Democrație în stil venezuelean

Încadrat de portretele eroilor săi - Che Guevarra, simbolul stângii, și Hugo Chávez -, activistul Humberto

Venezuela în concepția lui Chavez

Cea mai bună modalitate de a înțelege felul în care președintele Venezuelei își fascinează concetățenii e să faci la fel ca ei în fiecare duminică dimineața la ora unsprezece, cînd se așază în scaunul preferat în fața televizorului, cu o provizie serioasă de băutură și ingrediente pentru sandvișuri, pentru emisiunea Aló Presidente, comuniunea săptămînală televizată a lui Hugo Chávez cu țara lui.

Am urmărit Aló Presidente în duminica ce a urmat preluării de către guvern a unei bogate și bine administrate ferme zootehnice din Barinas, statul de baștină al lui Chávez. Lumea a început să vorbească după ce s-a aflat că, într-un interviu dat cu mult timp în urmă, Chávez spusese că bunicul lui locuise la această fermă de 8.000 ha, La Marquesena, și că a încercat ani întregi să obțină documente legale. Totuși ministrul agriculturii a explicat că La Marquesena fusese expropriată doar pentru că o prea mare parte a terenului zăcea în paragină și pentru că proprietarul, al cărui tată cumpărase pămîntul în 1949, putea arăta titluri de proprietate din perioada colonială, dar nu din 1821, anul în care Simón Bolívar a eliberat Venezuela de sub dominația Spaniei.

Întîmplarea a făcut să vizitez La Marquesena în ziua preluării sale de către guvern. Lucrătorii, care fuseseră lăsați pe dinafară din ziua precedentă, puseseră la foc o oală de supă și, uitîndu-se la trupele care păzeau proprietatea, se întrebau dacă urmau să fie primiți înapoi. Mi-au spus că îl considerau pe proprietar, Azpúrua, un excelent administrator de terenuri. “Nu e adevărat că aici sîntem exploatați – a spus unul dintre ei. E singura proprietate de prin părțile astea unde patronul te lasă să-ți faci munca fără să-ți sufle-n ceafă tot timpul.” “În ziua de salariu, nu ne spun niciodată: “Nu vă putem plăti pentru că sîntem falimentari”” – a adăugat un altul. Pe ansamblu, Azpúrua era considerat un om drept.

În ziua acestei emisiuni speciale Aló Presidente, proprietarul, care dusese o bătălie legală îndelungată și lipsită de succes împotriva exproprierii, refuza să părăsească ferma, dar, cu toate acestea, Chávez s-a instalat pe proprietate, cu echipe de filmare, muzicieni și admiratori din toată lumea, pentru a anunța din acest loc începutul unei susținute campanii de reforme funciare.
Timpul era plăcut, priveliștea pămîntului înverzit era splendidă, iar președintele era într-o dispoziție excelentă. “Ce frumoasă e pădurea asta! Ce pămînt fertil, ce pămînt bun! Ce priveliște minunată ni se arată în această dimineață aici, în savană!” – spunea el, salutîndu-i atît pe telespectatori, cît și audiența locală, formată din circa o sută de persoane, printre care și tatăl său, care e guvernatorul statului Barinas. Recitînd probabil unul dintre poemele sale, a continuat: “Aici este locul unde falnicii Munți Anzi îmbrățișează și sărută întinsa cîmpie venezueleană!”

