Tunelurile din Gaza

Un nou proprietar de tunel, cel cu fes alb, își privește fiul care coboară în puț pentru a continua săpăturile. Proprietarii bogați își permit troliuri mecanice, însă omul acesta, care a economisit ani de zile pentru o cotă din afacerile cu tuneluri, trebuie să se bazeze pe familia lui și pe un cal. Foto: Paolo Pellegrin

 

O sursă vitală pentru economia subterană, dar și o capcană mortală. Pentru mulți palestinieni, ele au ajuns să simbolizeze ingeniozitatea și libertatea de mișcare mult visată.

TEXT: JAMES VERINI
FOTO: PAOLO PELLEGRIN

CÂT AU LUCRAT ÎN TUNELURILE PENTRU CONTRABANDĂ DE SUB FÂȘIA GAZA, SAMIR ȘI FRATELE LUI  YUSSEF AU ȘTIUT CĂ, ÎNTR-O BUNĂ ZI, AR PUTEA MURI ÎN ELE. Când Yussef a murit, într-o noapte friguroasă din 2011, sfârșitul lui a venit cam așa cum își imaginaseră ei, sub o ploaie zdrobitoare de pământ.
Era pe la 9 seara, iar frații lucrau în schimbul de noapte la întreținerea tunelului, care, ca multe asemenea lui – și se întind cu sutele între Gaza și Peninsula Sinai, din Egipt –, era periculos de prost construit. La aproape 30 de metri sub Rafah, cel mai sudic oraș din Gaza, Samir lucra aproape de intrare, în timp ce Yussef și doi colegi, Kareem și Khamis, se aflau pe la mijlocul tunelului. Încercau să introducă o bucată de placaj ca să proptească peretele, care a început să se surpe. Kareem l-a tras pe Khamis la o parte, în timp ce Yussef a sărit în direcția opusă.  Pentru o clipă, valul de pământ și pietre s-a oprit și, văzând că prietenii săi erau teferi, Yussef le-a strigat „Alhamdulillah! – Slavă lui Allah!“
Atunci tunelul a cedat din nou, iar Yussef a dispărut.
Samir a auzit zgomotele prăbușirii prin sistemul radio. A pornit în tunel, la început alergând și pe urmă, pe măsură ce deschizătura devenea tot mai îngustă și mai joasă, târându-se. Trebuia să se sforțeze să nu leșine, deoarece aerul se umplea de praf. Era aproape beznă când i-a găsit în sfârșit pe Kareem și Khamis, care săpau furios cu mâinile. Așa că Samir li s-a alăturat. Tunelul începea să se năruie din nou. Un stâlp de beton i-a tăiat brațul lui Kareem. „Nu știam ce să facem. Ne simțeam neputincioși“ – mi-a spus Samir.
După trei ore de săpat, au descoperit un crac al unor pantaloni de trening albaștri. „Am încercat să-l împiedicăm pe Samir să-l vadă pe Yussef, dar el a refuzat să se întoarcă – mi-a spus Khamis. Urlând și plângând, Samir a smuls cu disperare pietrele de pe fratele lui. Mă mișcam, dar nu mai știam de mine“ – a spus el. Yussef avea pieptul umflat, capul spart și plin de vânătăi. Îi curgea sânge din nas și din gură. L-au târât la puțul de intrare dinspre Gaza, i-au legat corpul fără vlagă într-un ham, iar muncitorii de la suprafață l-au tras în sus. Nefiind loc pentru el în mașina care l-a dus în grabă pe fratele lui la singurul spital din Rafah,  Samir a gonit în urma ei pe o bicicletă. „Știam că fratele meu e mort“ – a spus el.
STĂTEAM CU SAMIR, în vârstă de 26 de ani, în ceea ce trecea drept sala mortuară a lui Yussef, o cameră din beton nefinisat de la parterul unui bloc din tabăra de refugiați Jabalia, unde au crescut cei doi frați. Afară, pe o alee presărată cu gunoaie, se afla un cort de pânză menit să-i adăpostească pe cei veniți în număr mare în ultimele trei zile ca să-și prezinte omagiile. Scena era tipică pentru Gaza: zidurile blocurilor de beton cu urme de gloanțe și schije rămase de la raidurile israeliene și luptele dintre facțiunile locale, copii care săpau în pământ cu linguri, generatoare cu manivelă care zdrăngăneau – altă pană de curent în Gaza – și ale căror gaze de eșapament umpleau aerul.
