Argintul viu din ape

Foto: Brian Skerry

 

Foarte prețuit pentru sushi, rapidul și puternicul ton este fără încetare pescuit excesiv.

Text: Kenneth Brower

Pentru o clipă, adâncul e de un albastru uniform, o catedrală goală, în a cărei boltă de valuri de deasupra soarele e un punct fierbinte,  unduitor, care trimite raze în jos ca printr-un vitraliu. În clipa următoare, oceanul e plin de toni-cu-aripioară-albastră  uriași, în formă de torpilă: cei mai mari au peste patru metri lungime și cântăresc peste o jumătate de tonă. În razele refractate sub apă, flancurile lor palide aruncă flăcări și scântei ca niște platoșe  lustruite. Aripioarele fixe – cea anală, lungă și curbată, și a doua dorsală – fulgeră scurt, ca niște săbii. Caudalele vâslesc repede și propulsează torpila cu  o viteză de zece noduri, cu sprinturi de până la 25, într-un staccato neîncetat. Apoi dispar la fel de repede.  Oceanul e din nou pustiu. Ici-colo, câte o mică galaxie de solzi marchează locul unde un ton a înfulecat un hering. Solzii victimei fac rotocoale în siajul prădătorului care se îndepărtează în viteză. Apoi, vârtejurile se încetinesc și se opresc. În coborâre, solzii scânteiază ca diamantele dintr-un colier rupt. Apoi se întunecă și pier în adânc.

Adevăratul ton, genul Thunnus, este un pește foarte puternic, cu forme perfect hidrodinamice, ticsit cu echipament biologic de înaltă performanță. Caracteristicile care-i deosebesc de alți toni  sunt mărimea considerabilă, arealul extins, mișcările eficiente de înot, corpurile cu sânge cald, branhiile mari, termoreglarea de precizie, absorbția rapidă de oxigen, concentrația mare de hemoglobină și fiziologia ingenioasă a inimii. Toate ating apogeul în cazul tonului-de Atlantic, numit și tonul-roșu, după culoarea cărnii sale.

Cele trei specii ale adevăratului  ton – de Atlantic, de Pacific  și sudic  – și-au împărțit între ele oceanele lumii și trăiesc în toate, mai puțin în cel polar. Tonul-de-Atlantic era cunoscut  din Antichitate. Pescarii japonezi prind ton-de-Pacific de peste 5.000 de ani. Populația haida, din partea de nord a coastei pacifice a Americii de Nord, îl pescuiește de cel puțin la fel de mult timp, dacă ne luăm după oasele de ton  din movilele de gunoi preistorice. Artiștii Epocii de Piatră au pictat toni  pe pereții peșterilor din Sicilia. Pescarii din Epoca Fierului – fenicieni, cartaginezi, greci, romani, marocani, turci – pândeau de pe promontorii sosirea bancurilor de ton-de-Atlantic  la locurile de înmulțire din Mediterana.

„Tonul a contribuit la întemeierea  civilizației occidentale – mi-a spus Barbara Block, profesor la Universitatea Stanford și expert de renume în domeniu. În toată Mediterana se prindea ton uriaș. Tonii  vin anual în migrație prin Strâmtoarea Gibraltar și toată lumea știa când veneau. În Bosfor aveau 30 de nume. Toate neamurile instalau capcane din năvoade, cu nume diferite în fiecare țară. Capcanele aduceau câștig, tonii  se vindeau și se cumpărau. Monedele grecești și celtice aveau pe ele un ton  uriaș.“

„Regele tuturor peștilor“ – așa îl numea Ernest Hemingway în 1922 în Toronto Star Weekly, după ce văzuse ton-de-Atlantic în largul coastelor Spaniei. Carl Linnaeus, părintele taxonomiei moderne, a botezat specia în 1758. Pe tonul-de-Atlantic,  regele tonului, l-a denumit Thunnus thynnus.

Zorii de un roșu portocaliu se revărsau peste Cape Breton, Noua Scoție. Era frig în Port Hood, pe cheiul din sat, dar cerul arăta bine spre răsărit – avea o fâșie lungă de culoare caldă spre orizont. Am ieșit din port și Dennis Cameron, căpitan pe Bay Queen IV, a cârmit spre nord, către Golful Sf. Laurențiu. Pe peretele din spate al cabinei erau aliniate, ca niște puști în rastel, undițele. Aici, în larg, se prind cei mai mari toni  din lume.