În următoarele șase ore, fără întrerupere, în căldura înăbușitoare, Chávez s-a adresat camerelor, îmbrăcat confortabil într-o cămașă verde închis, cu aspect militar. Cei care urmăresc pentru prima dată Aló Presidente ar putea crede că bate cîmpii sau chiar că are tendința de a delira, dar de fapt el nu pierde niciodată din vedere mesajul de bază. Încălzirea sa a fost tipică cu această ocazie: “Ceea ce trebuie să spunem, repetînd maxima lui Don Quijote, este “Dacă ne latră cîinii înseamnă că galopăm.”… și lăsați-ne să galopăm, cum a spus Hristos. Cred că sînt mai creștin cu fiecare zi… și acum îl am pe Fidel pe calea cea dreaptă. Fidel este un creștin cînd vine vorba de probleme sociale.” Fidel Castro, cel care este mentorul și cel mai bun prieten al său.
Monologul a continuat cu lecții de istorie – Chávez este un bun cunoscător al succeselor militare ale lui Simón Bolívar, “eliberatorul Americilor”, care e cel mai mare erou al său -, plus cîteva mici intervenții din partea publicului și cîteva secvențe video. De asemenea, s-a amintit și de progresul înregistrat în industria petrolieră de către corporația Petróleos de Venezuela (PDVSA), deținută de stat. A folosit cifre pe care foștii conducători ai PDVSA cu siguranță nu le-ar fi contrazis.

Dar, printre divagații, Chávez revenea mereu la aceeași idee: marii proprietari de terenuri ar trebui să se obișnuiască cu faptul că o mare parte a pămîntului lor le va fi luat – pentru că nu va fi cale de întoarcere. “Mă adresez acelora care spun că sînt proprietarii unor vaste suprafețe de teren, pentru ca aceștia să accepte realitatea și să nu permită cuiva… să le umple inimile de ură sau inimile rudelor, copiilor, familiilor, prietenilor. Pentru că suspecții obișnuiți, lacheii imperialismului, care dețin propriile posturi de televiziune aici, care dețin ziare, care au posturi de radio… încearcă să folosească acest moment pentru a ne aduce din nou în situația unui conflict deschis… pentru ca ei să poată cere din nou, cum au mai făcut-o înainte, intervenția pacificatorilor din America de Nord. Și acum, cînd Națiunile Unite vorbesc despre dreptul de a proteja și de a reconstrui țări – ei bine, asta se potrivește ca o mănușă scopului lor.”

S-a mai discutat despre Bolívar și îndrăgita bunică a lui Chávez, Rosa Inés, despre poveștile pe care aceasta i le spusese, evocînd vremea cînd bunicul lui stătea la La Marquesena, și despre propriile sale amintiri de la fermă, pe cînd era un tînăr ofițer de armată cantonat în apropiere. Chávez a făcut un apel prietenesc proprietarului ei, Azpúrua (“un om de treabă”), să fie calm. Se anunțaseră un număr de planuri și programe pentru fermă și pentru alte ferme ce urmau să fie confiscate curînd: un centru de pregătire a cadrelor  în domeniul reproducerii bovinelor, exploatări agricole și sate-model pentru țărani, plantații de cafea și cacao pe locul unei păduri aflate pe teritoriul fermei (o parte a fermei este rezervație naturală guvernamentală). S-a recunoscut chiar că, din cauza harababurii provocate de războaiele de independență și de cele civile, distrugătoare, din secolul al XIX-lea, puțini oameni de la țară erau într-adevăr în posesia unui titlu autentic de proprietate asupra pămîntului lor.

Apoi a urmat o declarație explicită și definitivă: “Dacă cineva nu vrea (să ajungă la o înțelegere cu noi), se poate adresa instanței, dar vă vom pretinde toate (documentele) din 1821…”, iar dacă (proprietățile) nu au fost înregistrate în 1821…” Aici Chávez a imitat zgomotul unei bucăți de hîrtie care este ruptă în jumătate. Dar ce pretinde Chávez nu există: guvernul, lipsit de experiență, nu a reușit să emită titluri decît cîteva decenii mai tîrziu.

După șase ore în care a salutat vesel poporul venezuelean, Chávez, vizibil satisfăcut, a încheiat emisiunea Aló Presidente. Pe cînd camerele măreau cadrul pentru a arăta pășunile fertile ale fermei La Marquesena, el se îndrepta spre un cvartet de muzicanți locali, ce așteptau să interpreteze muzica însuflețită și lirică a savanei venezuelene, pentru a li se alătura.