„Mi-era atât de frică – a spus Samir, referindu-se la acea zi din 2008 în care a mers cu Yussef să lucreze în tuneluri. N-am vrut, dar nu aveam de ales.“ Slab, îmbrăcat cu pantaloni de trening, un pulover maro, șosete închise la culoare și sandale, Samir era nervos și nu putea sta locului. Ca și ceilalți din încăpere, fuma țigară după țigară. „Poți muri în orice clipă“ – a spus el. Unele tuneluri în care au lucrat Yussef și Samir erau întreținute cum trebuie – bine construite, ventilate –, dar multe altele nu. Surpările de tuneluri sunt frecvente, ca de altfel și exploziile, atacurile aeriene și incendiile. „Noi îi spunem tariq al shahada ao tariq al mawt“ –  a spus Samir –, o cale spre paradis sau o cale spre moarte.“
Părea că toată lumea avea răni sau probleme de sănătate. Yussef făcuse o boală respiratorie cronică. Piciorul lui Khamis fusese rupt în timpul unei surpări. Colegul lor Suhail și-a ridicat cămașa ca să-mi arate o cicatrice lungă de câțiva centimetri de-a lungul șirei spinării, un memento permanent al tavanelor joase. „În Rafah, simțeam prezența unui semn rău tot timpul. Mereu ne așteptam să se întâmple ceva rău“ – a spus Samir.

În Orientul Apropiat, lupta pentru resurse are diverse chipuri.
Citește cum își dispută israelienii, palestinienii și iordanienii apa vitală a Iordanului și vezi galeria foto
aici.
Punte între continente, dar și între religii și culturi, Peninsula Sinai rămâne un spațiu al paradoxurilor. Află mai multe aici.

Carnea de miel este un lux pe care majoritatea locuitorilor din Gaza și-l permit doar la sărbătorile musulmane importante. Deoarece multe ferme sunt devastate de război, iar alte terenuri zac necultivate în zonele restricționate de Israel, șeptelul vine din Egipt prin tuneluri. Foto: Paolo Pellegrin

În prezent, în Fâșia Gaza statutul de erou nu mai este rezervat doar celor ca Yasser Arafat și Ahmed Yassin – liderii răposați al Fatah și, respectiv, al Mișcării de Rezistență Islamică, mai cunoscută sub numele de Hamas – sau palestinienilor care au murit în luptele care zguduie această bucățică de pământ de 63 de ani încoace, de la crearea sa. Acum sunt onorate și victimele tunelurilor, precum Yussef – mort la 28 de ani.
„Toată lumea îl iubea“ – a spus Samir. Era „atât de bun la suflet“. Pe pereții camerei mortuare improvizate atârnau afișe cu versete coranice de condoleanțe trimise de familia care administra școala primară unde învățase Yussef, de imamul moscheii lui și de reprezentanții locali ai rivalilor politici înverșunați din Gaza: Fatah, fostul partid de guvernământ, și Hamas, grupul militant care guvernează acum Fâșia. Cel mai vizibil afiș era din partea mukhtarului local, un lider arab tradițional.  Acesta îl înfățișa pe Yussef într-o fotografie făcută cu cinci luni în urmă, în ziua nunții sale. Purta o cămașă albă și cravată roz. Avea părul tuns scurt și ochi înflăcărați și blânzi. Pe afiș scria: „Fiii mukhtarului împărtășesc durerea familiei la martiriul eroului Yussef.“
Tunelurile pentru contrabandă din Rafah nu sunt o noutate – ele există aici din 1982, când orașul a fost divizat după Tratatul de pace Egipt-Israel din 1979, în urma căruia o parte a rămas în Gaza și cealaltă în Egipt. Pe atunci, puțurile tunelurilor erau săpate în pivnițele caselor. Armata israeliană, știind că tunelurile erau folosite pentru traficul de arme, a început să demoleze casele care le adăposteau și la fel au făcut și unii palestinieni care doreau să păstreze controlul asupra economiei subterane – la propriu. Pentru că asta nu a pus capăt contrabandei, mai târziu Israelul a extins demolările, creând o zonă-tampon între graniță și oraș. Potrivit organizației Human Rights Watch, între 2000 și 2004 au fost distruse aproximativ 1.700 de locuințe.
