvernanţii şi prietenii lor atât de nerăbdători să înceteze?“ Guvernul pare să dorească ceea ce Doamna are, iar el nu a avut niciodată: legitimitate în ochii lumii.
Dacă vii la Nay Pyi Taw în căutare de indicii despre cum e condus Myanmarul, primul lucru care-ţi sare în ochi e un gol îngrijorător: drumuri netede cu zece benzi şi sensuri giratorii impecabile, dar aproape nicio maşină; pâlcuri de locuinţe construite de guvern, codate pe culori, unde nu vezi niciun copil; o copie a Pagodei Shwedagon, din Yangon, în care nu se roagă niciun călugăr. Oraşul pare un platou de filmare părăsit, până când te apropii de zona militară, terenul interzis unde se află casa şi misteriosul înalt comandament al lui Than Shwe. Acolo, dincolo de camioanele militare zgomotoase şi uriaşul teren de paradă, se ridică simbolurile regimului: statuile masive ale celor trei vechi regi veneraţi în Myanmar.
Bun venit în Sălaşul Zeilor, devenit capitala Myanmarului în 2005, o utopie bizară clădită pe teamă şi hybris. Than Shwe, un fost poştaş recalificat de departamentul de război psihologic al armatei, şi-a însuşit cu de la sine putere mantia monarhilor străvechi ai Myanmarului – se spune chiar că adresanţii trebuie să-i vorbească lui şi soţiei în birmana regală. Ca să rămână în istorie, regii Myanmarului au tot ridicat noi capitale, de la pagodele din Bagan la palatul regal din Mandalay. Iar acum – Nay Pyi Taw.
Noua capitală poate părea moartă, dar pentru nişte lideri care se tem de propriul popor, ea poate fi considerată o capodoperă de urbanism defensiv. De teama unui atac iminent asupra Yangonului, Than Shwe a cheltuit miliarde de dolari ca să ridice oraşul într-o câmpie din centrul ţării, departe de furtuni devastatoare, invazii străine şi proteste. Conform proiectului, Nay Pyi Taw nu e atât un oraş, cât o serie de zone izolate, risipite pe o suprafaţă cam cât Luxemburgul. Ministerele, iniţial comasate în aglomeratul Yangon, sunt plasate la distanţe mari şi accesibile doar pe artere intens patrulate. Zona militară e o fortăreaţă într-o altă fortăreaţă, unde nu pot intra decât ofiţerii de rang înalt. Se spune că sub ea e un labirint de buncăre.
În oraşul construit de muncitori care câştigă sub 1$ pe zi, generalii au risipit bani pe construcţii extravagante: un stadion olimpic de fotbal, o grădină zoologică în care ţarcul pinguinilor are aer condiţionat, un parc safari şi chiar o „grădină a monumentelor“, de 194 ha, cu reproduceri în miniatură după cele mai celebre locuri din Myanmar, inclusiv case de lemn locuite, din când în când, de membrii minorităţilor etnice, în costume tradiţionale – un fel de zoo cu oameni.
