Jocurile de la Rio

Rio este un oraș al strălucirii și fastului – dar și al sărăciei și violenței în favelele înșirate pe dealuri. În așteptarea Olimpiadei din 2016, aceste cartiere sărace vor beneficia de o operație de înfrumusețare.

Text: Antonio Regalado

„Suntem niște cobai“ – declară Fabio do Amaral, un fost ucigaș dintr-o bandă de traficanți de droguri convertit pastor evanghelic. Părintele Fabio predică la o biserică din Santa Marta, una dintre favelele din Rio de Janeiro. Se referă la faptul că locuitorii din Santa Marta fac parte dintr-un plan de curățare a ghetourilor de pe deal pentru Jocurile Olimpice din 2016.

Experimentul a început în noiembrie 2008, când forțele de operațiuni speciale ale poliției au invadat ghetoul, o adunătură de case din cărămizi de pământ sau de  cenușă, înălțându-se asemeni unui zgârie-nori șubred, străbătut de cărări ce urcă 788 de trepte, pe o pantă abruptă, sub celebra statuie a Mântuitorului. Spre deosebire de obișnuitele descinderi ale poliției împotriva traficanților de droguri din favele – atacuri rapide și sângeroase în vehicule blindate supranumite „craniile mari“ –, în acel decembrie a sosit în Santa Marta un contingent de 112 „ofițeri de pace“, care a rămas acolo pentru a restaura ordinea și a evacua banda. Apoi, guvernul a construit blocuri viu colorate și a instalat o nouă rețea electrică, precum și 700 de frigidere gratuite. În prezent, locul este năpădit de echipe de filmare și vizitatori  celebri, precum Madonna și John McCain (și numeroși turiști brazilieni, adesea pășind pentru prima oară într-o favelă).

Părintele Fabio făcea cândva parte din problemele ghetoului. Născut aici în 1973, a ajuns ucigaș plătit, cu porecla „Bananeira“ pentru că le amintea oamenilor de un bananier atunci când parcurgea treptele favelei în mâini, cu picioarele răsfirate în aer. A descoperit credința cu ajutorul unei călugărițe din localitate, însă reabilitarea lui completă nu s-a produs peste noapte. „Cred în căința treptată“ – spune Fabio, arătându-și dinții albi în timp ce leagă doi pitbulli care trăiesc pe acoperișul lui. Arată ca Mike Tyson îmbrăcat în haine de biserică: o cămașă galbenă cu mâneci scurte și pantaloni negri din nailon.

Când nu predică, Fabio caută bărbați în șlapi și cu tălpile crăpate, pentru a-i înscrie la cursuri de pregătire în construcții. E un pas mare pentru niște oameni care, în limbajul din Rio, au fost lixo, gunoaie umane. Acum, companiilor nu le este teamă să-i angajeze. Există mai mult respect. Dar tot nu este o viață de lux. Panourile de la intrarea în Santa Marta avertizează cu privire la frigurile tropicale infecțioase, iar Fabio spune că „acolo sus sunt numai necazuri“, arătând spre cocioabele de pe deal, unde programele sociale nu ajung și unde unii încă gătesc sub cerul liber, la foc.

Rio avea nevoie să rezolve un puzzle economic alcătuit din salarii mici, transport public precar, instituții slabe și o distribuire a veniturilor inechitabilă, de tip cleptocratic. „Se întâmplă în toată lumea, dar aș zice că aici doza a fost mai mare“ – spune José Mariano Beltrame, secretar de stat pentru siguranța publică.