Tunelurile din Gaza s-au imprimat în conștiința publică israeliană în 2006, când un grup de militanți ai mișcării Hamas a ieșit la suprafață în Israel lângă un punct de trecere a frontierei și l-a răpit pe caporalul Gilad Shalit. Shalit a devenit personificarea stării permanente de război, iar chipul lui privește din panourile de pe marginea drumului așa cum privesc și chipurile din afișele despre martiraj de pe zidurile din Jabalia și din alte tabere. (Caporalul a fost eliberat în cele din urmă într-un schimb de prizonieri, în toamna lui 2011.)
După ce a câștigat alegerile în 2006, Hamas a purtat un război civil violent cu Fatah, pe care l-a câștigat în anul următor, preluând controlul asupra Fâșiei Gaza, iar Israelul a introdus o blocadă economică tot mai strictă. A închis porturi de intrare și a interzis importurile de aproape orice ar fi permis locuitorilor Gazei să trăiască peste nivelul de subzistență. Egiptul a cooperat.
De la plecarea lui Hosni Mubarak, la începutul lui 2011, oficialii egipteni și-au exprimat regretul că au cooperat cu Israelul. Egiptul a redeschis micul punct de trecere a frontierei de la Rafah, deși încă îi împiedică pe unii locuitori din Gaza să treacă. Noul președinte, Mohamed Morsi, care dorește să se distanțeze de Hamas, nu a promis să ajute Gaza, așa cum se așteptau mulți locuitori. În august, după ce un grup de 16 soldați egipteni au fost uciși în partea de nord a Sinaiului de către oameni înarmați, Egiptul a închis temporar punctul de trecere de la Rafah și a demolat cel puțin 35 de tuneluri.
După ce Israelul a introdus blocada, contrabanda a devenit alternativa Gazei. Prin tunelurile de sub Rafah veneau de toate, de la materiale de construcții și hrană la medicamente și îmbrăcăminte, de la combustibil și computere la animale de fermă și mașini. Hamas introducea arme. Se săpau noi tuneluri în fiecare zi – în fiecare oră, parcă – și se făceau noi averi. Familiile își vindeau bunurile pentru a cumpăra o parte cât mai mare din afacere. Cam 15.000 de oameni lucrau în tuneluri și în preajma lor în perioada lor de vârf și asigurau muncă auxiliară pentru alți zeci de mii, de la ingineri și șoferi de camion la patroni de magazine. Astăzi, economia subterană a Gazei asigură două treimi din bunurile de consum, iar tunelurile sunt atât de răspândite, încât Rafahul le prezintă în broșurile oficiale.
„Nu noi am ales să folosim tunelurile – mi-a spus un genist care lucrează pentru guvern. Dar a fost prea greu să stăm liniștiți sub asediu și să ne așteptăm doar la război și sărăcie.“ Pentru mulți locuitori ai Gazei, tunelurile, deși pot fi letale, simbolizează lucruri mai bune: ingeniozitatea lor înnăscută, amintirea și visul libertății de mișcare și, poate cel mai important pentru o populație definită prin deposedare, un sentiment de control asupra pământului. Ironia că acest control trebuie obținut intrând sub pământ nu rămâne nesesizată de locuitorii Gazei.
REGIUNEA GAZA a fost disputată – și săpată – cu mult înainte ca Israelul să o preia de la Egipt în 1967. În 1457 î.Hr., faraonul Tutmos III  a invadat Gaza în timp ce înăbușea o revoltă canaanită. Apoi a organizat un banchet, care i-a plăcut atât de mult, încât a poruncit să se cioplească în Templul lui Amon de la Karnak: „Gaza era o cetate înfloritoare și încântătoare.“ Tutmos a fost urmat de evrei, filistini, perși, Alexandru cel Mare (al cărui asediu asupra Cetății Gaza a necesitat săpături pe sub zidurile acesteia), romani, bizantini, arabi, tătari, mameluci și otomani. Apoi au venit Napoleon, britanicii, egiptenii din nou și israelienii, cu toate că până în ziua de astăzi există păreri diferite cu privire la considerarea Gazei ca fiind parte din pământul despre care Biblia spune că Dumnezeu l-a promis evreilor. În parte, acesta este motivul pentru care israelienii cu idei expansioniste s-au concentrat mai intens pe Cisiordania decât pe Gaza; ultima așezare israeliană din Gaza a fost evacuată în 2005.
