Puma – felina fantomatică

O mamă-pumă și doi pui aproape adulți traversează o pășune lângă Kalispell, Montana. Pumele tinere de obicei pleacă pe cont propriu la vârsta de 1-2 ani. Căutarea unui teritoriu care nu a fost deja revendicat de feline mai bătrâne le duce pe unele în habitatul uman – și în bucluc. Foto: Murray Suarez

Maestre ale furișării, rareori ies din umbră. Însă pumele  își recuperează în taină terenul pierdut.

Text: Douglas Chadwick

Este o zi călduroasă de iarnă în California sudică, iar autocarele cu turiști opresc într-un loc înalt, cu vedere spre Beverly Hills și West Hollywood. În timp ce ghizii lor arată studiourile de film și vilele starurilor, Jeff Sikich, un biolog specializat în fauna sălbatică din Zona Națională de Recreere din Munții Santa Monica, îmi îndrumă privirea spre o fâșie îngustă de pădure din depărtare. Cu cel puțin zece luni înainte, un  mascul tânăr de pumă din Munții Santa Monica a pornit la drum, urmând acea dâră de verdeață prin marele furnicar uman. După ce a reușit să traverseze cumva două dintre cele mai aglomerate șosele din lume, inclusiv Autostrada Hollywood, care are zece benzi, s-a instalat în Parcul Griffith, dealurile care se ridică tocmai în spatele nostru, ușor de recunoscut în  lumea întreagă după uriașul semn Hollywood din jumătatea de sus a pantei.

Luându-se după semnalele unei zgărzi cu emițător de la gâtul animalului, Sikich urcă în față pe panta celebră. Identifică poziția actuală a felinei; apoi mergem mai departe să verificăm locurile unde a zăbovit pentru a se hrăni cu un animal ucis. Descoperim două carcase de cerbi-catâri târâte în desișuri de stejari-pitici-californieni și strugurele-ursului. Rămășițele unui al treilea zac într-o râpă de lângă peluzele îngrijite ale unui cimitir, unde căprioarele pasc adesea. Trecem pe lângă oameni care își plimbă câinii, observatori de păsări, excursioniști, oameni care fac jogging, bicicliști, călăreți și zeci de persoane îndoliate. Dacă știu vreunii că împart acest peisaj cu un animal de  pradă invizibil, dar care poate fi mortal, nu arată niciun semn de îngrijorare.

„În Munții Santa Monica e loc doar pentru 10-15 pume – spune Sikich. Teritoriul mediu al unui mascul adult de acolo este de vreo 500 kmp. Fiindcă masculii mai bătrâni și mai puternici stăpâneau tot teritoriul disponibil, acest tânăr a trebuit să plece ca să-și revendice un perimetru al lui. Parcul Griffith ocupă mai puțin de 18 kmp, dar băiatul nostru pare că găsește aici cele necesare pentru a supraviețui.“

Gândiți-vă: Un carnivor mare care trebuie să ucidă pentru a mânca își satisface nevoile nutriționale în inima zonei metropolitane a L.A., în același timp evitând atenția mai bine decât o vedetă care nu vrea să fie fotografiată. Cum reușește? Deplasându-se cu pași ușori mai ales în amurg și noaptea, rămânând aproape de vegetația deasă, păzindu-și cu zel intimitatea într-o metropolă recunoscută ca fiind poarta spre celebritate.

Cu un areal care se întinde din Sudul Argentinei și Chile până la marginea Yukonului, în Canada, puma, Puma concolor – cunoscută și ca panteră, cuguar sau tigru-brun – este cel mai răspândit mamifer mare terestru din emisfera vestică și totuși unul dintre cele mai rar văzute. În America de Nord este cunoscută și sub numele de pisică-de-munte și leu-de-munte, deși specia este mai înrudită cu gheparzii și felinele mai mici decât cu leii africani sau cu alte feline mari și este în largul său în câmpiile tropicale umede, precum și printre piscuri. Pumele din America de Nord au ajuns să fie considerate mai ales animale de munte, pentru că regiunile alpine le-au oferit ultimul refugiu în fața armelor, capcanelor și a otrăvurilor coloniștilor, precum și a programelor susținute de guvern menite să eradicheze prădătorii.

