Noul prezent al Cubei

O fereastră reflectă o imagine a lui Fidel Castro, într-un cartier muncitoresc din Havana pe care puțini turiști îl văd. Foto: Paolo Pellegrin

După o jumătate de secol sub Fidel Castro, cubanezii, deși precauți, simt că s-ar putea schimba ceva. Doar că, de data asta, nu printr-o revoluție.

Text: Cynthia Gorney
Foto: Paolo Pellegrin

„Vreau să-ți arăt unde o ținem ascunsă“ – a spus Eduardo.I-am răspuns că nu e o idee prea bună. Cineva o să-l vadă cu o străină și planul lui va eșua.„Ba nu. M-am gândit cum o să facem – a spus Eduardo. Tu n-o să cobori din mașină. Trecem doar pe acolo,  încet, dar nu atât de încet încât să atragem atenția. Îți spun eu când să te uiți, dar să fii discretă.“

Împrumutase máquina unui prieten. Cuvântul înseamnă „mașinărie“, dar este folosit de cubanezi și pentru vechile mașini americane, nelipsite din cărțile poștale din Havana. Asta era un Plymouth din 1956 de o culoare oribilă. L-am necăjit pe tema asta, dar mi-am închis cu grijă portiera, așa cum îți reamintesc mereu cubanezii să faci, din respect pentru vârsta înaintată a „maquinelor“ lor. Acum mergem de-a lungul coastei, la ceva distanță de Havana, și intrăm în orășelul de coastă unde Eduardo și alți nouă bărbați plătiseră în secret un tip ca să le construiască o barcă suficient de solidă cât să-i scoată din Cuba pe toți o dată.

„Uite!“ – a zis Eduardo, încetinind. Între două clădiri cu tencuiala coșcovită, pe partea dinspre uscat a străzii, o alee îngustă se termina într-o construcție fără ferestre, cât un garaj pentru o singură mașină. „Va trebui s-o scoatem de aici pe sus și s-o punem pe roți, apoi s-o ducem pe alee – mi-a spus el. Pe urmă, mai avem de mers un cvartal întreg pe strada principală, până la prundișul care duce la apă. O să așteptăm până după miezul nopții. Dar elicopterele marinei patrulează în larg.“

S-a uitat în oglinda retrovizoare la strada goală din spatele lui. Era concentrat, așa că am tăcut. Eduardo, 35 de ani, e un cubanez cu pielea deschisă la culoare, păr scurt, castaniu, și constituție de luptător. În cele câteva luni de când ne-am cunoscut iarna trecută – a lucrat o vreme în construcții, dar în acea zi conducea un sedan coreean de împrumut, cu care încerca să mai facă un ban, ca taximetrist neautorizat –, am ajuns să țipăm unul la altul, fără să ne supărăm, și să ne tot întrerupem reciproc în timp ce colindam cu mașina provincia Habana, contrazicându-ne cu privire la Noua Cubă în Schimbare. El spunea că nu există așa ceva. Eu îi spuneam că lumea insistă că există. Invocam numeroasele relatări pe care le citeam, cu titluri precum „Schimbarea Cubei după Fidel“ și „Noua direcție a Cubei“. Eduardo își ridica ochii spre cer, exasperat. Eu aminteam mult lăudatele reguli noi care deschideau economia controlată a Cubei socialiste – legile care le permiteau oamenilor să cumpere și să vândă case și mașini la liber, să obțină credite bancare și să lucreze legal pe cont propriu, deschizându-și mici afaceri, în loc să fie obligați să lucreze la stat.

Totuși, nu. Alți ochi dați peste cap. „Toate astea sunt în avantajul lor“ – mi-a spus la un moment dat Eduardo, atingându-și ușor umărul, cu un gest discret care în Cuba face trimitere la elita cu funcții militare și relații politice sus-puse.

Cum rămâne cu faptul că Fidel Castro a renunțat definitiv la președinție în urmă cu patru ani, cedându-i în mod oficial postul de comandant suprem fratelui său Raúl, mai tânăr, mai flexibil și mai pragmatic?

„Viva Cuba Libre“ – a mormăit Eduardo, repetând un slogan de propagandă revoluționară pe care-l văzusem inscripționat undeva, sus, pe un zid. Trăiască Cuba liberă! „Liberă de ei amândoi – a adăugat el. Poate atunci o să se schimbe  într-adevăr ceva.“

Dacă există în mod real o Cubă care trece prin transformări importante – și poți găsi în toată țara cubanezi cu propriile versiuni ale dezbaterii –, Eduardo reprezintă un element esențial al acesteia, deși poate nu din motivele la care v-ați gândi. „Disident“ este denumirea potrivită pentru o subcategorie de cubanezi vocali la capitolul politică, mai ales bloggerii ale căror mesaje on-line critice și-au câștigat numeroși adepți în afara țării, dar Eduardo nu este nicidecum un disident. El nu fuge pentru că e persecutat de stat. E doar un tânăr, energic și frustrat, ca mulți dintre compatrioții lui. Încă din vremea liceului, adolescentul Eduardo văzuse că viața de adult în Cuba revoluționară nu oferea nimănui progrese personale sau confort material, cu excepția acelor peces gordos. Peștii cei mari. (De fapt, traducerea ad litteram ar fi „peștii cei grași“ – grupurile descrise prin acea bătaie pe umăr.) Nimic nu merge aici – zbiera Eduardo, izbind cu pumnul în volanul mașinii pe care reușise s-o împrumute în acea zi. Modelul economic e distrus, angajații statului supraviețuiesc cu salariile lor minuscule doar dacă fură de la locul de muncă, sursele de știri naționale te umplu de jenă cu discursurile lor sforăitoare, autocenzurate, guvernul îi scoate pe oameni din minți punând în circulație simultan două monede naționale diferite. „Îmi iubesc țara – tot repeta Eduardo. Dar n-am niciun viitor aici.“

În cele nouă săptămâni, cât am colindat Cuba anul acesta și anul trecut, am auzit atât de des această nemulțumire personală, de la oameni atât de diferiți, încât a început să alcătuiască un soi de lamentare colectivă națională: îmi iubesc țara, dar nimic nu merge bine aici. Sigur, printre cei care se plângeau erau și optimiști loiali și, după o vreme, de fiecare dată când mai întâlneam câte unul, mă trezeam adunând muniție pentru a-l convinge pe Eduardo. Voiam să aud cum le-ar fi răspuns, dar, ca să fiu sinceră cu mine însămi, mi-am dat seama că voiam să-i scot din cap ideea cu barca. (Apele dintre Cuba și Florida sunt pline de rechini. Curenții sunt periculoși. Unii  oameni se îneacă sau nu se mai aude nimic despre ei niciodată.)