Am lăsat în urmă, spre tribord, marea Insulă Cape Breton. Spre babord, am trecut apoi pe lângă o insulă mai mică și mai îndepărtată, Port Hood – scundă și înverzită, presărată cu case albe acoperite cu șindrilă. Într-una dintre ele a crescut și Cameron. Își amintește cum vâna veverițe prin pădure, cum căuta pe plajă geamanduri și căngi vechi și cum aduna calamarii aruncați pe mal ca să-i folosească tatăl lui drept momeală – un stil de viață dispărut. Marea fabrică de conserve de homar de pe insuliță s-a închis cu mulți ani în urmă. Țărmul, care în anii ’20 era plin de bărci de pescuit cu fundul plat de pe care se înălța o pădure de catarge –, acum e pustiu. În anii ’50 mai supraviețuiau aici vreo 20 de familii de pescari și agricultori, dar s-au împuținat și ele constant până azi, când pe insulă  nu mai trăiește tot anul decât un singur om.

La fel se întâmplă cu toate comunitățile pescărești din lume. Oceanele sunt pe moarte. Prăbușirea companiilor de pescuit anunță declinul ca o bătaie funerară, repetată de clopot: codul din Provinciile Maritime ale Canadei, anșoaul  din largul coastelor Perului, somonul din zona pacifică învecinată cu partea de nord a Americii de Nord, bibanul-patagonian  în apele antarctice, rechinii din toate oceanele.

Tonul-de-Atlantic  e una dintre creaturile marine cele mai afectate de pescuitul excesiv. Din 1970, populația care depune icre în partea vestică a Atlanticului s-a împuținat cu 64%. Labirinturile de capcane din năvoade numite tonnara, în care sicilienii strâng de milenii toni  uriași, omorâți la apogeul ceremonial al evenimentului  mattanza, sunt strânse unul după altul în ultimele decenii; la fel și alte capcane-labirint cu nume diferite din restul Mediteranei. Cameron, ca orice fiu de pescar canadian, cunoaște suișurile și coborâșurile meseriei sale. „Nici nu pescuiau ton – spune el despre generația tatălui lui. Prinsul tonului era mai degrabă un sport. Pe vremuri îi spuneau «scrumbie-pălămidă». Era hrană pentru pisici sau îngrășământ.“

În ianuarie 2013, în Tokio, un singur ton-de-Atlantic  s-a vândut cu 1,76 milioane de dolari. Prețul strigător la cer s-a datorat în parte unui truc menit să atragă publicitate și în parte unui ritual japonez: pentru primul ton vândut la licitație în fiecare an, concurența acerbă dintre participanți depășește chiar și standardele japoneze. Dar până și prețul normal al unui ton  de mărime medie – între 10.000 și 20.000 $, în funcție de calitate – arată, în mod uimitor, cât de căutat e maguro, sushi cu ton,  în Japonia secolului al XXI-lea. Mai arată și cât de puternice sunt forțele cu care trebuie să se lupte populația de ton  pentru ca în secolul al XXII-lea, să numere mai mult de o mână de exemplare.

În timp ce Cameron ne ducea în apele mai adânci, Steve Wilson, cercetător la Universitatea Stanford care colaborează cu Centrul pentru Studiul și Conservarea Tonului (TRCC), din Monterey, California, verifica emițătoarele de semnale prin satelit pe care spera să le implanteze în ziua aceea. Robbie Schallert, membru al Grupului pentru conservarea tonului Tag-a-Giant și coleg cu Wilson la TRCC, a derulat un covor albastru, căptușit, în fața trapei pentru ton de la pupa. Nu scria pe el „Bun venit“, dar cam asta era ideea. Veniserăm să marcăm și să măsurăm peștii, nu să-i omorâm.