În septembrie anul trecut, am petrecut o zi în compania tinerei Trinidad Ramírez, care provenea dintr-un cartier sărac al Caracasului,  vorbind despre cartierul și viața ei și despre președintele națiunii. Cartierul ei, La Vega, este una dintre sutele de zone sărace care ocupă versanții abrupți ce înconjoară valea Caracas. Vizavi de ea poate fi văzut, din cîteva unghiuri, vîrful Muntelui Ávila, iar în umbra sa, cîteva dintre proprietățile mai scumpe ale prosperei capitale a Venezuelei. Spre nord, ascunse vederii de Ávila, se află apele limpezi ale Caraibilor. Mai jos sînt clădirile strălucitoare de birouri ale districtului de afaceri. Odinioară, acești versanți erau luxurianți, dar asta se întîmpla cu cîteva decenii înainte ca milioane de țărani săraci din zonele interioare să-și înceapă îndelungata migrație spre capitală, în căutarea modernității și a vieții prospere. Cea mai mare parte a populației Caracasului, estimată la 3,2 milioane de locuitori, trăiește acum pe aceste pante defrișate și doar cîteva drumuri, pline de gropi și întortocheate, conectate la o rețea complicată de poteci abrupte, leagă ulițele povîrnite, pe care construcțiile mai vechi din cărămidă goală și cocioabele mai noi din carton și tablă sînt înclinate una spre alta, formînd un unghi imposibil cu dealurile. În loc de transport public, pe înălțimile din Caracas circulă numai un număr de autobuze particulare, gen cursă de șoareci, și mai multe jeepuri uimitor de hîrbuite, care, pentru o sumă mică, vor permite unei duzini de pasageri nefericiți să se înghesuie pe niște bănci joase de lemn, bătute în cuie de podea în spatele scaunului șoferului, și să se țină strîns dacă le e dragă viața. Am stat într-un asemenea vehicul cu Ramírez, lovindu-mă cu capul de plafon la fiecare hop, și am încercat să mă concentrez la ce zicea despre Hugo Chávez, militarul care în 1992 a încercat să pună la cale o lovitură de stat împotriva președintelui ales al țării, iar apoi, în 1998, mergînd mai departe, a cîștigat el însuși președinția cu o majoritate zdrobitoare.

Șapte ani mai tîrziu, Chávez, în vîrstă de 51 de ani, deține controlul mai mult ca oricînd – iar Ramírez se confruntă cu un conflict moral. Ea fusese educată în spiritul unei biserici catolice progresiste, care avusese mulți ani o misiune educativă susținută și eficientă în La Vega, și se implicase în munca socială din adolescență, meditînd copiii familiilor nevoiașe din cartier care aveau unele probleme de comportament ce îi împiedicau să meargă la școală. Cuvintele “comunitate” și “solidaritate” aveau un înțeles profund pentru ea cu mult înainte ca Chávez să-și facă apariția, dar acum – spunea ea – venise Chávez, făcîndu-și din plin simțită prezența în La Vega cu revoluția sa în numele lui Bolívar și cu propriile sale programe de solidaritate, cu bugetele mari și proiectele comunitare (cunoscute și ca misiónes), parcă pentru nevoia fiecăruia: misiónes medicale conduse de doctori cubanezi, misiónes sportive pentru copii, misiónes ce înființau supermagazine pentru toți săracii, unde aceștia puteau cumpăra hrană la prețuri de producător.