Optimist: Roberto Pérez, biolog și ecolog cu părul vâlvoi, entuziasmat de progresele agriculturii urbane extensive a Cubei și de proiectele de ferme organice. Pérez e cu șase ani mai mare decât Eduardo. Din câte îmi spune, 80% dintre colegii lui de liceu au plecat din țară. „Însă lucrurile chiar se schimbă – a spus el. Foarte rapid. Și sunt aici foarte multe lucruri bune pe care oamenii le iau de-a gata, fiindcă s-au născut cu ele. Spuneți-mi unde mai poate un copil să crească în condiții atât de sigure, să-și facă toate vaccinurile, să beneficieze de educație, să nu aibă probleme cu bande sau cu droguri. Văd cum oamenii traversează fluviul din Nordul Mexicului ca să fugă de toate astea.Dar de aici? Să traversezi Strâmtoarea Floridei? Nu înțeleg.“

Tot nu? Bine… Optimist: Josué López, de-o seamă cu Eduardo, tocmai s-a întors în Cuba după șase ani în Florida, cu o deziluzie tot mai mare față de valorile unora dintre emigranții cubanezi ultramaterialiști, vecinii lui din Miami. López și soția lui se lansează în afaceri pe cont propriu, profitând de noile legi în domeniu și de noua flexibilitate în utilizarea terenurilor agricole. Pe un teren de câteva hectare pe care l-au cumpărat lângă Havana, își vor deschide o pensiune. „Le spun prietenilor mei care au fost în State – mi-a spus López în engleza lui puțin nefirească, plină de elemente de argou: «Frate, dacă vrei să te apuci de-o treabă, cel mai potrivit loc e Cuba!»“

Eduardo asculta interesat, cu o față serioasă. Clătina din cap. Discutam într-o dimineață la o cafenea deschisă pe un acoperiș, în zona istorică a Havanei. Eduardo a înșfăcat de pe masă o solniță de sticlă. „Toată viața mea, guvernul ne-a spus așa: «Ia priviți! Vă ofer solnița asta frumoasă și plină!» – a spus el. Doar că nu e niciodată plină.“

Nici acea solniță nu era. Avea poate un centimetru de sare. Eduardo a pus-o la loc pe masă și mi-a zis că a făcut rost de vâsle. Pasagerii urmau să vâslească o vreme, pentru că zgomotul motorului ar fi putut alerta autoritățile; plecarea în sine avea să încalce legile din Cuba, pentru că niciunul dintre ei nu avea tarjeta blanca, sau cardul alb, permisiunea oficială de care are nevoie oricare cetățean care vrea să plece din țară, fie și temporar. Cubanezii o urăsc și, ca urmare, guvernul a sugerat că ar putea renunța la ea, dar în această dimineață de primăvară, Eduardo nici măcar n-a apucat să facă cerere pentru un asemenea card, fiindcă a presupus din start că îi va fi refuzat – așa cum se întâmplă uneori – fără nicio explicație, dincolo de acel omniprezent și de neclintit No está autorizado (Cerere refuzată). În plus, un cubanez care solicită tarjeta blanca trebuie să aibă viză de intrare în țara de destinație. Ca să-și asigura un loc pe lista de așteptare pentru o viză SUA, un cubanez trebuie să plătească 160 de dolari și să prezinte o invitație scrisă, trimisă de o persoană care trăiește în Statele Unite.

Eduardo nu are nici bani, nici invitație. Mă așteptam să-mi ceară mie ajutorul pentru una sau cealaltă, dar nu a făcut-o niciodată; pur și simplu, într-o bună zi, în timpul unei călătorii mai lungi cu mașina, mi-a turnat pe nerăsuflate tot planul lui cu barca, de parcă ar fi fost disperat să se confeseze cuiva care nu era cubanez. Iar acum stăteam la masă, fixând cu privirea o solniță și făcându-ne gânduri negre despre fiul lui Eduardo, care avea nouă ani și habar n-avea de plecarea tatălui său.

„Nu-mi dau seama dacă ar fi mai bine sau mai rău să-i spun“ – a zis el.

Cel puțin, cu banii pe care i-ar trimite acasă, fiul lui
și-ar putea cumpăra încălțări noi – mi-a zis Eduardo. „Fiecare lucru implică și un risc în viață – a spus el. Eu nu-mi fac griji. Folosește numele meu adevărat. Ți-am mai spus asta! Folosește-l! Nu mi-e frică de nimeni.“ Și-a desfăcut larg brațele, încercând să pară că nu-și face griji, apoi mi-a repetat cum îl chema, cum se prezintă latino-americanii: prenumele, numele tatălui, numele mamei. I-am spus să nu se mai prostească așa, fiindcă încă trăia într-un stat unipartidist, în care oamenii erau brutalizați, arestați sau denunțați ca mercenari fiindcă își criticau liderii prea vehement, iar noi puteam vorbi despre asta în public numai fiindcă în acea cafenea chelnerul îi era prieten și nu mai era nimeni altcineva prin preajmă. Așa că las-o baltă – i-am spus. Îmi pare rău; fără numele adevărat. Apoi am tăcut amândoi. Sub noi se întindea cel mai faimos cartier din Cuba, străzile pe care orice turist își dorește să le vadă înainte de toate. Se vedeau acoperișuri cu țigle lucioase, din secolul al XIX-lea, capitelul filigranat al unei coloane în stil corintic, un crâmpei de mare turcoaz.