Obsesia generalilor pentru una dintre moştenirile colonialismului britanic – golful – a dus la deschiderea a cinci noi terenuri. Acum, fermierii al căror sat a fost ras cu buldozerul şi înlocuit de City Golf plivesc aleile de pe pământul strămoşilor lor – şi zâmbesc cu deferenţă când trec oficialii cu crosele. Dincolo de atracţia elitistă, terenul de golf oferă şi un refugiu pentru negocieri de afaceri, în care mita e mascată ca un pariu pierdut. O tânără cu buzele roşu aprins a învăţat regulile discreţiei de când lucrează ca asistent pe terenul de golf: „Eu trebuie doar să zâmbesc.“
Capitala face totuşi o concesie democraţiei: un complex parlamentar cu 28 de clădiri gigantice cu acoperişuri de pagodă, ce se ridică peste două false poduri suspendate. La şedinţa parlamentară din februarie – prima din ultimii 22 de ani –, cei 659 de noi parlamentari au fost aduşi în complex şi ţinuţi izolaţi săptămâni întregi. Nu s-a permis accesul presei sau al publicului, iar parlamentarilor li s-a interzis folosirea telefoanelor mobile şi a e-mailului. „Era şi trist, şi amuzant – spune un afacerist birman din Yangon. Erau parlamentari, lansau noua democraţie, dar erau strânşi aici ca puşcăriaşii.“

Departe, pe dealurile din Myanmarul nord-estic, o tânără cu pălărie de bambus merge pe malul apei spre un loc sacru: confluenţa a două râuri din care se naşte Ayeyarwady (cunoscut de străini ca Irrawaddy), sângele ţării. Locul e venerat de toţi birmanii, indiferent de credinţă. Dar el face parte în mod special din identitatea minorităţii kachin, ai cărei strămoşi s-au aşezat în zonă cu secole în urmă. La nunta lor, femeia kachin şi soţul ei (care au cerut să nu le fie publicate numele) au promis să fie ca împreunarea râurilor Mali şi Nmai. Familia ei vine şi acum la confluenţă să facă ofrande în prima dimineaţă a noului an. „Avem obiceiul în sânge“ – spune ea.
În curând, vor dispărea toate. După următorul cot al fluviului, muncitorii chinezi au început lucrul la un baraj hidroelectric, primul – şi cel mai mare – dintre cele şapte planificate. Barajul Myitsone, parte a unei întreprinderi comune între China Power Investment (CPI) şi Asia World, companie aliată cu regimul birman, va avea o capacitate estimată de 6.000 MW, mai mult decât produce în prezent întreaga ţară. După încheierea construcţiei, în 2019, barajul va inunda o zonă mai mare decât New Yorkul, ştergând de pe faţa pământului zeci de sate, inclusiv Tang Hpre, unde trăieşte femeia kachin. De pe malul fluviului, femeia arată un semn alb pe un deal apropiat. „Până acolo va ajunge apa. Îţi dai seama cum e să trăieşti cu ameninţarea asta?“
Furia împotriva barajului a ajuns mult dincolo de Tang Hpre. „Barajul a devenit inamicul comun al etniei kachin“ – spune generalul de brigadă Gun Maw, din Armata pentru Independenţa Kachin (KIA), un grup de rebeli al căror armistiţiu de 17 ani cu guvernul birman a început să se destrame la sfârşitul anului trecut. Împreună cu soldaţi din alte grupuri etnice, KIA s-a opus solicitării regimului de a se reorganiza ca forţă de grăniceri sub comanda armatei. Conflictul pe tema barajului nu face decât să agraveze tensiunile. „De luni de zile, cerem autorităţilor să clarifice unde va ajunge electricitatea, dar n-am primit răspuns – spune liderul rebelilor, un bărbat de 49 de ani. Cred că ştim toţi. China de-abia o aşteaptă.“ Într-adevăr, conform unui document al CPI, o mare parte din producţie va merge direct spre China.