Ca și cînd problema o mai frămînta încă, ea spunea că nu putea fi de acord cu viziunea radicală a susținătorilor lui Chávez asupra societății, în care bogații erau răi, săracii sanctificați, iar cei care erau în dezacord cu președintele erau dușmani. Și nici nu era sigură că Hugo Chávez putea fi numit democrat. “Dar eu sînt o chavista” – a spus în cele din urmă și era ușor să-ți dai seama de ce. Avea acum atît de multe oportunități. Toată viața practicase dansuri folclorice și tînjise după o educație normală, iar acum coordona o misión cultura, ce îi încuraja pe tinerii din La Vega să formeze ansambluri comunitare de dansuri și cîntece populare. Datorită unei alte misión, învăța pentru obținerea echivalentului unei diplome de colegiu, primind totodată o bursă lunară, pe lîngă această pregătire. Mai important decît asta, mult mai important – spunea ea – “Con Chávez tengo mi lugar  (datorită lui Chávez am un loc al meu). Înainte, noi, săracii, nu eram oricum nimic. Acum sîntem recunoscuți.” Cum putea să nege sentimentele de bucurie și loialitate?

Deci cîștigarea săracilor de partea lui Hugo Chávez progresase an după an, cu toate că cei aflați în opoziție, în țară sau peste hotare, ar fi vrut fără îndoială să-i spună lui Ramírez că schimbările din propria ei viață sînt rezultatul unei risipe scelerate a banilor obținuți din petrol pe soluții pe termen scurt pentru probleme adînc înrădăcinate, că președintele va avea respect și înțelegere pentru nevoile și opiniile ei atît timp cît acele opinii îl favorizează și că președintele Venezuelei face un joc politic pe marginea prăpastiei cu lumea întreagă. Acestea sînt doar previziuni sumbre asupra unui viitor îndepărtat, în timp ce ajutorul oferit de Chávez oamenilor nevoiași este imediat.

Cu sprijinul a milioane de venezueleni ca Trinidad Ramírez, Chávez, un orator halucinant, a devenit din aventurier un fenomen – o personalitate copleșitoare, care va arunca o umbră lungă asupra politicii din America Latină pentru mulți ani de acum încolo. Cum s-a întîmplat asta?

Desigur – o spusese deseori -, puștiul numai piele și os, provincial, care a intrat în rîndurile armatei cu scopul de a ajunge la Caracas pentru a juca baseball în ligile profesioniste, nu arăta promițător cînd a preluat o serie de noțiuni politice confuze, de stînga, și a urzit cu ele un complot pentru a orchestra o lovitură de stat, dar a fost ajutat enorm de istoria țării sale. Ca urmare a unui lung șir de dictaturi militare care îi otrăviseră viața politică de la declararea independenței față de coroana spaniolă, în 1811, Venezuela ajunsese cea mai stabilă democrație din America Latină, cum îi plăcea să se laude lumii întregi. (Cu toate că unii ar fi putut arăta că, de exemplu, Costa Rica mersese mult mai departe pe acel drum, chiar și fără să beneficieze de torentul de petrol care alimenta economia înfloritoare a Venezuelei.)

De la înlăturarea în 1958 a generalului Marcos Pérez Jiménez, ultimul dictator militar, Venezuela s-a angajat în construirea a ceva asemănător unui stat al bunăstării; unii îi atribuie meritul chiar lui Pérez Jiménez pentru demararea acestui proces. Cu toate că gravele probleme ale inegalităților sociale nu erau vizate, iar prejudecățile rasiale au continuat să-și pună amprenta asupra mobilității sociale (Chávez, care are un amestec de sînge spaniol, african și amerindian, este încă numit frecvent “acea corcitură” în rîndul claselor avute), în acea vreme Venezuela era transformată dintr-o țară cu o populație săracă, în majoritate rurală, de șapte milioane de locuitori, într-una dintre cele mai sănătoase națiuni ale Americii Latine, cu o speranță de viață de 74 de ani și o remarcabilă rată a alfabetizării în rîndul unui popor, cu toate acestea condamnat să trăiască în cea mai mare parte în mahalale.