Tot orașul părea să strălucească în dimineața aceea, alături de Eduardo, deși o derrumbe avusese loc în cartierul unde stăteam. Adică o clădire se prăbușise, ceea ce se întâmplă relativ des, mai ales în Havana. Clădirile odinioară frumoase și impunătoare ajung acum să se descompună în aerul tropical, iar statul nu are bani să le mai repare. Ca urmare, construcțiile se prăbușesc – fie pe bucăți, fie în întregime – cu un zgomot asurzitor, urmat de mormane de moloz și jale. În acest caz au murit patru persoane, printre care și trei adolescente. Clădirea fusese declarată nesigură, dar cubanezii sunt inventivi când vine vorba de spații de locuit în Havana, unde anumite zone sunt atât de aglomerate, încât mai multe familii și generații se înghesuie în reședințe care cândva, în vremuri mai decadente, serveau drept locuință unei singure familii. Eduardo era de părere că în accidentul din cartierul meu muriseră 21 de oameni; aflase vestea de la radio bemba, „radioul buzelor“, cum numesc cubanezii zvonurile străzii – singura metodă necenzurată prin care se răspândesc vești interne descurajante. Însă eu citisem Granma, cotidianul partidului comunist, care, spre surprinderea multora, chiar publicase articole despre această derrumbe, în loc să pretindă că nici nu avusese loc, și susținea cu tărie că fuseseră patru morți. Oricum, orașul avea un aer strălucitor. Turiștii luau cu asalt zona, coborând cu hărțile în mână din autobuze înțesate. Din câte vedeam, păreau să se simtă minunat, sorbind din mojitos cu rom și mentă în timp ce-și urmau ghizii cubanezi poligloți. Toți aplaudau cacofonia voioasă de rumba și son care se revărsa în piețe de prin restaurante și baruri, la orice colț de stradă.

Fără îndoială că în stradă transpirau lucruri neobișnuite. În unele cartiere, jumătate dintre intrările în clădiri păreau luate cu asalt de noi vânzători care lucrau pe cont propriu, bărbați și femei plini de speranță pe lângă tarabele lor improvizate, cu accesorii de păr, pateuri de casă sau DVD-uri cu filme și seriale. În ferestre apăreau acum afișe cu „De vânzare“, interzise în timpul deceniilor când erau legale schimburile de locuințe, dar nu și vânzarea acestora. În câteva săptămâni era așteptat papa Benedict XVI – în prima vizită papală în Cuba, în ultimii 14 ani. Pe traseul pe care urma să-l străbată cortegiul papal, angajați ai statului curățau și zugrăveau fațadele caselor cu atâta râvnă, încât am auzit oameni glumind că și-ar dori ca Sfântul Părinte să-i viziteze mai des, doar de dragul curățeniei care se făcea în oraș.

Construcții robuste, neterminate, se ridicau ici și colo – antiderrumbe, cum ajunsesem să le numesc –, înspre care se îndreptau puținele resurse financiare ale țării. Macarale și schele înalte marcau șantierele unde se reabilitau clădiri istorice, se dichiseau destinații turistice și se construiau noi facilități portuare. Din anumite zone de pe țărm puteai distinge forma uriașei instalații de foraj de mare adâncime care explora fundul de mare al Cubei, despre care se crede că ar putea conține miliarde de barili de țiței. Dacă producția de petrol la scară largă e rentabilă, apar mari oportunități pentru viitorul economic al țării.

Cei mai mulți cubanezi cu care am vorbit păreau, de fapt, obsedați de aceste posibilități. Nu e vorba de o transformare permanentă – spuneau cei mai mulți –, nu încă; de-a lungul istoriei sale, guvernul cubanez le-a lansat de multe ori semnale contradictorii cetățenilor, încurajând afacerile private și apoi declarându-le contrarevoluționare și închizându-le din nou. Dar Raúl Castro nu este ca fratele lui și există o anumită combinație, specific cubaneză, în care entuziasmul, prudența, calculele, umorul negru și îngrijorarea însoțesc până și perspectiva unei schimbări reale – sugestia că, după o jumătate de secol sub conducerea lui Fidel, e posibil ca viața de zi cu zi a cubanezilor chiar să se schimbe cu adevărat. „Reconstruirea Casei Cuba“ – spune grav Roberto Veiga, avocat ecleziastic și editor, pronunțând cuvintele spaniole cu eleganța unui predicator din amvon: La reconstrucción de la Casa Cuba.

Atenție, însă: metafora reclădirii implică și un proiect. Cei din afara Cubei care își imaginează că acest proiect este stabilit printr-un consens cubanez clar se înșală amarnic. Individualismul fără constrângeri al Statelor Unite,  unde nici serviciile de sănătate, nici educația universitară nu sunt gratuite? Bunăstarea ostentativă și dezastrul ecologic al Chinei moderne? Necazurile economice și tensiunile interne ale Europei? Războaiele drogurilor din Mexic? „Asta este marea noastră provocare“ – mi-a spus Veiga. El contribuie la apariția unei publicații a Arhidiecezei din Havana, Espacio Laical (Spațiul secular), care, ca însăși Biserica Romano-Catolică a Cubei, a devenit unul dintre puținele locuri de întâlnire în care dezbaterile semicritice despre viitorul țării au loc în public. „Și cum va fi această casă a Cubei? – a întrebat Veiga. Asemenea schimbări ar fi trebuit să înceapă acum două decenii. Dar nu s-au petrecut atunci. Iar acum suntem o națiune care încearcă să se autodefinească.“