Însă Gaza este sufletul rezistenței palestiniene. A fost  locul din care s-a lansat o campanie – aflată acum în al treilea deceniu – de răpiri, atentate sinucigașe și atacuri cu rachete și mortiere îndreptate de militanții din Gaza împotriva Israelului, multe aprobate, dacă nu executate în mod expres, de Hamas.
Tunelurile aprovizionează guvernul cu toate materialele folosite în proiectele de lucrări publice, iar Hamas taxează tot ce trece prin ele, desființându-le afacerile celor care nu plătesc. Se estimează că Hamas câștigă din tuneluri 750 de milioane de dolari pe an. Hamas a introdus prin contrabandă și bani peșin de la lideri exilați și sponsori din Siria, Iran și Qatar, cu ajutorul cărora se menține pe linia de plutire.
Samir mi-a spus că liderii Hamas și oficialitățile locale sunt mână-n mână cu operatorii de tuneluri, protejându-i atunci când muncitori precum fratele lui mor inutil. Este convins că mita și corupția sunt scăpate de sub control. Prietenii lui erau de acord. „La naiba cu municipalitatea!“ – i-a scăpat lui Suhail în timp ce vorbea Samir.
În 2010, după ce comandourile navale israeliene au atacat o flotilă turcă în largul coastei Gazei, spre indignarea lumii întregi, Israelul a declarat că a relaxat blocada. Însă astăzi există tot un singur punct de acces prost dotat pentru mărfuri, în timp ce Cisiordania are mult mai multe. Din cauza Israelului, este extrem de greu și scump ca Agenția ONU de Asistență pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA) și alte agenții de ajutorare, sursa mijloacelor de existență pentru mii dintre cei 1,6 milioane de locuitori ai Gazei, să importe materiale de bază pentru proiectele de reconstrucție, cum ar fi utilaje, combustibil, ciment și fier-beton.
Potrivit unui funcționar vamal din Gaza cu care am vorbit, în primăvara lui 2011 importurile au atins cel mai scăzut nivel de la începutul blocadei. Iar cele care reușeau să treacă – spunea el – erau adesea degradate: îmbrăcăminte și aparate folosite, alimente nesănătoase, legume și fructe de aruncat. Era imposibilă „satisfacerea nevoilor de bază“ – spunea oficialul, subliniind că hesar, sau asediul, cum îl numesc cei din Gaza, îi paraliza. Chiar și unii dintre cei mai vechi susținători ai Israelului au fost de acord. Prim-ministrul britanic, David Cameron, a deplâns faptul că, sub blocadă, Gaza ajunsese să semene cu un „lagăr penitenciar“.

Suraqa Qudaih, de 18 ani, a fost ucis de o rachetă lansată de o dronă israeliană în timp ce se întorcea acasă împreună cu doi veri, dintre care unul a fost și el ucis. Era membru al aripii armate a Comitetelor de Rezistență Populară, o organizație militantă. Foto: Paolo Pellegrin

ÎMPREUNĂ CU FOTOGRAFUL Paolo Pellegrin, am mers de  multe ori la tunelurile din Rafah. Drumul cu mașina din orașul Gaza, la o oră distanță spre nord, oferea o priveliște dureroasă. Urmările războiului civil și ale celei mai recente invazii a Fâșiei de către Israel – Operațiunea Plumb Topit, din 2008-2009 – erau vizibile pretutindeni. Ieșind în fiecare dimineață de la hotel, adesea după o noapte sfâșiată de atacuri aeriene israeliene asupra ascunzătorilor militanților denunțați, priveam imaginea absurdă a unui puț de ascensor cu cinci etaje care stătea singur pe linia orizontului, după ce hotelul pe care îl deservise cândva fusese transformat în moloz. Fostul sediu al forțelor de securitate ale Autorității Palestiniene era pitit în apropiere, cu o gaură căscată de la o rachetă pe o latură. Fațadele și minaretele roase de gloanțe marcau orizontul.