Cocoțat pe cină, acest pui de pumă de patru luni a supraviețuit unui atac al lupilor în care i-au murit doi frați, câștigându-și numele dat de cercetătorii de la Proiectul Teton Cougar: Lucky (Norocosul). Foto: Steve Winter

Pumele populau odată cele 48 de state continentale de la o coastă la alta, însă până la începutul secolului al XX-lea practic toți supraviețuitorii au fost constrânși să se retragă în regiunile izolate din Munții Stâncoși, lanțurile de pe coasta Pacificului și dinspre sud-vest. (O excepție a fost subspecia numită puma-de-Florida, care încă rezistă în întinsele ținuturi mlăștinoase din acest stat). În cele din urmă, statele vestice au renunțat la recompensele pentru pume, pe care unele încă le plăteau chiar și în anii ’60. În 1972, legea federală a interzis utilizarea otrăvurilor pentru animale de pradă pe teritoriile federale. Mai multe departamente pentru fauna sălbatică au început să gestioneze felinele ca animale de vânat cu un sezon de vânătoare reglementat. Și, pentru prima oară în 300 de ani, numărul pumelor a început să crească. De atunci, povestea a fost despre revenirea unui carnivor important – o recuperare cu o influență mai mare și implicații mai vaste decât revenirea, mai cunoscută și mai controversată, a urșilor-grizzly și a lupilor.

În ultimii 40 de ani, pumele au continuat să se extindă în tot Vestul Statelor Unite. S-au răspândit și spre est, în Marile Câmpii, alcătuind noi grupuri în Missouri Breaks, din Montana, Dakota de Nord și cea de Sud și, cel mai recent, în partea de vest a Nebraskăi. De fapt, un număr tot mai mare de rapoarte confirmate – peste 200 din 1990 încoace – au dezvăluit că pumele au vizitat aproape toate statele din Vestul Mijlociu, precum și provinciile canadiene de la nord. Asemenea felinei din Parcul Griffith, nomazii sunt în general masculi tineri care se separă de familie. Foarte puțini stau mult timp înainte de a pleca mai departe, poate în căutarea unei perechi, sau de a cădea victime proprietarilor de terenuri nervoși, polițiștilor locali, braconierilor sau traficului. Cel mai neînfricat dintre exploratori a ajuns subiect de știri în 2011, când a fost ucis de un SUV pe o ieșire de autostradă din Milford, Connecticut. Potrivit testelor genetice, acest animal a venit din Black Hills, din Dakota de Sud, pe un traseu estimat la peste 3.220 km, stabilind recordul continental de distanță pentru o călătorie a unui patruped sălbatic.

Serviciul pentru Vânătoare și Pescuit al SUA tocmai declarase dispărută subspecia estică a pumei când a fost ucisă în Milford felina aceea din Dakota de Sud. Doi ani mai târziu, într-o suburbie împădurită la o stradă de locul unde a murit felina, localnicul Gary Gianotti mi-a spus că a alungat recent o altă pumă de pe veranda din spatele casei lui.

„Avem o populație de căprioare în creștere pe aici, precum și curcani-sălbatici, iepuri și ratoni – a spus Gianotti. Văd tot timpul urme de pumă.“ Deschizând un telefon mobil, mi-a arătat poze cu urme mari de felină în zăpadă. „În Connecticut se înmulțește o populație de pume – a  insistat Gianotti, trimițându-mă la un site plin cu relatări ale unor cetățeni care văzuseră feline mari sau semne lăsate de ele. Niciuna dintre agenții nu vrea să se ocupe de asta.“

Poveștile cu apariții presupus inconfundabile, miorlăituri nocturne înfiorătoare sau animale proaspăt ucise care aveau pe beregată semnătura mușcăturii unei feline mari dăinuie de generații întregi, din Maine până la sud de Apalași. Din anii ’60, autoritățile au primit mii de rapoarte despre pumele din Est. De regulă, relatările pe care le verifică se dovedesc a fi orice alt animal, în afară de pumă. În mod surprinzător, până la o treime descriu ceea ce au văzut ca fiind o panteră-neagră, în ciuda faptului că niciun om de știință nu a găsit vreodată dovezi ale vreunei pume negre nicăieri în America de Nord. Dar nu toate aparițiile pumei estice au fost iluzii; specialiștii au confirmat mai bine de o sută. Majoritatea păreau să fie animale scăpate din captivitate – sau au fost eliberate intenționat. Însă în alte cazuri, originile felinelor au rămas necunoscute.