Dintre toate ţările doritoare să exploateze resursele Myanmarului, China e cea mai agresivă. O parte din investiţia directă de zece miliarde de dolari e dedicată construirii de conducte de ţiţei şi gaze naturale de pe coasta birmană până la graniţa cu China – o scurtătură care evită şi riscurile transportului prin Strâmtoarea Malacca, îngustă şi ameninţată de piraţi. În statul Kachin, care acoperă peste 950 km de graniţă, companiile chineze se întrec să exploateze aurul, jadul şi tecul, dar şi hidroenergia. Cum spune un activist kachin: „Chinezii n-or să se oprească până nu ne iau tot.“
De un an şi jumătate, guvernul birman le cere celor 1.400 de locuitori din Tang Hpre să se mute într-o aşezare nouă, la 16 km. Rezistenţa a fost aproape unanimă. Anul trecut, au explodat mai multe bombe pe şantiere din complexul barajului; câteva sute de lucrători chinezi au trebuit să evacueze zona, iar lucrările au întârziat. Autorităţile au arestat 70 de tineri kachin. Femeia cu pălărie de bambus insistă că rezistenţa ei e nonviolentă. „Guvernul ne spune să nu ne reparăm casele, să le lăsăm să cadă – spune ea. Dar mai degrabă ne convinge să le facem mai frumoase ca niciodată, ca să arătăm că nu ne mutăm nici morţi.“
Pe malul Fluviului Ayeyarwady, femeia se uită într-o groapă adâncă cu nisip şi pietre. Azi, misiunea ei nu e să se roage sau să protesteze, ci să caute aur. „Vezi aici“ – îi spune unui adolescent kachin care spulberă malul de nisip cu furtunul, în timp ce alţi tineri cu lopeţi aruncă nisipul înmuiat pe o rampă. În ultimele luni, sătenii au observat tot mai multe bărci cu birmani şi chinezi plecaţi în amonte în căutare de aur. Femeia se întreabă dacă strămutarea forţată a satului nu e o stratagemă prin care chinezii să preia controlul asupra unei alte resurse preţioase a etniei lor. „Nu vrem să ne pierdem casele – spune ea. Dar trebuie să strângem cât de mult aur putem, înainte să vină chinezii şi să crească apele. E al nostru.“
Pentru o clipă, vânzătorul de DVD-uri cel vorbăreţ rămâne fără cuvinte. Tom şi cei doi prieteni ai lui au sporovăit pe întuneric despre frumuseţile Yangonului – diversitate etnică, muzica hip-hop, arhitectura colonială în paragină – şi, inevitabil, discuţia a ajuns la viitor.
„Stau cu inima cât un purice“ – spune Tom în cele din urmă. Nu e doar o expresie nouă care trebuie testată. Recentele pene de curent au afectat profitul infim pe care-l aduce soţiei şi fiicei lui – cam 50 $ pe lună –, iar munca la negru e un pericol constant. Deşi le plăteşte poliţiştilor taxă de protecţie, de-abia a scăpat la ultima razie. Dacă nu era iute de picior, ar fi ajuns în închisoare şi şi-ar fi pierdut marfa, inclusiv preţiosul DVD cu filmele lui Tom Cruise. Pentru el, vedeta din Top Gun e „ca lumina ochilor“.
Mai târziu, mestecând betel, Tom îmi mărturiseşte marea lui ambiţie: vrea să plece în străinătate. Nu e singurul. Anual, zeci de mii de lucrători birmani pleacă în Singapore şi Malaysia, unde pot câştiga peste 300 $ pe lună. Dick, profesor de engleză cu ore puţine, spune că ar pleca în Singapore ca vânzător. Tom se gândeşte la S.U.A. „Ţara cu râuri de lapte şi miere – spune el. Şi cu Angelina Jolie.“
Chiar cu engleza lui exuberantă, Tom nu are studii superioare şi nici bani, aşa că e puţin probabil să primească viza. Dar ideea pare să-l ameţească – sau o fi de la betel? – şi îşi pierde inhibiţiile. „Sub dictatura asta, trăim ca nişte porci care grohăie în întuneric!“
Ieşirea lui îi enervează pe ceilalţi. „Îşi dă drumul la gură – şopteşte Dick când Tom pleacă să servească un client. N-ar trebui să-şi spele rufele murdare în public.“
Seara se sfârşeşte, Tom îşi strânge DVD-urile şi cei trei prieteni străbat strada pustie până la staţia de autobuz. „Pe aici, lucrurile merg ceva mai bine – spune Harry. Acum avem toţi telefoane mobile şi e-mail, putem ţine legătura cu lumea din afară.“ Tom nu pare să-l asculte. Urcă în autobuz şi oferă – cu un rânjet maliţios – un rămas bun rebel: „Ne vedem după insurecţie!“

Text: Brook Larmer

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*