Cînd însă prețul mondial al petrolului s-a prăbușit, așa cum se întîmplă periodic, iar rata de creștere a populației a surclasat investițiile guvernului în sănătate, educație și lucrări publice, venezuelenii și-au pierdut încrederea în guvernul aparținînd în mare parte elitelor. Carlos Andrés Pérez, un președinte care a condus cu larghețe în timpul boomului petrolier din anii ’70 și, după cît se pare, și spre propriul profit generos, a fost reales în 1988, în mijlocul unei grave crize economice, în baza credinței oamenilor că el ar putea readuce timpurile bune. Ceea ce a făcut, într-adevăr, în februarie 1989, a fost de a anunța un pachet de măsuri economice stricte, care includeau o imediată creștere a prețului transportului public. Au urmat primele răscoale din istoria modernă a Venezuelei. Sute de oameni au fost uciși cînd președintele a ordonat trupelor să tragă în populație, ceea ce nu se mai întîmplase din zilele dictaturii, iar venezuelenii au simțit că nu-și mai recunosc propria țară.

Trei ani mai tîrziu, Hugo Chávez, ajuns deja un locotenent-colonel locvace și sincer, cu numeroși susținători în corpul ofițerilor, a încercat răsturnarea lui Carlos Andrés Pérez printr-o lovitură de stat. Lovitura a eșuat, dar a făcut istorie. Pe atunci, Chávez era suplu și manierat, într-un fel care scotea la iveală instinctele materne ale multor femei, stăpînit de o intensitate emoțională care străbătea ca fulgerul obosita scenă politică. A făcut doi ani de închisoare și a părăsit armata cînd a fost eliberat, bine cunoscut aproape oricui deschisese televizorul în timpul orelor revoltei sale. În timpul alegerilor din 1998, electoratul nu și l-a amintit pe instigatorul care căutase să distrugă prin forță un guvern ales, ci pe înflăcăratul parvenit, cu o ținută militară impecabilă, care promisese să răstoarne un sistem corupt și obosit. Fără o platformă politică proprie și cu un partid nou-nouț, Chávez și-a învins contracandidatul cu o marjă mai mare de 15%. Nici măcar susținătorii săi nu au înțeles atunci ce forță au dezlănțuit.

În anii ce au urmat, Chávez s-a implicat activ în fiecare aspect al vieții națiunii sale. El decide unde să amplaseze o cooperativă agricolă într-o fermă zootehnică expropriată și ce produse vor fi cultivate acolo, cum să aloce resursele valutare și ce proiecte de construcții vor avea prioritate în cadrul Ministerului Locuinței. El anunță aceste schimbări în cadrul unui program televizat săptămînal și apoi improvizează ceva mai mult. Alegătorii, care i-au oferit deja trei victorii electorale clare, au sentimente puternice față de omul căruia i se adresează direct, simplu, “Chávez”. Sentimentele pe care opoziția le are față de el sînt, orice s-ar spune, chiar mai puternice. Mulți analiști afirmă că i-a radicalizat și divizat pe cetățeni. Pe de cealaltă parte, susținătorii lui Chávez cred că a demascat și a refuzat să accepte adevăratele sciziuni în Venezuela.

Multe dintre cele mai dramatice schimbări din țară de la venirea la putere a lui Chávez au fost promulgate în Capitolio, un complex impunător din secolul al XIX-lea, din centrul Caracasului, unde Adunarea Națională – corpul deliberativ independent – își ține ședințele. La cîteva blocuri se află casa în care Simón Bolívar s-a născut în 1783. Bolívar, care visa la o mare republică panamericană, nu este doar eroul lui Chávez, el apare adesea pe altarele din casele venezuelenilor. Totuși în ultimii săi ani a trăit în sărăcie, respins de politicienii pe care îi ajutase să ajungă la putere, care deveniseră satrapi și dictatori militari mediocri. Bolívar se plîngea că el făcuse toată munca murdară. Cu toate acestea, Capitolio, cu proporțiile sale clasice și arhitectura franceză republicană, rămîne un simbol al marii națiuni andine din viziunea eroului.