Această pumă a fost împușcată de un proprietar, apoi confiscată de Agenția pentru Vânătoare din Dakota de Sud. Răspunzând reclamațiilor că felinele reduc numărul de cerbi-canadieni și căprioare, statul a permis anul acesta vânătorilor să împuște până la 100 de pume dintr-o populație estimată la 300. Foto: Steve Winter

Ca specie, Puma concolor o duce mai bine decât oricare dintre celelalte feline mari ale lumii. Cât de mult vor mai avansa pumele pe calea de întoarcere depinde până la urmă de locul în care publicul este dispus să le tolereze. Aceasta, la rândul său, depinde de cum cred oamenii că sunt aceste feline de fapt.

Pumele au atacat oameni cam de 145 de ori în SUA și Canada din 1890 încoace. Puțin peste 20 dintre acele atacuri – în medie unul la fiecare șase ani – s-au dovedit fatale. Poate statistica mai grăitoare este că peste o treime dintre atacurile verificate ale pumelor  au avut loc în ultimele două decenii. Mai multe pume și mai mulți oameni în zona rurală înseamnă mai mult potențial de conflict.

Ca vânători de ambuscadă care sunt activi mai ales după căderea întunericului, pumele nu au fost niciodată ușor de cunoscut. Dar cu tehnologia care acum este capabilă să urmărească nonstop felinele tainice, o mare parte din misterul care le învăluie viața se risipește.

Patrick Lendrum este biolog în cadrul Proiectului Teton Cougar, un studiu de lungă durată efectuat în regiunea Parcului Național Grand Teton, din Wyoming. În Kelly, la biroul de pe teren al proiectului, Lendrum descarcă datele cele mai recente de la mai multe pume dotate cu zgărzi cu emițător radio prin satelit. Cu câteva clicuri, transformă cifrele în puncte pe o imagine detaliată din satelit cu peisajul, care îi permite să studieze mișcările felinelor aproape în timp real. Pentru a urmări animalele în sine, introduce niște carduri de memorie recuperate din camerele automate instalate în locurile unde au fost omorâte animale cel mai recent. Folosind lumina naturală ziua și infraroșii noaptea, camerele colectează neîncetat atât fotografii, cât și filme – și tot felul de surprize. „Aici, fiecare zi seamănă puțin cu Crăciunul – spune Lendrum în timp ce monitorul computerului său afișează doi masculi adulți, rivali naturali, fiecare hrănindu-se dintr-un cerb-canadian în timp ce celălalt se odihnește la câțiva metri depărtare. Nu  cred că a mai văzut cineva asta. Pumele noastre fac mereu lucruri pe care pumele nu ar trebui să le facă.“

O femelă marcată F61 este un alt exemplu excelent. Când ea și frații ei aveau șase luni, o pumă care trăia în apropiere a fost împușcată, lăsându-i dintr-odată singuri pe cei trei pui ai ei. În săptămâna următoare, mama lui F61 a permis orfanilor să mănânce dintr-un animal cu care se hrănea ea împreună cu puii ei. Odată cu trecerea zilelor, puii amestecați se jucau și mâncau împreună uneori și chiar se toaletau unii pe alții, lingându-se cu limbile aspre. A fost prima adopție de pui cunoscută în societatea pumelor.

După câțiva ani, F61 adultă și o femelă vecină, F51, au făcut pui cam în aceeași perioadă. (Tatăl puilor lui F51 a fost unul dintre orfanii inițiali). Cele două familii se întâlneau frecvent, împărțeau mâncarea și călătoreau împreună primăvara. În cele din urmă, F61 a început să crească unul dintre puii celeilalte ca pe al ei – al doilea caz de adopție.

În prima mea vizită la Tetons, în noiembrie 2012, ambele femele aveau pui abia fătați. Când m-am întors peste câteva luni, doi dintre puii lui F51 fuseseră omorâți de lupi. Unul dintre puii lui F61 părea să fi avut același sfârșit, judecând după locul invariabil al semnalului său radio. Lendrum și supervizorul său, Mark Elbroch, au mers cu rachete de zăpadă spre sursa semnalului și au dat de urmele familiei de pume intersectate cu cele ale lupilor. Era sânge pe zăpadă și pe urmele de gheare lăsate de mamă pe un copac.