11 milioane de oameni trăiesc în Cuba, mai puțin decât populația din centrul Tokioului. Este cea mai mare insulă din Caraibi, celebră pentru cei doar 145 km care o despart de teritoriul SUA. Și totuși Cuba încă mai captivează imaginația lumii, în special datorită  miturilor care exagerează poveștile contradictorii din istoria sa. Fie un revoluționar fără scrupule a preluat puterea în 1959,  a confiscat proprietățile corporațiilor americane și a obligat categoriile profesionale să plece din propria țară, reducând apoi la tăcere opoziția prin crearea  unui stat polițienesc totalitar (aceasta e versiunea care se mai aude și astăzi la Radio Mambí din Miami, vocea celei mai vehemente comunități anti-Castro din Florida); fie un revoluționar genial a condus mișcarea care a răsturnat o dictatură coruptă, a alungat din țară colonialismul companiilor străine și al Mafiei, oferind educație, asistență medicală și valori egalitare; apoi a creat un bastion al socialismului susținut de intelectuali cu studii superioare, deși Statele Unite au încercat să-l distrugă, interzicându-le americanilor, timp de o jumătate de secol, să facă afaceri sau să cheltuiască bani ca turiști în Cuba.

Ambele variante conțin multe adevăruri. Iată de ce Cuba fascinează și dă dureri de cap. Locul este epuizant prin complexitatea și paradoxurile sale –, și cubanezii sunt primii care îți vor spune asta – iar întrebările pe care Cuba modernă le ridică în mintea unui vizitator sunt mari, grave și incomode. Care e definiția libertății? De ce are nevoie omul? Ce-și datorează oamenii unii altora? Ce-și doresc, dincolo de ce le trebuie? „Am fost cu toții subiecții unui experiment“ – mi-a spus gânditoare o femeie de 58 de ani cu studii universitare, care lucrează în domeniul artistic, în timp ce tăia ardei grași pentru cină în bucătăria ei. Are o locuință spațioasă, cu o peluză îngrădită în față și o curticică în spate, într-o zonă verde din Havana; casa a aparținut familiei ei încă dinainte de Triunfo, Triumful Revoluției, cum numesc de obicei cubanezii evenimentele din 1959. Femeia
mi-a arătat becurile ei fluorescente compacte –moștenirea unui proiect național ambițios din urmă cu câțiva ani, care îi îndemna pe toți cubanezii să treacă la echipamente cu consum mic, în interesul independenței energetice și al mediului.

„Au venit să verifice – mi-a spus ea. Spărgeau vechile becuri în fața ta, ca să fie siguri că nu aveai de gând să le montezi la loc, pe furiș.“ A zâmbit și m-a privit pe deasupra ochelarilor, de parcă ar fi vrut să se asigure că o ascultam suficient de atent. Are un singur copil – un băiat cu 10 ani mai mic decât Eduardo. Acum e plecat, a lăsat în urmă Cuba și a obținut în Spania o diplomă de terapeut. „Ideea schimbării becurilor era minunată – adaugă femeia. Problema e cum au făcut-o.“

Pe scurt, reclădirea Casei Cuba arată cam așa: capitalismul pătrunde pe margini, puțin câte puțin. Din 2010, peste 150.000 de muncitori cubanezi au fost concediați sau au renunțat la slujbele de la stat, concept de neimaginat înainte într-un sistem care trebuia să furnizeze toate locurile de muncă și toate beneficiile sociale. Președintele Castro însuși a spus că aparatul de stat este supradimensionat și tinde să încurajeze dependența și corupția, iar numărul de angajați trebuie redus cu o jumătate de milion. Terenurile agricole de stat sunt acum închiriate, pe bucățele, fermierilor privați sau cooperativelor, iar alte metode legale prin care oamenii pot lucra pe cont propriu sunt și ele încurajate prudent. În ultimii doi ani, guvernul a autorizat 181 de categorii de cuentapropismo – ținerea propriei contabilități – pentru diverse meserii.

Chiar și carnetul pentru rații, libreta emisă tuturor gospodăriilor cubaneze, cu coloanele în care se bifează alimentele de bază subvenționate de stat pe care fiecare cetățean trebuie să le primească lunar, ar putea fi o relicvă al cărei sfârșit se apropie – a declarat Raúl Castro. Libreta! Asta e o chestie importantă. Nimic nu definește mai clar uimitoarea economie cubaneză și complicata reacție a cubanezilor decât această libreta cât un cartonaș cu fotbaliști. Paginile de hârtie albă capsate între două cartoane subțiri conțin lista tuturor produselor pe care titularul le poate cumpăra la prețuri scăzute în mod artificial: orez, zahăr și lapte, dacă în familie sunt și copii sub opt ani. Căsuțele trebuie bifate de mână. Paginile arată ca registrul contabil al unui funcționar dickensian.

 

Iată ce i-am văzut pe cubanezi făcând cu libreta:

Îi întăresc cu grijă coperta care se desface, cu hârtie decorativă și bandă adezivă.

Într-o mână țin libreta și în cealaltă o pungă de plastic, în timp ce asudă într-o arșiță umedă, bârfind cu vecinii și așteptând pâinea subvenționată.

O înșfacă din geantă sau de pe un raft din bucătărie, îmi vâră sub nas paginile deschise și în același timp exclamă că libreta arată cum au cubanezii grijă unii de alții, precizând că rațiile au fost reduse atât de mult, încât guvernul ar putea la fel de bine să-i lase pe toți să moară de foame.

La un moment dat, am ajuns în casa unui preot Santería, practica religioasă afro-cubaneză care a devenit credința multor cubanezi catolici declarați. Încă încercam să-mi revin, fiindcă preotul tocmai încheiase o ceremonie inițiatică în care tăiase gâtul mai multor porumbei și pui, le lăsase trupurile să sângereze în niște vase sacre și se rugase în yoruba. Însă, de fapt, preotul voia să vorbească despre libreta. „Uitați-vă la asta! – a țipat el. 250 de grame de ulei de persoană, pe lună! 300 de grame de fasole! Un pachet de paste poate la trei luni!“

Există un termen pe care gospodinele cubaneze îl folosesc când își fac rondul, în căutarea mâncării zilnice: pollo por pescado. Înseamnă „pui în loc de porc“. Ai promis că la cină va fi pește, dar la magazin s-a terminat, așa încât iei puțin pui și te prefaci că ăla e peștele. Cuba e înconjurată de ocean, desigur. Unde e tot peștele? Ah – îți va spune orice cubanez, aplecându-se conspirativ spre tine, cu o sclipire voioasă în ochi –, mă bucur că ai întrebat, mi amor. Peștele e în restaurante. Peștele e în bufetele hotelurilor, o atracție turistică foarte populară; acolo, mesele lungi sunt ticsite cu tot felul de mâncăruri, de o diversitate și o abundență de care niciun cubanez obișnuit n-are vreodată parte. Dar există case particulare unde se vinde pește, dacă știi la ce sonerie trebuie să suni.