Beltrame este unul dintre principalii autori ai „planului de pacificare“ menit să ocupe favelele și să expulzeze bandele de infractori, cu implicarea a circa 12.500 de ofițeri de pace în 165 de comunități – până la Campionatul Mondial de Fotbal din 2014. Beltrame speră ca Olimpiada din 2016 să lase în urmă un stat civil funcțional, cu o economie legală. Mulți cetățeni cu speranțe mari cred că Beltrame este primul șef al securității care nu este corupt. Și nici nu este din Rio; accentul lui – și plosca de ceai de maté vârâtă sub birou –  sunt semnul distinctiv al unui gaucho sincer din câmpiile sudice ale Braziliei. „Am înțeles că trebuia să avem un plan, nu o mulțime de păreri – spune Beltrame. Soluția, fără nicio îndoială, este ceea ce fac eu.“

În alte ghetouri ocupate acum de poliție, viața s-a îmbunătățit. Copiii se joacă din nou pe străzi. Prietenii se vizitează. Totuși oamenii încă sunt suspicioși. Unul dintre colegii predicatori ai lui Fabio, Sérgio Souza de Andrade, m-a condus în subsolul bisericii pentru a-mi explica. „Oamenii nu vor să spună, dar cea mai mare teamă a noastră este că mâine o să fie la fel ca ieri – spune el. Ce-o să se-ntâmple când o să plece poliția?“

Să luăm Cantagalo, o favelă cu formă de amfiteatru, cu vederi panoramice asupra orașului Rio, unde traficanții de droguri au făcut regulile timp de aproximativ 35 de ani. Sloganurile lor, zugrăvite pe pereții clădirilor acoperite acum cu graffiti mai puțin violente, realizate de artiști locali, anunțau: „Noi suntem nebunii“ sau „Aici se nasc psihopați.“ Din decembrie 2009, când poliția a preluat controlul, membrii bandelor nu mai poartă arme la vedere. Dar e posibil să nu fi plecat toți. „Sunt pe-acolo pe undeva“ – spune Luiz Bezerra do Nascimento, președintele asociației comunitare, arătând cu o mână spre vârful dealului. Toată lumea încă se acomodează cu noile roluri. „Trebuia să-i respectăm înainte pentru că ei reprezentau autoritatea. Acum le spun: «Nu mai conduceți voi aici, ci poliția.»“

În prezent, poliția este mai binevenită în Cantagalo, poate chiar îndrăgită, în parte datorită unui mare efort publicitar. Este o strategie la fel de veche precum ocupațiile militare – a explicat căpitanul Leonardo Nogueira, care conduce unitatea locală de pacificare. El arunca pe fereastra sediului poliției bomboane unei cete de copii, în timp ce o echipă de la o televiziune locală filma. „Copiii care trăiesc aici fără influența traficului de droguri vor fi oameni diferiți. Vrem să ne întoarcem aici peste 20 de ani și să descoperim că nu sunt precum părinții lor“ – spune Nogueira.

Într-un fel, fără bande, fiecare își urmărește propriul interes capitalist. În Santa Marta, electricitatea venea pe gratis printr-o încâlceală de cabluri. Acum, toată lumea plătește facturi. Dar de ce fluctuează atât de mult suma în fiecare lună? Prețurile din domeniul imobiliar cresc și ele. În apropiere, în Botafogo, un cartier mai bogat, odinioară terorizat de gloanțe rătăcite, prețurile apartamentelor au crescut de peste două ori. În Santa Marta, studenții și străinii caută cocioabe cu perspectivă.

În ciuda succesului inițial al planului de pacificare, săracii din Rio nu au încredere în multe dintre eforturile guvernului de a remodela orașul. Spiritele se încing periodic, ca acum câțiva ani, când muncitorii au început să construiască un zid de plastic și beton în valoare de multe milioane de dolari de-a lungul autostrăzii Linha Vermelha. Oficialitățile au spus că este o barieră sonoră, însă criticii au susținut că este un paravan pentru a ascunde golfulețele mizere din Complexo da Maré, o întindere de case construite pe teren mlăștinos, de unde locuitorii obișnuiau să urce pe autostrada către aeroport ca să vândă alune și încărcătoare de telefon.