După atacul lupilor, F61 a ucis un cerb-catâr, așa că cercetătorii au instalat camere operate de la distanță în apropierea carcasei. Cum era de așteptat, filmarea video a confirmat că pierduse un pui. A mai arătat, de asemenea, ceva neașteptat – un mascul adult care se hrănea alături de familie.

 

„Se presupunea că masculii și femelele se asociază doar în perioada împerecherii – a spus Elbroch. Totuși văd film după film cu femele și masculi adulți care împart o carcasă. Am avut șapte feline în același timp într-un loc unde au omorât un animal – un mascul, două femele și patru pui.“ A dat drumul unui film cu ei. Arătau ca o versiune americană a unui grup de lei.

 

Un studiu anterior, realizat în Parcul Național al Ghețarilor, din Montana, a descoperit că haitele de lupi din Canada care au recolonizat zona omorau ocazional pume și adesea le alungau de lângă carcase. Biologii au observat același lucru în Parcul Național Yellowstone după ce lupii au fost reintroduși acolo la jumătatea anilor ’90. În deceniul următor, haitele au început să se răspândească spre sud în zona Teton, supunând pumele la o presiune mai mare de a-și apăra puii și hrana. Oare felinele reacționau devenind mai sociale – „formând grupuri mai mari“, cum susțineau unii? Sau se purtau pur și simplu așa cum se poartă pumele dintotdeauna, numai că acum oamenii de știință au capacitatea de a le urmări?

Indiferent dacă afectează sau nu sociabilitatea pumelor, cu siguranță lupii au un impact asupra unora dintre comportamentele felinelor. Pumele din Parcul Național Yellowstone, de pildă, obișnuiau să vâneze în câmp deschis și întinderi de pelin-nord-american-de-munte. Acum, ele preferă zonele mai abrupte sau mai împădurite, care oferă un adăpost mai bun. Iar după ce lupii s-au mutat în zona Teton, pumele de acolo au dispărut din văile deschise.

„În cei 60 de ani de când există studiul modern al  faunei sălbatice, majoritatea comunităților de animale studiate nu au avut un prădător de vârf – spune Howard Quigley, ecolog principal de la Grupul Panthera, dedicat protejării felinelor mari, care supraveghează Proiectul Teton Cougar în parteneriat cu Craighead Beringia South. Aici, în Tetons și în Yellowstone, urșii-grizzly și pumele au supraviețuit epurărilor anticarnivore din țară. Adăugarea lupilor reprezintă un experiment grandios cu fauna sălbatică, reconstituirea unui ecosistem nord-american complet. Este o ocazie rară să afli cum funcționează aceste sisteme.“

Acum, pumele sunt cel mai comun prădător de vârf pe cuprinsul unei treimi din cele 48 de state continentale. Cea mai mare parte a celorlalte două treimi nu au niciun mamifer prădător mare. Deocamdată totuși o felină mare al cărei semn distinctiv este furișarea pare a fi carnivorul important pe care societatea modernă îl consideră cel mai ușor de acceptat sau cel puțin de tolerat. Dar oamenii tot vor să înțeleagă mai bine potențialele probleme. Dincolo de grijile pentru siguranța personală, unii gospodari suburbani și rurali se tem pentru animalele lor de companie, în timp ce fermierii își fac griji pentru vătămarea șeptelului. Însă cele mai zgomotoase apeluri pentru a face ceva cu pumele tind să vină din partea vânătorilor, care sunt iritați de acești vânători sălbatici, competitori direcți pentru vânatul cu copite.

„Dacă îi asculți pe unii vânători de pe aici, îți vor spune că nu au mai rămas animale de vânat în păduri“ – spune David Gray, fost îngrijitor al vânatului și acum primar în Hill City, Dakota de Sud. Când vânătorii au exprimat aceeași nemulțumire în fața membrilor comisiei de vânătoare a statului la întruniri publice furtunoase, membrii comisiei au ridicat la 100 cota de pume pentru 2013, dintr-o populație totală estimată la 300 – chiar dacă scăderea numărului de cerbi-canadieni și căprioare se datora în principal vânatului sportiv excesiv.