În multe dintre aceste localuri, peștele – ca aproape orice alt produs dorit în Cuba, de la intrarea în cluburi de noapte până la vopsea de păr, televizoare cu plasmă și blugi prespălați – se vinde în CUC.

Și acum ajungem la acel aspect al vieții contemporane cubaneze care îi face pe yuma (termenul de argou adaptabil gramatical pentru „american“ sau „străin“, dar și pentru „lumea din afară în general, spre nord și est“) să pună mâna pe un calculator, să ia niște aspirină și un curs intensiv de istorie cubaneză recentă. CUC, prescurtarea pentru „pesoul cubanez convertibil“, este una dintre cele două monede oficiale ale Cubei. Ca și libreta, acest sistem cu două monede este, teoretic, pe cale de dispariție. Lucrurile se schimbă atât de rapid în Cuba, încât s-ar putea ca, în momentul în care citești aceste rânduri, guvernul să fi început deja desființarea lui. Dar pentru a înțelege pe deplin negocierile complicate pentru supraviețuire care au dominat zilnic viața atâtor cubanezi în ultimii ani, trebuie să pricepi ciudățenia de bază a monedei CUC.

Este o monedă recent inventată, introdusă în urmă cu un deceniu, ca înlocuitoare a dolarului și a altor valute străine care începuseră să invadeze și să submineze țara după 1991, când prăbușirea Uniunii Sovietice a pus capăt ajutorului financiar frățesc „de la marii către micii socialiști“, care susținuse economia cubaneză până atunci. După dezmembrarea URSS, criza multianuală din Cuba a fost catastrofală (combustibil puțin, pene de curent de 14 ore, foametea pe scară largă). Guvernul a decis s-o contracareze deschizând insula turiștilor din întreaga lume. Totul s-a făcut destul de agresiv – cu o avalanșă de hoteluri construite pe plajă care continuă și astăzi. Planurile actuale includ mai multe terenuri de golf și aeroporturi pentru avioane supersonice, deși zidurile orașelor și panourile de la marginea șoselelor clamează încă avertismente anticapitaliste:

SOCIALISM SAU MOARTE!

SCHIMBAREA ÎNSEAMNĂ ȘI MAI MULT SOCIALISM!

În sensul său cel mai pur, CUC este moneda folosită pentru bunuri și servicii legate cumva  cu străinătatea: facturi pentru hoteluri, tranzacții internaționale, tricouri cu Fidel din magazinele de suveniruri și așa mai departe. 1 CUC valorează aproximativ 1 dolar american și este simplu de obținut. Indiferent că ești yuma sau cubanez, angajații centrelor de schimb valutar ale statului acceptă orice monedă le oferi și îți numără suma echivalentă în CUC, după care îți doresc o zi plăcută.

Acești angajați, ca și restul cubanezilor care lucrează la stat – în prezent, cam 80% din forța de muncă a țării – nu sunt plătiți în CUC. Sunt plătiți în cealaltă monedă națională, pesoul cubanez. Un peso național valorează 1/24 dintr-un CUC, adică puțin mai mult de 4 cenți, iar în statul cubanez socialist salariile sunt fixe. La jumătatea lui 2012, oscilau între 250 și 900 de peso pe lună. Unii lucrători primesc acum prime în CUC, ca să-și mărească salariile în peso, iar în urma schimbărilor recente, a crescut limita salariilor mari și remunerația începe să fie mai degrabă legată de productivitate decât de creșterile prestabilite. Dar tot cubanezii m-au învățat gluma lor națională privind filosofia la locul de muncă public: „Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim.“

În orașul Santa Clara, unde atracția principală este un monument uriaș dedicat revoluționarului-martir Ernesto „Che“ Guevara (a luptat alături de Fidel și a murit încercând să susțină insurecția din Bolivia), am petrecut o după-amiază cu un medic de la Urgență care făcea vizite la domiciliu și al cărui salariu era fix – 785,35 de peso pe lună. Asta înseamnă 32,72 CUC sau $. Ca multe altele în Cuba,  nu e o situație foarte clară. Dr. M nu plătește pentru educația lui profesională și pentru asistența medicală a familiei sale. Fiul lui va merge la școală toată viața pe gratis. Diverse produse și alimente de bază care nu sunt trecute în libreta familiei pot fi cumpărate în peso. La fel și cărțile cubaneze, biletele la meciurile de baseball, cele pentru autobuzele publice aglomerate, cele de intrare în muzee, la cinema sau la spectacole de balet. Moneda în care e plătit dr. M ca medic îi va cumpăra exact genul de naționalism ascetic al anilor 1960 pe care l-a susținut Guevara – cu alte cuvinte, atât timp cât señora M va cumpăra doar săpun ieftin, plătit cu peso, familia M va bea doar cafea cumpărată cu peso, amestecată cu înlocuitori, și niciun membru al familiei nu va cumpăra vreodată deodorant.