La 13 km în larg, plutind în derivă cu trei fire întinse cu scrumbie ca momeală, am dat lovitura. Cu peștele s-a luptat Sheldon Gillis, asistentul căpitanului Cameron. De fiecare dată când mușca tonul, firul se întindea până făcea dang! După 20 de minute, l-am și văzut pentru prima oară, destul de departe în spatele pupei. Gillis a estimat că avea circa 300 kg. Mulina cu disperare ori de câte ori peștele îi dădea posibilitatea.  În ciuda răcorii dimineții, transpira. După încă 20 de minute s-a auzit pleasna zgomotoasă, ca o palmă, a înotătoarei caudale, care se lovea de pupă. Odată tras la bord prin trapă, tonul a rămas întins pe o parte, perfect nemișcat, enorm, pe covor. Scos din apă arăta ca o mașinărie minunată, de inspirație biologică, turnată din metal viu.

Wilson și echipa lui au lucrat eficient, rapid, ca un echipaj care dă buzna să schimbe roțile la o cursă de mașini.  I-au pus peste ochi o cârpă neagră, ca să-l apere de lumină. I-au vârât în bot un furtun verde și au pompat prin el apă de mare, ca să ajungă la branhii. Au aruncat peste el o ruletă, de la un om la altul, și au poziționat-o, lipită de corpul peștelui, de la vârful botului până unde se bifurcă înotătoarea caudală. Măsurat după acest procedeu standard (CFL – curved fork length), avea 300 cm. CFL poate indica, destul de precis, și greutatea: al nostru avea 556 kg, aproape dublu față de cât estimase inițial Gillis. Era al treilea ca mărime din câți prinsese echipa în aproape 20 de ani de marcare cu emițătoare.

Wilson, cu picioarele de o parte și de alta a cozii, i-a înfipt o săgeată de titan în fața celei de-a doua înotătoare dorsale, pentru atașarea emițătorului. Patru colegi au ridicat colțurile covorului albastru: odată ridicat de pe punte, arăta ca  un hamac. Luptându-se cu povara peștelui, cei patru s-au întors cu pași mărunți într-un semicerc, rotind peștele cu 180° și aducându-l  cu botul spre trapă. Schallert a tăiat o bucățică din înotătoarea anală în formă de iatagan, pentru analiza ADN. Apoi, cei doi care țineau colțurile din spate ale covorașului le-au ridicat, iar tonul a alunecat prin deschizătura trapei înapoi în golf, împroșcând cu apă ca un cal care ar plonja de pe chei. Din două zvâcniri de coadă a și dispărut.

În seara anterioară, Wilson programase pe laptop emițătorul să se desprindă pe 1 iunie în anul următor. După nouă luni și două săptămâni, indiferent în ce fus orar s-ar fi aflat tonul, emițătorul avea să transmită un curent electric prin acul de metal care-l prindea de săgeata cu opritor la coadă înfiptă în pește. Acul electrolizat avea să înceapă să se corodeze. În câteva ore, avea să se reteze. În vârful emițătorului se află un bulb de spumă care, fiind incompresibil, plutește la orice adâncime. Emițătorul avea să urce, prin razele din catedrala oceanului, către strălucirea bolții. La ieșirea la suprafață, avea să înceapă să transmită codificat secretele acestui ton– călătorii, sezoane, grafice de scufundare – unei mici constelații de sateliți Argos de pe orbită.

Block conduce TRCC din Stația Marină Hopkins, aflată pe Strada Sardinelor (unde a locuit vestitul scriitor John  Steinbeck),  în colaborare cu vecinii de la Acvariul Monterey Bay. După desprinderea emițătorului la momentul programat, datele ajung din Atlantic la sateliți, sar peste continent, în California, și ajung acasă, la Stația Hopkins, pentru interpretare. Acum 30 de ani, oamenii de știință nu puteau afla nimic despre traseele tonului. De atunci, misterele migrației lui au fost rezolvate, unul după altul, grație tehnologiei de marcare cu emițătoare, în care fac pionierat Block și alții.

Laboratorul lui Block arată ca un muzeu: pereții și ușile dulapurilor sunt acoperite aproape complet cu grafice, hărți și ilustrații din publicații științifice. Dacă ar avea un titlu, expoziția s-ar putea numi „Situația albastră a tonului-roșu“.

Situație care nu arată deloc bine. Pe un poster, „Estimare a populației reproducătoare a tonului-de-Atlantic (1950-2008)“, apare graficul biomasei care depune icre a reproducătorilor din Golful Mexic, suprapus cu cel similar al reproducătorilor pentru Mediterana. Ambele populații sunt reprezentate de linii ca niște țipari și ambii țipari se scufundă în josul graficului. Au ajuns de mult sub linia punctată care marchează producția sustenabilă și se îndreaptă spre un punct unde numărul kilotonelor de biomasă care depune icre e zero.