De obicei, pumele sunt mai mult timide decât fioroase. Însă atunci când niște bărbați cu câini s-au apropiat de această femelă cu pui din Montana, dulăii care hămăiau au declanșat furia felinei. Mai târziu, mama și-a mutat familia. Foto: Kenton Rowe

Gestionarea faunei sălbatice funcționează la răscrucea dintre știință și politică, dintre economie și tradiții sociale. Politicile care reglementează uciderea pumelor variază mult de la o regiune la alta și de la un stat la altul. În Texas, de exemplu, pumele încă sunt clasificate ca dăunători; poți împușca una aproape oriunde și oricând. California, în schimb, nu permite vânarea pumelor din 1972, iar acum are cele mai multe pume dintre toate statele. Are și un număr mare de căprioare și una dintre cele mai mici rate de conflicte între pume și oameni. Cum a fost posibil?

Presupunând că fiecare pumă ucisă înseamnă mai mult vânat pentru vânători, unele state aleg să sacrifice în fiecare an atâtea feline câte cred cei care gestionează fauna din sălbăticie că poate suporta populația. În general, asta îi afectează cel mai mult pe masculii adulți, pe care vânătorii îi consideră trofee. Dar fiind felinele cele mai mari și mai puternice, ei dețin teritoriile cele mai bune și îi obligă pe tinerii impertinenți să plece, stabilind o limită superioară a numărului de pume într-o zonă dată.

Studiile efectuate de Robert Wielgus, profesor la Universitatea de Stat Washington, și colegii lui cercetători au arătat că atunci când sunt uciși prea mulți masculi mari, masculii tineri liberi să hoinărească de capul lor se adună în teritoriile golite. Competiția feroce îi împinge pe mulți dintre ei spre marginile acestui spațiu, adesea mai aproape de așezările omenești. Între timp, femelele pot hoinări mai mult pentru a evita valul de masculi nefamiliari, care uneori ucid puii.

Wielgus rezumă constatările sale surprinzătoare: „Vânatul  intensiv poate duce la o densitate totală mai mare a pumelor, mai multe atacuri asupra vânatului și conflicte mai frecvente cu oamenii – pe scurt, exact opusul a ceea ce s-a intenționat.“

În loc să se intensifice uciderea legală, Wielgus recomandă limitarea capturii la rata de înmulțire naturală a pumelor, cam 14% anual. Statul Washington a adoptat recent o astfel de politică. Dată fiind aprobarea largă pe care a primit-o această strategie din partea biologilor specializați în faună sălbatică, ea ar putea deveni standardul pentru vânarea pumelor – și poate a altor animale de pradă importante –, făcându-le mai ușoară coexistența cu oamenii.

Pare esențial pentru mulți oameni faptul că există ceva mare și fioros care face peisajul mai sălbatic, ceva care-ți ridică părul pe ceafă și-ți aprinde imaginația. Oamenii de știință cred că este și important, deoarece majoritatea ecosistemelor s-au dezvoltat când carnivorele mari au jucat un rol central. În lipsa unui carnivor important – și cu vânătoarea sportivă scăzând în popularitate – cerbii-de-Virginia au devenit un pericol pentru șoferi, o pacoste pentru grădinari și o gazdă pentru căpușele care transmit boala Lyme. Lipsa prădătorilor care să elimine animalele cele mai slabe și mai bolnave duce la răspândirea și a altor paraziți și boli. Și pentru că pasc excesiv tufele și copacii tineri, populațiile necontrolate de căprioare schimbă, încet dar sigur, porțiuni din pădurile virgine ale Americii de Nord.

Nu spune nimeni că locul pumelor este în fiecare petic din pădurile locale. Dar unii întreabă de ce nu în pădurile naționale și statale din statele Marilor Lacuri, sau în Adirondacks, din New York, sau poate în Platoul Ozark – toate locuri pe care pumele le-au vizitat în ultimii ani. Este greu de prezis unde va fi puma mâine sau peste zece ani. Dar pare foarte probabil că va continua să-și revendice teritoriul pierdut. După cum spune Howard Quigley: „Avem în față unul dintre cei mai de succes carnivore mari de pe planetă.“

 

Douglas Chadwick a relatat despre fauna sălbatică din întreaga lume. Steve Winter este director media pentru Panthera, o organizație dedicată protejării felinelor mari. Inițiativa National Geographic pentru felinele mari este dedicată opririi declinului felinelor sălbatice din întreaga lume. Pentru a afla mai multe despre proiectele pe care le susținem, vizitează causeanuproar.org.

Articolul a apărut în ediția din decembrie 2013 a revistei National Geographic România.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*