La numirea sa în 1999, Chávez a jurat să schimbe constituția “muribundă” din 1961. Șase luni mai tîrziu, în alegerile pentru delegați la Adunarea Constitutivă, membrii partidului său sau ai celor aliate au cîștigat 125 din cele 131 de locuri. Sarcina adunării a fost să creeze o constituție care ar înlesni conceptul lui Chávez de democracia participativa. Dar Carlos Correa, un avocat care e coordonatorul general al respectatei organizații pentru drepturile omului Provea, este printre cei care nu sînt convinși de rezultate. “În acest moment există multe discuții despre democrație, dar practic toate deciziile sînt concentrate în mîinile președintelui, pînă la lista candidaților propriului partid” – spunea Correa. Chiar și forțele armate răspund acum mai direct lui Chávez. “În trecut, toate promovările în grade superioare erau revizuite de Comisia Senatorială pentru Serviciile Armate. Acum, prin lege, acestea sînt revizuite direct de președinte.”

Adunarea a făcut aproape imposibilă participarea partidelor din opoziție la alegeri în condiții egale cu candidații aflați deja la putere, pentru că noua constituție a înlăturat toate prevederile referitoare la finanțarea de către guvern a campaniilor electorale. Într-unul dintre articolele constituției, care pare să fi fost formulat special pentru Chávez, delegații au votat o legiferare care permite președinților să fie apți de realegere imediată și a prelungit mandatul de la 5 la 6 ani. (Chávez este cîștigătorul cert al alegerilor programate pentru decembrie 2006.) Noua constituție a redus, de asemenea, spațiul pentru disensiuni prin înlocuirea vechiului Congres bicameral cu o Adunare Națională unicamerală. Munca lor s-a încheiat, delegații au stabilit alegeri prezidențiale, municipale și statale (în care Hugo Chávez a fost reales) și alegerile pentru noua Adunare Națională, în care chaviștii au cîștigat din nou majoritatea.

Dar, după cum a subliniat Correa, schimbările instituțiilor nu s-au oprit după Adunarea Constitutivă. El este în special îngrijorat în legătură cu modificările votate de legislatorii chaviști, care permit ca noii membri ai Curții Supreme să fie confirmați de o majoritate simplă. Curtea Supremă este acum aservită lui Chávez, iar de cînd Adunarea Națională este cea care numește toți judecătorii, sistemul de justiție din Venezuela a devenit aproape în totalitate pro-Chávez. Pe ansamblu, rezultatul noii constituții – spunea Correa – “a fost cea mai mare concentrare instituționalizată a puterii în mîinile unui singur om din istoria Venezuelei”. Dar lucrurile nu se sfîrșesc aici. În alegerile din decembrie anul trecut, la care aproape toate principalele partide de opoziție au refuzat să participe, partidele chaviste au cîștigat toate locurile Adunării Naționale și se așteaptă ca acestea să aprobe solicitarea lui Chávez pentru o nouă adunare constituțională, a cărei principală sarcină va fi de a-i permite unui președinte să fie reales într-un număr nelimitat de mandate, împreună cu o altă schimbare dragă inimii lui Chávez: refacerea stemei naționale, astfel încît calul lui Simón Bolívar să șarjeze spre stînga.

În septembrie anul trecut, în timpul unei ședințe a adunării, zarva asurzitoare și deranjantă lua amploare,  dar Iris Varela era una dintre puținele asambleistas care nu strigau, nu se certau, ignorînd de altfel repetatele apeluri la calm și respect ale președintelui adunării. Varela, una dintre persoanele-cheie ale lui Chávez în incinta adunării, în schimb lua notițe, asculta și îi șoptea la ureche președintelui. Este cunoscută drept Comandantul Măciulie de Chibrit, datorită părului  ei roșcat și temperamentului înfocat, iar după mai puțin de un minut de conversație am înțeles motivul poreclei, dar am descoperit că e greu să-ți displacă – era atît de tînără, dezarmant de sinceră și energică. Într-o cameră normală, unde  ne puteam auzi, am întrebat-o în ce fel considera ea că ar putea chavismul, cu majoritatea lui covîrșitoare din cadrul adunării și influența puternică din sistemul judiciar și din mass-media – unde cel mai mare tiraj îl are de departe un ziar pro-Chávez, iar președintele poate monopoliza transmisia ore în șir -, să garanteze cel mai bine drepturile opoziției?