Hărțile arată a tablouri poantiliste. Localizarea tonilor, bazată pe  numeroasele emițătoare electronice ieșite pe ușa laboratorului de-a lungul anilor, apare ca o puzderie de cerculețe multicolore. Cele care o interesează cel mai mult pe Block arată distribuția tonului  în raport cu așa-numita linie ICCAT.

Pescuitul tonului-de-Atlantic  este sub controlul Comisiei Internaționale pentru Conservarea Tonului din Atlantic (ICCAT). Modelele de evaluare a stocului folosesc o linie punctată care împarte Atlanticul de Nord în două, pe verticală. Demarcația, trasată în 1981, urmărește meridianul de 45° longitudine vestică și separă populația vestică de ton-de-Atlantic de cea estică. Hărțile poantiliste din laborator reflectă o realitate curioasă. Pozițiile tonilor  vestici cu emițător, reprezentate prin cerculețe portocaliu-roșcate, acoperă mai tot Golful Mexic – locurile în care își depune icrele populația aceasta –, iar apoi se revarsă spre est, în Atlantic. Traversează fără griji linia ICCAT și se răspândesc până în Portugalia și Spania. Pozițiile tonilor-de-Atlantic cu emițător care se înmulțesc în partea de est, reprezentate prin cerculețe albe, abundă în Mediterana – unde își depune icrele această populație –, apoi se întind spre vest, trecând linia ICCAT și umplând apele de coastă ale S.U.A. și Canadei.

Linia ICCAT, după cum stau mărturie hărțile, e pur fictivă. Odinioară, oamenii de știință credeau că fiecare populație rămâne în partea ei de ocean, dar acum mitul a fost demolat. Tonii estici și vestici se amestecă în tot Atlanticul, în toate zonele în care se hrănește această specie. Se pare că nu-i separă decât zonele de depunere a icrelor.

Amestecarea lor a fost stabilită clar de Block, de alți cercetători care montează emițătoare și de experții în ADN, acum peste un deceniu. Modelele ICCAT încă nu o reflectă. Azi, cele mai precise estimări spun că circa o jumătate dintre tonii-de-Atlantic prinși în apele din largul coastei de est a Americii de Nord vin din Mediterana, dar, fiind pescuiți la vest de linie, peștii sunt considerați tot de origine vestică. Linia ICCAT nu e doar un instrument administrativ imprecis – nici măcar nu se poate numi instrument. Modelul ICCAT nu ia în considerare nici pescuitul ilegal, deși, conform studiilor, braconajul este masiv.

În mai toată istoria sa, ICCAT a ignorat sfaturile oamenilor de știință din cadrul său – Comitetul Permanent pentru Cercetare și Statistică (SCRS). A stabilit mai mereu cote mult mai ridicate decât recomandările științifice pentru peștii din partea de est care se înmulțesc în Mediterana. În 2008, SCRS a emis estimarea cea mai alarmantă de până în prezent asupra situației populației estice. Conform oamenilor de știință, captura reală era, probabil, de două ori mai mare decât cele 28.500 t permise și de patru ori mai mare decât cantitatea sustenabilă. Ei recomanda suspendarea pescuitului pe toată durata perioadei principale de reproducere și reducerea capturii permise la 15.000 t sau mai puțin. ICCAT, ca de obicei, a ignorat apelul.

În același an, ICCAT a comisionat o auditare independentă a politicilor proprii. Comisia de audit, compusă din administratori și oameni de știință eminenți care lucrează în exploatări piscicole din lumea întreagă, n-a fost deloc indulgentă. A descoperit că gospodărirea de către ICCAT a populației estice era o „rușine internațională“ și o „mascaradă de administrare piscicolă“. Administrația Națională pentru Ocean și Atmosferă  din S.U.A. și Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii au exprimat opinii similare. Apărătorii mediului spun, în glumă, că inițialele ICCAT înseamnă Internaționala Conspirație pentru Catastrofa Absolută a Tonului, dar situația nu e una de glumit. Porecla exprimă realitatea mai bine decât semnificația oficială.