Mergând spre sud, am trecut pe lângă fostul complex  distrus de bombe al lui Arafat, cu carcase de vehicule ruginite împrăștiate în jur, apoi am înaintat de-a lungul coastei, cândva una dintre cele mai frumoase de pe Mediterana de est,  însă acum plină de scheletele cafenelelor de pe litoral și smârcurile fetide rămase după reflux. În drum spre interior, am trecut pe lângă așezări israeliene abandonate, cu tarlalele acoperite de nisip și serele în paragină. La sud de Rafah, ruinele Aeroportului Gaza lâncezeau ca într-un peisaj de Claude Lorrain – folosite doar de păstorii care își păzeau oile și beduinii cu cămilele lor. Interpretul nostru, Ayman, ne-a spus că după construcția aeroportului, era atât de mândru, încât la sfârșit de săptămână își ducea familia acolo la picnic.
Când am ajuns în Rafah, viața clocotea din nou. Întruchipare a conflictului, în memoria Orientului Mijlociu Gaza rămâne sinonimă și cu celălalt aspect de bază al istoriei omenirii, comerțul. Armatele care mărșăluiau în deșert depindeau de fântânile sale cu apă și de zidurile fortăreței, dar pentru negustori, de-a lungul mileniilor, Gaza a fost o ramificație maritimă a rutelor mirodeniilor și a comerțului cu produse agricole. Călătorii căutau tutunul ieftin și bordelurile de aici și, chiar și azi, bucătarii israelieni îi invidiază căpșunele și carnea de prepeliță. Din anii ’60 până la sfârșitul anilor ’80, Gaza și Israelul s-au bucurat de o relație comercială simbiotică, asemănătoare cu cea dintre Mexic și S.U.A. Meșteșugarii și muncitorii din Gaza treceau frontiera în fiecare dimineață ca să lucreze la Tel Aviv sau Ierusalim, în timp ce israelienii își făceau cumpărăturile în bazarurile scutite de taxe din orașele Gaza, Khan Younis și mai ales Rafah, pe care unii bătrâni din Gaza încă îl numesc Souk al Bahrain: „târgul celor două mări“. Prima intifadă, care a durat din 1987 până în 1993,  a pus capăt în bună măsură acestor schimburi.
Trecând pe lângă o intersecție aglomerată dominată de un panou al Hamas cu imaginea unui militant mascat înarmat cu  bazooka, am intrat în piața din Rafah. Larma și gazele de eșapament ale generatoarelor se amestecau cu strigătele vânzătorilor, zbieretele măgarilor și fumul îmbietor al frigărilor de shawarma. Cvartale întregi de magazine și tarabe vindeau articole de consum, multe  dintre ele aduse prin tuneluri.
Nu este niciun secret că operatorii de tuneluri din Gaza au tupeu, cu atât mai mult de când a început Primăvara Arabă. Cât tupeu anume, n-am știut până la ieșirea din piață, când în fața noastră s-a ivit o întindere de corturi albe. Se înșirau pe lângă zidul de frontieră în ambele direcții, cort după cort, cât vedeai cu ochii. Sub fiecare se afla un tunel. Toate erau pe așa-numita rută Philadelphi, zona de patrulare creată de armata israeliană în cadrul Tratatului de pace dintre Egipt și Israel din 1979. Toate erau în fața turnurilor de supraveghere egiptene și a cuiburilor de lunetiști.
Neputând să-mi ascund uimirea, am exclamat: „Asta trebuie să fie cea mai mare operațiune de contrabandă de pe Pământ.“
La fiecare câteva sute de metri, polițiști cu expresii plictisite, abia ieșiți din adolescență, stăteau în fața corturilor și a barăcilor, cu mitraliere AK-47 pe genunchi. Hamas nu permite accesul jurnaliștilor aici, așa că ne-am îndreptat spre capătul cel mai îndepărtat al coridorului și am parcat după o movilă de pământ. Pe furiș, ne-am strecurat  în primul cort pe care l-am văzut. Acolo l-am cunoscut pe Mahmoud, un om de cincizeci și ceva de ani care lucrase la o fermă în Israel. Și-a pierdut serviciul când s-a închis granița în timpul celei de-a doua intifade, așa că el și un grup de parteneri și-au pus laolaltă economiile. În 2006, au început să sape și după un an aveau un tunel.