Varela a clipit. “Dacă opoziția ar fi patriotică – a început ea -, ar juca un rol important. Dar e interesată doar să determine SUA să intervină aici” și să pună la cale lovituri de stat. (O lovitură de stat parțial reușită l-a îndepărtat pe Chávez de la putere timp de trei zile în 2002.) “Ei nu vin cu propuneri de bun simț. Nu fac din cauza poporului propria lor cauză!”
I-am sugerat că un membru al opoziției ar putea avea, pe bună dreptate, simpatii și opinii politice diferite de un chavist. “Dar ei nu denunță ceea ce trebuie! – a exclamat Varela. Cum ar fi corupția, ar putea să se ocupe de această nobilă cauză. Nu merg niciodată mai departe de denunțarea unui scandal, iar cînd acel scandal încetează, vin cu altul. De aceea am reformat Codul penal, ca să nu ne mai defăimeze fără a fi pedepsiți” – a spus ea triumfător. Într-adevăr, noua reformă prevede pedepse de pînă la cinci ani de închisoare pentru infracțiuni ale mass-mediei, care merg de la lipsa de respect față de președinte pînă la incitarea la panică, ofense care ar putea, după caz, să includă fotografii puțin măgulitoare, caricaturi politice răutăcioase și scenete comice, în opinia mea.

Varela vorbește mai repede pe măsură ce indignarea ei crește, iar pînă la urmă a trebuit să o rog să vorbească mai rar și să se prefacă pentru o clipă că opoziția nu există, să răspundă doar întrebării despre drepturile omului. Varela a zîmbit și a făcut un efort, dar în cîteva secunde era din nou în plin galop, denunțîndu-l pe cunoscutul aparător al drepturilor omului Carlos Ayala, care, în baza unor dovezi neconcludente, era acuzat de a fi complotat la înlăturarea regimului lui Chávez în timpul loviturii din 2002. Varela afirma cu înfocare că, dacă a fost acuzat, atunci trebuie să existe dovezi împotriva lui. (De atunci, acuzațiile împotriva lui Ayala au căzut, dar ancheta rămîne deschisă în continuare).

În cele din urmă am întrebat-o ce așteaptă din partea ei cei din circumscripția sa electorală din Táchira, stat aflat la granița cu Columbia, care se confruntă cu multe și complicate probleme, incluzînd un trafic de droguri incipient, folosirea teritoriilor de către grupări de gherilă și o rată ridicată a migrației. Varela s-a gîndit cîteva momente și a răspuns în stilul ei înflăcărat: “Loialitate!” Altceva? “Loialitate fără rezerve și muncă asiduă” – a spus ea.

Pe cînd Varela se întorcea la ședința adunării, un fotograf pe care-l cunoscusem mai devreme m-a prins din urmă. “Ai ratat-o” – a spus el cu un rînjet, iar apoi el și colegii săi mi-au arătat fotografiile pe care le făcuseră cu cîteva minute mai devreme și care îl înfățișau pe congresmenul X, chavist, lovindu-l în cap pe congresmenul Y, din opoziție. Și acest lucru e o noutate a epocii lui Chávez. Cele două partide – unul liberal, unul conservator -, care s-au succedat ceremonios la putere tot timpul în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, au instituit un obicei de camaraderie și de distribuire a privilegiilor, dar bătăile cu pumni din congres și politica drept artă de a denunța opozanții nu erau un obicei înainte.