„Mi-am dorit pentru fiul meu un camion-jucărie, cu un motor mic și telecomandă – mi-a povestit dr. M, în timp ce stăteam așezați unul lângă altul sub soclul gigantic al monumentului, întinzându-ne gâturile ca
să-l vedem pe Che. Costa 40 CUC.“

Adică 40 CUC într-un magazin de stat. Însă cubanezii întrețin o piață neagră robustă – por la izquierda, îi spun ei, adică „spre stânga“ –, de unde se poate obține orice. Însă cel mai suprarealist aspect al vieții în Cuba anului 2012 este nonșalanța cu care guvernul, entitatea care îi plătește pe cubanezi în peso, le vinde acelorași cubanezi mărfuri în CUC. Magazinele de mărfuri cu amănuntul, ca și fabricile de medicamente sau minele de nichel, sunt companii naționale. De multe ori, vânzătorii nici nu se mai ostenesc să scrie „CUC“ pe eticheta cu prețul. Dacă un produs zumzăie, sclipește sau e frumos ambalat, cubanezii știu în ce monedă se vinde și, indiferent ce le-ar șopti la ureche fantoma lui Che, și-l doresc.

Când l-am cunoscut pe dr. M, studiasem cu o confuzie crescândă atât de multe vitrine, încât toate carnetele mele de notițe erau pline de numere: pastă de dinți Pepsodent: 1,50 CUC sau $ un tub. Blender electric: 113,60 CUC sau $. Set de sufragerie cu canapea și fotoliu tapițate: 597,35 CUC sau $. Malluri cu mai multe etaje, în care găsești cafenele, săli de jocuri video și magazine de haine – toate doar în CUC.

Telefoanele celulare de care depind cubanezii – înainte de Raúl, erau interzise, acum sunt peste tot – se vând, și aparatul, și taxele de convorbiri pe minut, tot în CUC. Chiar și berea Bucanero Fuerte, una dintre berile cubaneze bune, se vinde probabil tot în CUC. Prețul unei Bucanerode un CUC, destul de rezonabil pentru o sticlă de bere în multe țări, e cât plata unei zile întregi de muncă a dr. M. Vedeți deci problema cu camionul-jucărie. Iată de ce, patru zile pe săptămână, când ar trebui să se odihnească după gărzile lui de 24 de ore la Urgență, dr. M devine șofer de taxi.

Tehnic vorbind, el își conduce propria mașină, o rablă rusească matusalemică, moștenită de la tatăl lui. Dar ia turiști cu ea, fiindcă aceștia plătesc în CUC. Într-o singură lună din vârful sezonului turistic, zilele de taximetrist ale dr. M. îi aduc echivalentul în CUC a 15 salarii de medic. În Cuba nu e nimic remarcabil în asta. Flota de taxiuri, ca și restul industriei turistice, e plină de cubanezi cu o educație desăvârșită, care nu își mai practică profesiile de bază fiindcă anii lor de studiu meniți să servească patria, ca ingineri, medici, psihologi, le-au adus doar salarii în „bani fără valoare“ – după cum mi-a spus la un moment dat un funcționar amabil al unei bănci din Cuba. Fenomenul este denumit „piramida inversată“. Fiecare cubanez care mi-a repetat acest termen a făcut-o pe un ton disperat, care parcă spunea: „Vezi, de asta pleacă cei tineri și ambițioși.“

Am studiat cu dr. M. obiectul pe care Che îl ținea în pumnul lui gigantic, deasupra noastră; am stabilit că era o grenadă de mână și am intrat în muzeu. Argentinianul Che Guevara era absolvent de Medicină când l-a cunoscut pe Fidel Castro. Trecând pe lângă vitrinele cu însemnările medicale și halatul de laborator ale lui Che, i-am aruncat o privire dr. M. În cei 15 ani de când cenușa lui Che a fost adusă în Santa Clara – mi-a spus el –, era prima dată când vizita acest muzeu. Dar a rămas tăcut și impasibil, iar după ce am ieșit, mi-a spus doar atât: „Nu pricep cum e posibil așa ceva acum. Cum se poate ca un taximetrist să câștige mult mai mult decât un medic.“ Expresia lui arăta clar că nu-și dorea să exploreze în continuare subiectul Che Guevara. „Pur și simplu nu pricep“ – a repetat el.

Eduardo mi-a spus că plecarea bărcii fusese stabilită, în funcție de ce mai puteau afla oamenii despre flux și prognoza meteo, pentru zilele de după încheierea vizitei papei. Cât am fost plecată din Havana în interiorul insulei, am primit când și când SMS-uri de pe numărul lui pe telefonul meu cubanez temporar: „Salut, prieteno, plec în vacanță curând.“

Mergeam mult pe jos. Sau îmi puneam câte o cască de protecție pentru pasageri și mă cățăram (imprudentă) pe locul din spate al unui taximetrist neautorizat, pe motocicletă. Pentru ochiul meu de străin, Noua Cubă în Schimbare părea reală, dar cam ponosită, ca și cum o uriașă piață de vechituri ar fi fost detonată și risipită prin toată țara. Tineri stăteau prin casa scărilor, oferindu-se să repare telefoane mobile sau să încarce brichete cu gaz. Familii întregi se aliniau pe verande, cu mese pe care expuneau articole de bucătărie uzate,  termosuri cu cafea sau farfurii ciobite cu sandviciuri cu șuncă și brânză, ambalate.

Existau și mici prăvălii la colț de stradă, cândva proprietatea statului, acum încredințate altora, cu titlu de experiment: frizerii și bărulețe, de pildă, în care administrarea afacerii era transferată angajaților. Unul dintre ei era un fost profesor de matematică de liceu, un tip blajin de 42 de ani care vorbea rusa fluent, din zilele confortabile ale vieții sprijinite de URSS. Acum, omul vindea pe CUC hăinuțe pentru copii, într-un colț închiriat al unui foaier cu vedere la stradă din centrul orașului Camaguey. „Soția mea le coase – a spus fostul prof de mate. Și ea a fost tot profesoară.“