După negocieri nervoase cu Ayman, Mahmoud a acceptat să-mi arate cum funcționa. „Veniți aici“ – mi-a spus, conducându-mă la puț. Deasupra acestuia era suspendată o traversă cu un scripete, de care atârna hamul pentru ridicarea și coborârea mărfurilor și a muncitorilor. Hamul era atașat de o bobină de cablu  metalic pe un troliu care putea coborî un muncitor cei aproximativ 18 m până la intrarea în tunel. Tunelul lui Mahmoud era lung de vreo 400 m, dar unele pot fi și de două ori mai lungi. În ziua aceea, urmau să primească baxuri cu îmbrăcăminte, telefoane mobile, zahăr și detergent; în ziua precedentă, veniseră patru tone de grâu. Mahmoud câștiga între câteva sute și câteva mii de dolari pe transport, în funcție de ce aducea. Asemenea multor operatori de tuneluri, câștiga suficient pentru a-și ține tunelul deschis și a-și întreține familia, dar nu cu mult mai mult.
5-12 bărbați lucrează în schimburi de 12 ore, zi și noapte, șase zile pe săptămână, iar Mahmoud vorbea cu ei printr-un radio cu emisie-recepție care avea receptoare prin tot tunelul. Oamenii câștigau în jur de 50 de dolari pe schimb, dar uneori treceau săptămâni sau luni între plăți. Pe podeaua de pământ de sub prelată erau niște perne prăfuite, pe care se puteau odihni după un schimb. Mai erau acolo un ibric negru, ars, pe rămășițele unui foc de lemne, un șirag de mătănii și grămezi de bidoane de plastic tăiate în două, folosite ca sănii ad-hoc pentru a târî marfa prin tunel.
„Vreți să coborâți?“ – a întrebat Mahmoud. Înainte să apuc să zic nu, am zis da. Peste câteva momente, oamenii lui mă legau cu entuziasm în ham și mă lăsau în jos, în puțul rece și umed. Am încercat să-mi închipui cum ar fi dacă asta ar fi rutina mea zilnică, să merg la lucru coborând șase etaje sub pământ, legat de un cablu. Jos era haos: becuri slabe care pâlpâiau, traficul radio care urla, muncitori plini de praf care cărau saci din sănii. La gura tunelului era destul loc pentru mai mulți bărbați aplecați, dar în scurt timp a devenit atât de îngust, încât a trebuit să mă ghemuiesc, frecându-mă cu umerii de pereți.
Când m-am întors la suprafață, a apărut brusc un grup de polițiști. Ne văzuseră mașina. „Nu ar trebui să fiți aici“ – a zis șeful lor. Ayman și-a cerut scuze și în curând ofițerul mă delecta cu o relatare despre cum descoperise el cu o zi înainte o încărcătură de cocaină și hașiș într-un tunel. Contrabanda de droguri este profitabilă, dar foarte riscantă. L-au arestat pe operator – a spus ofițerul –, iar puțul a fost astupat. Apoi ne-a ordonat, lui Paolo și mie, să plecăm, spunându-ne că dacă vrem să venim înapoi ne trebuie autorizație de la administrația centrală din orașul Gaza. „Și nu intrați în tuneluri – ne-a avertizat un alt polițist. O să muriți.“
În tuneluri, moartea vine din toate direcțiile. Un operator mi-a povestit cum a încercat să aducă un leu pentru o grădină zoologică din Gaza. Animalul a fost sedat necorespunzător, s-a trezit în tunel la mijlocul drumului și l-a sfâșiat pe unul dintre muncitori. Un alt operator mi-a arătat pe mobil un film cu trei tineri slabi care zăceau morți pe niște tărgi. Spunea că-i erau veri și lucraseră la el în tunel. L-am întrebat cum de n-aveau contuzii sau membre rupte. „Au fost gazați“ – mi-a răspuns. Potrivit unor palestinieni, când Egiptul a fost presat de Israel să limiteze contrabanda, trupele sale au otrăvit din când în când aerul din tuneluri pompând gaz în interior. Egiptul a negat acest lucru.