Vestea bună e că un grup separat de biologi specializați în exploatarea piscicolă sunt de părere că, dacă li se permite să-și revină, populațiile de ton-de-Atlantic ar putea ajunge de cinci ori mai mari decât în prezent și, cu o gospodărire înțeleaptă, ar produce cote sănătoase în viitor.

În 2009, ca reacție la deceniile de proastă administrare, statul Monaco a propus includerea tonului-de-Atlantic în Anexa 1 a CITES, Convenția privind comerțul internațional cu specii periclitate. Faptul ar atrage interzicerea comerțului cu ton-de-Atlantic în întreaga lume, iar delegații CITES din țările exploatatoare au făcut bloc comun pentru a respinge propunerea. Dar ICCAT primise semnalul de alarmă. În același an, a urmat pentru prima oară sfatul Comisiei științifice pentru stabilirea cotelor de pescuit de ton estic. În 2011, pentru a combate pescuitul ilegal, a demarat testarea unui sistem de urmărire electronică a peștilor prinși din ocean până pe piață; sistemul urmează să fie aplicat complet la începutul lui 2014. În 2015, ICCAT intenționează să-și revizuiască protocoalele învechite de evaluare a populațiilor.

Direcția e bună, dar structura și conducerea ICCAT rămân aceleași și sunt vulnerabile la presiunile politice ale intereselor industriei de profil din statele membre. Studiul tonului a fost mereu marcat de politică, dar în ultima vreme amprenta ei se intensifică. De vreme ce ICCAT nu mai poate ignora, pur și simplu, opiniile științifice, au apărut încercări de manipulare a științei. „Evaluările populațiilor sunt inerent incerte – mi-a spus Amanda Nickson, directorul Departamentului de conservare globală a tonului al ONG-ului Pew Charitable Trusts. Se profită de datele incerte pentru a justifica sporirea cotelor.“

Biologii sponsorizați de industria piscicolă susțin că tonii-de-Atlantic ar putea avea și alte zone de depunere a icrelor, încă nedescoperite. E posibil, firește, dar propunerea nu are bază reală și pare suspect de avantajoasă pentru varianta în care contează mai întâi businessul.

Stația Hopkins, înființată în 1892 la Universitatea Stanford, a fost primul laborator marin de pe coasta de vest a S.U.A. Clădirile sale ponosite sunt, ca și fabricile de conserve abandonate cu care se învecinează la est, relicve ale erei sardinelor, o perioadă de abundență care s-a încheiat acum 60 de ani. Zona e plină de fantome. Prima e Ed Ricketts, care i-a inspirat lui Steinbeck personajul „Doc“ din Strada sardinelor. Seara, ecologul excentric ieșea din Laboratorul Pacific de Biologie, afacerea lui șubredă, al cărei singur angajat era, aflat la numărul 800 pe Strada Sardinelor, și se furișa să facă cercetări în biblioteca de la Hopkins. Ricketts și fabrica de conserve de sardele s-au scufundat împreună. El a murit în 1948 pe o traversare de cale ferată din Monterey, iar ultimele fabrici de sardine, lovite de locomotiva pescuitului excesiv, s-au închis câțiva ani mai târziu. În anii ’80, sardinele își mai reveniseră cât de cât, dar acum populația se prăbușește din nou.

Între Stația Hopkins și Acvariul Monterey Bay se află doar un petic de plajă și un țărm stâncos. În raidurile lui nocturne la bibliotecă, Ricketts trebuie să fi mers pe o plajă din apropiere. La granița dintre Hopkins și acvariu, într-o anexă deschisă de ambele instituții, se află trei bazine mari, cât jumătate din înălțimea unui om, pline cu toni-de-Pacific tineri. Block și colegii ei și-au pus la punct tehnicile de implantare a emițătoarelor pe părinții peștilor de aici.

Dacă e să aibă vreun viitor, tonul-de-Atlantic va trebui să beneficieze de o gospodărire bună, bazată pe informațiiștiințifice de încredere. Aici, în Monterey, consecințele situației opuse sunt evidente. Chiar sub bazinele în care dau târcoale. tonii se află șiruri de piloni de beton – ruinele cheiurilor care deserveau fabricile de conserve, întinse peste apele golfului în așteptarea râurilor late și argintii de sardele care au secat.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*