Îndoieli asemănătoare există și în jurul viitorului spectacol olimpic. Jumătate dintre noile stadioane și instalații se vor afla în Barra da Tijuca, o zonă rezidențială a clasei mijlocii asemănătoare cu Miami, plină de mașini și de malluri și situată la vreo 32 km de centru. Aici, sărăcia e mai puțin evidentă și, în mod ciudat, lipsește și farmecul specific „orașului-minune“ – cidade maravilhosa –, de unde ne-au parvenit marile branduri tropicale ale lumii precum Carmen Miranda sau „The Girl from Ipanema“. Locul este cunoscut sub numele de „Rio care a uitat că este Rio“. Un savant spaniol pe nume Jordi Borja, care studiază megaevenimentele și a consiliat conducerea orașului Rio, spune: „Ar trebui să vă folosiți de jocuri pentru a revitaliza centrul, nu periferia, pentru a reduce inegalitățile și pentru a face urbanism în favoarea celor săraci.“

Cu siguranță, sume însemnate ajung și în zonele sărăcite, cu un efect pozitiv. În Cantagalo, două lifturi învelite în tuburi de oțel colorate leagă porțiunile de pe dealuri ale mahalalei de stradă. Iar Complexo do Alemão, o aglomerație haotică de mai multe favele care a fost principala redută a Comandamentului Roșu, cea mai mare bandă din Rio, a fost până de curând plin de muncitori finanțați de un program federal. Ei au ridicat câteva mii de apartamente noi și un complex sportiv și au terminat lucrările la un imens sistem de teleferic care traversează dealurile, după modelul celui din Medellín, Columbia.

Unii speră că astfel de construcții vor fi precum metroul londonez sau Podul Brooklyn: vor simboliza valorile civice, deschiderea ghetourilor și întoarcerea drepturilor civile pentru toți carioca, cum își spun locuitorii din Rio. Dar alții spun că cerințele ar fi prea mici – Rio fiind dominat de minuni naturale și drame umane – dacă ne-am aștepta ca niște construcții create de om să reprezinte aspirațiile orașului. În plus, oamenii sunt siguri că banii vor fi furați cumva, ca în cazul Orașului Artelor. Orașul care a transformat samba în spectacol a trimis pe apa sâmbetei 250 de milioane de dolari: un imens și mohorât teatru de varietăți din beton în Barra da Tijuca, unde, la zece ani după începerea construcției, încă nu s-a auzit nicio notă muzicală.

Dacă sunteți în căutarea unei tradiții olimpice, ce ziceți de un oraș unde oamenii trăiesc pașnic? Din moment ce este vorba de Rio, toată lumea spune să căutăm răspunsurile la Carnaval. Festivalul este un moment al inversării, o ocazie de a întoarce lumea pe dos. „Acesta e orașul sărbătorii, dar trebuie să-l organizăm. Iar Carnavalul e exact genul de dezordine organizată pe care încercăm să-l preluăm ca model“ – spune primarul Eduardo Paes. În timpul marilor parade ale Carnavalului, săracii se costumează în regi, personalitățile mondene din cartierele de pe plajă își sfâșie hainele ca să defileze ca cerșetori, iar 60.000 de participanți și aproape o sută de care alegorice – bine orchestrate și punctuale – dansează ca niște automate samba până în zori.

Dar carnavalul are loc o dată pe an. Și chiar și marele efort de a schimba Rio pentru Olimpiadă se va încheia în cele din urmă. Atunci, viitorul favelelor poate sta în mâinile celor ca părintele Fabio, cu mesajul său de căință personală.

Biserica lui se află lângă o piață cu o statuie a lui Michael Jackson – locul unde starul a înregistrat videoclipul „They Don’t Care About Us“ (Nu le pasă de noi). Biserica este plină de copii săraci și adulți dependenți de droguri. Într-o zi în care jaluzelele de metal ale bisericii sunt închise pentru a opri briza oceanică umedă, glasul lui Fabio răsună printr-un sistem de sonorizare cu paraziți. „Trupul e slab, iar spiritul e puternic“ – cântă el. Este chemarea lui pentru omul de rând, visul lui pentru favelele care l-au format.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*