Iar aici, în mijlocul unui cvartal de clădiri rezidențiale din Havana, se afla un restaurant șic numit Le Chansonnier. Intrarea nu era marcată. Le Chansonnier este un paladar, un restaurant particular deschis în locuința cuiva. Oamenii cu bani – corecție: oamenii cu CUC – știu unde se află. De ani de zile, aceste paladares sunt legale în Cuba, dar de obicei sunt controlate cu strictețe, sub pretextul că ar fi mici afaceri de familie care le răpesc clienții restaurantelor de stat. Însă din 2011 li s-a permis să se extindă și să angajeze personal. Ca și camerele de oaspeți pe care cubanezii au voie să le închirieze străinilor în propriile case și apartamente, unele dintre cele mai căutate paladares s-au transformat de fapt într-o casă de marcat bogată în CUC pentru proprietarii lor. „Întotdeauna am visat să am propria mea afacere – mi-a spus în după-amiaza în care am trecut pe acolo unul dintre proprietari, Héctor Higuera Martínez, 39 de ani. Cândva mă gândeam că o să mă fac inginer, dar am văzut că se poate trăi bine dacă lucrezi cu turiștii.“

Higuera a fluturat o mână spre cineva și în scurt timp mi-a fost servită o salată uimitoare, cu frunze minunate de salată verde, carne de pui rasă și pulbere de ciocolată. Între timp, el încerca să vadă cum putea jongla cu numeroasele grupuri de 10 persoane anunțate în acea seară. O cină la Le Chansonnier, care atrage deopotrivă străini și cubanezi, ajunge cam la 40 CUC de persoană. Partenera de afaceri a lui Higuera, Laura Fernández Córdoba, care conduce restaurantul alături de el din toamna lui 2011, când l-au deschis cu ajutorul unor investitori francezi, era într-o încăpere de alături, unde se ocupa de achiziționarea unor articole pentru servirea mesei. Era ușor să-ți imaginezi banii intrând și ieșind în zbor din clădire, în stilul Noii Cube în Schimbare. Începeam să înțeleg acum mai clar o parte din ceea ce nu pricepeam în primele săptămâni petrecute aici. Nu toți cubanezii conduc taxiuri sau se ocupă de baruri pentru turiști, nu? Și atunci cum Dumnezeu – mă întrebasem de fiecare dată când examinam toate mărfurile vândute pe nonpeso care îi asaltau pe cubanezi din toate direcțiile – adunau atâți CUC? În parte, răspunsul constă în banii, euro și dolari, trimiși acasă de rudele din străinătate. E greu de spus exact ce sume se trimit anual în Cuba, dar unii economiști estimează că anul acesta ar putea depăși două miliarde de dolari. Asta înseamnă că statul cubanez modern este, parțial, hrănit de oamenii care l-au părăsit. Și, pentru că și guvernele cubanez și american au relaxat restricțiile impuse emigranților care se reîntorc să-și viziteze familiile, americanii cubanezi care sosesc pe Aeroportul Havana pentru îmbrățișări și întâlniri lacrimogene aduc de obicei cu ei și bani, și obiecte: televizoare, electrocasnice, genți burdușite cu haine și orice altceva ce rudele lor ar putea vinde por la izquierda, pe CUC.

Mai sunt și furturile, care, în anii de criză de după prăbușirea Uniunii Sovietice, deveniseră un mecanism național de supraviețuire. Verbul luchar, care înseamnă „a lupta“, se traduce liber în Cuba și prin „transferul obiectelor de la locul de muncă în proprietate personală, la care sistemul ne obligă, pentru că din salariile noastre nu ne-am putea cumpăra nici măcar o amărâtă de bere Bucanero.“ De obicei, lucha presupune să poți să mănânci, să bei, să folosești, să dai la schimb sau să vinzi obiectele respective. Reformele inițiate de Raúl Castro s-au soldat cu zeci de arestări pentru corupție la nivel înalt, însă o calitate definitorie a oricărui loc de muncă atrăgător rămâne încă natura acestei lucha. („Dacă te uiți în jur și nu găsești lucruri de luat acasă sau de vândut – mi-a spus categoric o femeie de 40 și ceva de ani dintr-un cartier muncitoresc de lângă Havana –, atunci n-ai o slujbă bună.“)

O asemenea combinație – bani trimiși acasă sau obiecte șterpelite – nu e deloc neobișnuită într-o mică țară tropicală, fără o abundență de materii prime pentru export. La fel de obișnuită e și a treia cale importantă prin care CUC intră în buzunarele cubanezilor: comerțul legal de orice fel care, direct sau indirect, atrage banii străinilor. Dar guvernarea  proiectului socialist cubanez – proyecto socialista, termen încă preferat în rapoartele oficiale – a încercat timp de o jumătate de secol să izoleze o mare parte a țării de însuși sistemul de vânzare-cumpărare care generează acești bani. E ca un duș rece să-i vezi pe cubanezi cum se străduiesc acum, când își dau seama cât de multe ziduri trebuie dărâmate. De pildă, Higuera și Fernández. Afacerile lor private, care generează profit cu cei zece angajați ai lor, au devenit legale după noua legislație a muncii pe cont propriu, cu condiția să-și plătească impozitele.

Dar impozitele pe afaceri – în sine un concept relativ nou pentru Cuba – cresc vertiginos, pe măsură ce crește numărul de angajați. Sistemul este calculat astfel încât să nu încurajeze prea mult expansiunea privată, în timp ce cubanezii experimentează noi taxe și politici de regularizare. În Noua Cubă în Schimbare, această chestiune a limitelor – la cât succes ar trebui să aspire întreprinzătorii particulari – este tema unei uriașe dispute filosofice și politice. Anul trecut, după luni de discuții în întreaga țară, a fost publicat un document oficial remarcabil, intitulat „Principiile politicii economice și sociale a partidului și revoluției“. Mai exact, 313 principii, fiecare pe un subiect specific, cum ar fi utilizarea pământurilor sau importanța civică a sportului. Principiul numărul trei proclamă: „concentrarea proprietății“ în mâinile unor persoane particulare, nu ale statului, „nu va fi permisă“.