Blocada navală impusă de Israel pentru a împiedica contrabanda cu arme și alte mărfuri în Fâșie îi oprește pe locuitorii Gazei să iasă la mai mult de 5,5 km de țărm. Dar marea e un loc unde orizontul lor rămâne deschis. Foto: Paolo Pellegrin

DUPĂ ZILE ÎNTREGI DE DISCUȚII cu tot felul de birouri, ne-am întors la coridorul de tuneluri. Se răspândise vorba că un reporter american iscodea prin preajmă și, chiar și cu escorta noastră oficială, mulți operatori s-au ferit de noi. Dar unii au devenit mai prietenoși.
Cel mai primitor a fost Abu Jamil, un bunic cu părul alb și mukhtar neoficial al coridorului Philadelphi. Lui Abu Jamil i se atribuie deschiderea primului tunel permanent. Acesta a atras rapid prea mulți clienți pentru a fi deserviți printr-un simplu puț, așa că a săpat un șanț enorm pentru încărcarea și descărcarea mărfurilor. Abu Jamil a deschis numeroase alte tuneluri, iar fiii, nepoții de copii, nepoții de frați și verii lui lucrau pentru el. Susținea că nu-i mai pasă de profit. „Pentru mine e un fel de a sfida situația noastră“ – a spus el, în timp ce o basculantă intra în șanț după o încărcătură de gresie egipteană. Întrebat ce altceva a adus de-a lungul anilor, a zâmbit obosit: „O, de toate.“ Adică vaci, produse de curățenie, apă gazoasă, medicamente, o cobră pentru grădina zoologică.
La un alt tunel din apropiere, am văzut sosind un transport de chipsuri; la altul, suc de mango; la altul, colaci de fier-beton; la altul, familiarele butelii albastre  de aragaz. Am ajuns într-un loc unde se descărcau 300 de cutii de polistiren ude, pline cu pește ambalat în gheață. Taxiurile și mașinile trimise de restaurante și gospodine așteptau deja marfa. Partenerii care administrau acest tunel erau tineri, de 30 și ceva de ani. Spuneau că erau specializați în miei și viței, dar peștele era mai ieftin și, deoarece marina israeliană le impunea o limită de navigație mică pescarilor din Gaza, fructele de mare aveau mereu căutare.
Chiar atunci, un bărbat a intrat în cort și i-a șoptit ceva unuia dintre parteneri. Nu dorea sardine – dorea să fie trecut pe ascuns în Egipt. Este ceva obișnuit. Unii locuitori din Gaza merg prin tunel în partea egipteană a Rafahului pentru tratamente medicale. Unii folosesc tunelurile pentru a fugi, alții pentru a se distra o noapte. Am auzit că existau chiar tuneluri VIP pentru călătorii bogați, cu aer condiționat și semnal pentru celular.
Pe când cei doi se târguiau, din afara cortului se auzeau strigăte. Am ieșit repede și am găsit un lucrător de la tunel pe punctul de a-l lovi pe Paolo. Omul țipa că nu vrea să fie fotografiat. De fiecare dată când vine un jurnalist aici, un tunel e bombardat – striga el. De unde putea ști – zbiera el ­– că nu eram spioni? Observasem că atunci când Ayman încerca să-i convingă pe operatorii de tuneluri să stea de vorbă cu mine, cuvântul „Mossad“ era rostit des. Presupuneau că dacă Paolo și cu mine nu eram de la CIA, trebuia să fim de la agenția israeliană de spionaj. Paranoia lucrătorului din tunel este de înțeles, dat fiind că supravegherea Gazei de către Israel este permanentă, după  cum demonstra bâzâitul neîncetat al dronelor de pe cer.  Iar în perioada recentă, comandourile israeliene chiar au intrat în zona tunelurilor. Câteva dintre ele – după cum a relatat presa israeliană – au fost ucise de capcanele explozive puse de palestinieni.