Președintele Venezuelei are mulți dușmani – în parte cel puțin pentru că savurează în mod clar lupta. La sfîrșitul lui 2002, muncitorii antichaviști și directorii de la Petróleos de Venezuela și-au unit forțele și au pus la cale o grevă ce a durat două luni, paralizînd economia țării.  Președintele a căutat să preia controlul companiei, concediind aproape jumătate din forța de muncă, dar nu se poate spune dacă aceia care și-au păstrat slujbele sînt acum mai loiali acestuia decît înainte de grevă. Clasele de mijloc par să fie aproape în unanimitate de acord în ura lor față de el. Doctorii au mărșăluit pe străzi împotriva lui, cerînd salarii mai bune. Un număr necunoscut de angajați ai armatei, inclusiv cîțiva ofițeri intervievați de mine, nu-l plac deloc pe Chávez și politica lui de stînga, chiar dacă nu în mod deschis (mulți alții și-au unit forțele pentru a conduce lovitura de stat din 2002 împotriva lui,  în urma căreia au fost lăsați la vatră). Pentru moment totuși totalitatea opozanților săi nu constituie o opoziție și au pierdut fiecare bătălie de pînă acum.

De fapt, mi-au spus oponenții lui în repetate rînduri, Chávez are atîți dușmani, încît, dacă nu ar fi fost petrolul, nu ar mai fi la putere. Petrolul e de departe cea mai importantă sursă de venit extern: din 1928 pînă în 1970, Venezuela a fost cea mai mare exportatoare de petrol din lume. }ara se află acum pe locul cinci, dar banii din petrol sînt mai mulți ca oricînd. Războiul din Irak și scăderea treptată a rezervelor la nivel mondial s-au suprapus și au împins prețul petrolului de la doar nouă dolari și ceva barilul în anul cînd Chávez a preluat puterea, la un maxim recent de peste șaizeci. Programele gen misiónes pot cu greu exista fără acest venit extravagant.

Este petrolul într-adevăr cheia succesului lui Chávez? Susținătorii spun că regimurile anterioare au folosit îmbelșugatele rîuri de petrol, bogăție care făcea economia să meargă, pentru propriul lor profit, dar nimeni altcineva nu pretinde în mod serios că noile elite, cu limuzine Mercedes strălucitoare, ceasuri sclipitoare, lăcomie pentru proprietăți costisitoare și, mai presus de toate, accesul direct la buget, duc un trai auster. Se spune, de asemenea, că doar petrolul i-a permis lui Chávez să ducă o politică antiamericană și retorica sa obraznică în politica externă: conducătorul Venezuelei l-a numit recent pe George Bush un pendejo, ceea ce în Venezuela înseamnă un tîmpit, un om de nimic, dar vînzările de petrol către SUA s-au desfășurat în același ritm susținut și în anii cînd Chávez l-a insultat pe Bush.

Banii din petrol și marile cheltuieli publice sînt explicația pentru ceea ce se întîmplă în Venezuela, bineînțeles, dar, la urma urmei, doar Chávez îl poate explica pe Chávez. Forța veritabilă a personalității sale, uluitoarea și copleșitoarea forță a mulțumirii de sine, totala sa lipsă de inhibiții, naționalismul lui înfocat, nevoia sa obsesivă de a se prezenta ca un erou al poporului, înfrîngînd pentru totdeauna “demonii” ce conspiră împotriva lui și a națiunii venezuelene, sînt o combinație unică și halucinantă.
De fiecare dată cînd Hugo Chávez se va lansa pe scena politică a lumii, admirația celor săraci de pretutindeni e posibil să crească. Conducătorul Venezuelei poate fi imprevizibil și nedemn de încredere, dar este un politician remarcabil și a învățat o lecție esențială, pe care tot mai puțini politicieni, sau mai puțin prevăzători, o ignoră pe riscul lor: lumea are cu mult mai mulți oameni săraci, precum Trinidad Ramírez, tînăra activistă din cartier disperată să-și creeze un viitor, decît oameni bogați, precum crescătorul de vite Carlos Azpúrua, atît de preocupați să păstreze trecutul.

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*