De fapt, ce înseamnă asta? Principiile nu explică. Cinicii vă vor spune că guvernul nu va accepta nicio amenințare, nicio concurență reală în afaceri pentru birocrația și fiefurile personale ale companiilor guvernamentale. Cei mai puțin cinici vă vor spune altceva: Cuba trebuie să gestioneze foarte prudent această mișcare spre privatizare, încercând în același timp să protejeze serviciile pe care cubanezii s-au învățat să le aștepte – anume că încă există o anumită convingere națională autentică în Cuba, oricât de tocite li s-ar părea tinerilor de astăzi sloganurile de tipul SOCIALISM SAU MOARTE!, că e profund nedrept ca în aceeași țară anumiți cetățeni să devină de mii de ori mai bogați decât ceilalți.

Încă nu știm – mi-a spus Juan Triana Cordovi, economist veteran al Universității din Havana, când
l-am întrebat cum e cu principiul numărul trei. Poți face asta în stilul big bang, ca Rusia, dar nu cred că metoda lor a funcționat prea bine. Sau poți s-o faci pas cu pas, urmărind ce se mai întâmplă între timp. Personal, prefer varianta pas cu pas. Cred că e ca și cum ai traversa un râu pășind pe pietre și încercând fiecare piatră în parte cu piciorul, ca să vezi dacă te ține.“

Înțelegeam că principiile, lansate cu mare pompă, ar fi putut părea, dintr-o anumită perspectivă, încă o solniță plină doar pe sfert. Iată de ce atât de mulți tineri își petrec o grămadă de timp discutânddespre ce viitor au în Cuba și dacă ar trebui să plece sau să rămână. Acum există și alte trasee de plecare – unele dintre ele mult mai sigure decât bărcuțele împinse în larg prin beznă. Rudele așteaptă vizele sosite cu mari întârzieri ca să-și reîntregească familiile în străinătate. Profesioniștii plecați peste hotare în misiuni de serviciu, ca, de pildă, miile de persoane din domeniul asistenței medicale sau instructorii sportivi care lucrează acum în Venezuela, refuză uneori să se mai întoarcă acasă. „De fiecare dată, încerci să-i convingi pe oameni să nu plece – a spus Higuera. De fiecare dată. Am un prieten care e acum la Madrid. A ajuns acolo la țanc ca să prindă criza.“

L-am întrebat ce ar spune el și Fernández dacă ar putea discuta direct cu un cubanez pe care îl cunosc, ca vârstă undeva între ei doi, și care chiar în săptămâna respectivă își cumpăra conserve de ton ca să plece ilegal prin Strâmtoarea Floridei.

Higuera a oftat. „I-aș spune: «Dacă ții neapărat să faci asta, fă-o!»“ – a spus el.

Mai auzisem acest răspuns și de la alți cubanezi. Încă mă surprindea reacția lor. M-aș fi așteptat să aud cuvântul gusano, vierme, care într-o epocă anterioară era celebrul reproș public aruncat oricui abandona cauza revoluției. Dar nu l-am auzit niciodată. Oamenii dădeau din cap aprobator și spuneau că înțeleg. Sau îmi arătau câte o fotografie înrămată – fie pe un perete, fie agățată de oglinda retrovizoare – a vreunei rude care deja făcuse același lucru. „Dar l-aș sfătui să se asigure că face asta pentru el însuși și nu ca să confirme ce așteaptă alții de la el – a spus Higuera. Și l-aș mai pune să se uite bine la ce vede în alte locuri. Eu sper sincer că la noi lucrurile merg pe calea cea bună.“

O săptămână mai târziu, m-am întors acasă și am așteptat ca Eduardo să mă sune cu taxă inversă, așa cum stabiliserăm, de undeva din Florida de Sud. Au trecut două săptămâni fără niciun telefon. Apoi încă o săptămână, și încă una. Am încercat să sun pe mobilul pe care îl folosea Eduardo în Havana, dar nu mi-a răspuns nimeni. În final, l-am sunat pe fratele lui, care emigrase în Mexic cu câțiva ani înainte, ca să se însoare cu o femeie pe care o cunoscuse în Cuba.

Legătura telefonică era proastă, iar eu nu eram sigură cât de multe puteam să spun cu glas tare. Am zis că sunt o americancă și că mă împrietenisem cu Eduardo în Havana și că mă întrebam cum se mai simțea – atâta tot.  I-am spus că îl auzisem vorbind despre o vacanță iminentă. Fratele lui a devenit foarte agitat. „N-a reușit“ – mi-a spus în spaniolă. Țipa în telefon. „A fost o problemă cu barca. El timón. N-au mai reușit.“Nu aveam la îndemână niciun dicționar, nu știam ce era timón și nu puteam decât să mă gândesc că suna ca tiburón, adică rechin. „Spune-mi ce înseamnă asta“ – i-am zis pe nerăsuflate, iar fratele lui Eduardo mi-a răspuns că nu știa cum să mi-o descrie exact, dar că era o anumită piesă din barcă. Se stricase înainte să ajungă prea departe, dar totul era în ordine. Dăduseră la vâsle și acum erau cu toții în Cuba. Nimeni nu fusese arestat. Avea să mai aștepte puțin – mi-a spus fratele lui Eduardo – și între timp să stea în apartamentul mamei lui, împreună cu soția, până mai strângeau ceva bani.

După ce am închis telefonul, m-am dus la dicționar. El timón e cârma. Mi-am imaginat ce se întâmplase cu Eduardo: în mod sigur, în timp ce pluteau în derivă în larg cu cârma ruptă, el și însoțitorii lui se sfătuiseră o vreme ce s-ar putea întâmpla dacă decideau să meargă mai departe, spre un țărm pe care nu-l puteau vedea, fără vreo modalitate de a menține direcția corectă. După care au întors barca și au pornit vâslind spre casă, în bucățica de ocean pe care o știau deja.

Cynthia Gorney este colaboratoare a revistei National Geographic, relatând frecvent despre America Latină. Paolo Pellegrin, fotograf Magnum, locuiește la Roma și New York.

* Articol apărut in numărul de noiembrie 2012 al revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*