DEȘI ȘOMAJUL este endemic – rata depășește 30% –, Fâșia Gaza este plină de spirite antreprenoriale. Pe țărmul de la nord de orașul Gaza, alături de cafenelele bombardate se construiesc crescătorii de pește. Pe acoperișurile clădirilor ciuruite de mitraliere sunt plantate grădini hidroponice de legume, iar în Rafah, la vest de tuneluri, acum funcționează o stație de tratare a apelor reziduale, cu bazinul mărginit de piloni de beton luați din zidul de frontieră.
Cu toate astea, pentru majoritatea locuitorilor din Gaza tunelurile rămân colacul de salvare. Am întâlnit într-o zi în Rafah un om care săpa un puț cu ajutorul celor doi fii ai săi, folosind un cal în locul troliului. L-am întrebat dacă nu-și făcea griji pentru siguranța fiilor lui. A zis că da, firește. Dar nu avea alte posibilități de angajare și nu-și permitea să-și țină băieții la școală. Fixându-mă cu o privire sceptică, sugerând de fapt toată distanța posibilă dintre lumile noastre, a spus tăios: „Insa“. Una dintre expresiile splendid de grăitoare din limba arabă – cuvântul înseamnă, în esență, „asta-i viața“.
În paralel cu economia susținută de tuneluri, există o alta, născută din distrugere. ONU estimează că Operațiunea Plumb Topit a creat peste 500.000 de tone de moloz, care a  devenit un mijloc de plată în sine. Este pretutindeni, iar colectorii de moloz sunt de obicei echipe de copii care mânuiesc maiuri și ciocane,  sfărâmă materialul, îl cern, îl încarcă în cărucioare trase de măgari și îl aduc la una dintre multele fabrici de blocuri de beton care au răsărit. Așa reconstruiesc cei din Gaza, neputând importa pe cale legală materiale de construcție. Un economist guvernamental mi-a spus că doar acel moloz a generat în 2010 o scădere cu 6% a șomajului.
Locuitorii din Gaza încă speră că Primăvara Arabă ar putea aduce o schimbare în situația lor, deși până acum nu a făcut-o. Se vorbește despre deschiderea frontierei cu Egiptul, dar nu se știe când s-ar putea întâmpla sau dacă se va întâmpla de fapt.
Economia distrugerii ia chipuri care poate i-ar fi plăcut lui Tutmos III: într-o noapte, Paolo și cu mine am participat la o nuntă într-un crater de bombă. Dar ia și întorsături urâte: potrivit unui interviu dintr-un raport al Grupului Internațional de Criză, „un număr de rachete sunt lansate de tineri militanți angajați de negustorii locali, ale căror profituri ar scădea dacă Israelul ar relaxa și mai mult blocada“. Este ceva suficient de urât pentru a fi credibil, dar militanții pe care i-am cunoscut eu erau orientați spre afaceri într-un mod mai pașnic. Într-o după-amiază, am intervievat un luptător pentru Jihadul Islamic la o bază de patrulare de lângă Bayt Hanun. Îmbrăcat în haine de camuflaj și având pe cap o banderolă pe care scria că este dispus să moară pentru Allah, cu un AK-47 în mâini și un pistol de 9 mm la piept, el a recunoscut că în majoritatea timpului studiază managementul la universitate. „Jihadul nu este un job“ – a spus el.
Întorși la Jabalia, am vorbit cu Samir despre viitorul lui. „Nici vorbă să mă întorc în tuneluri“ – a spus el. Am întrebat ce va face în schimb, iar el a dat din mână arătând camera în care stăteam. Se pare că fratele lui Yussef semnase un contract ca să închirieze spațiul. Când nu lucra în tuneluri, Yussef învăța să fie apicultor – a explicat Samir. Plănuise să deschidă acolo un magazin de miere. Samir dorea să-l preia în locul lui Yussef. Ultima dată când am primit vești de la Samir, în septembrie, magazinul era deschis. Când a murit Yussef, soția lui era însărcinată în trei luni cu primul lor copil. A pierdut sarcina nu după mult timp. Acum e căsătorită cu fratele cel mic al lui Yussef, Khaled, care se ocupă de magazinul de miere împreună cu Samir. Țin o fotografie a lui Yussef pe perete.

Corespondentul James Verini, stabilit în Nairobi, Kenya, e la primul lui articol pentru revistă. Colaboratorul nostru frecvent Paolo Pellegrin trăiește la Roma.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*