Leii din Serengeti

Leii ucid alți lei. C-Boy își apără interesele înfruntând pericolul în fiecare zi (și noapte). Foto: Michael Nichols

În Serengeti, moartea pândește mereu, iar munca în echipă e esențială – chiar și pentru masculul superb, cu coamă neagră, numit C-Boy.

Text: David Quammen

Foto: Michael Nichols

Despre pisici se spune că au nouă vieți; nu și despre leul din Serengeti. Viața e grea și nesigură în peisajul aspru, iar moartea nu poate fi păcălită. Fie că ești pradă sau unul dintre cei mai mari prădători ai Africii, viața e de obicei scurtă și se termină mai degrabă brusc, decât după o bătrânețe liniștită. În sălbăticie, un leu mascul adult, dacă e norocos și rezistent, are șanse să atingă vârsta înaintată de 12 ani. Femelele adulte pot trăi mai mult, chiar și 19 ani. Speranța de viață la naștere e mult mai scăzută, pentru orice leu, dacă ne gândim la rata ridicată a mortalității în rândul puilor, dintre care jumătate mor înainte să împlinească doi ani. Dar atingerea maturității nu le garantează o moarte liniștită. Un mascul tânăr, puternic, cu coama neagră, numit de cercetători C-Boy, părea să-și fi găsit sfârșitul în dimineața de 17 august 2009.

Martoră era suedeza Ingela Jansson, asistentă de teren într-un studiu pe termen lung asupra leilor. Îl cunoștea pe C-Boy din întâlnirile anterioare; de fapt, ea îi dăduse numele. (După cum își amintește, botezase „plictisită“, în ordine alfabetică, un trio de lei nou-apăruți: A-Boy, B-Boy și C-Boy.) Acum, C-Boy avea patru-cinci ani, deci era în deplinătatea puterilor. Jansson stătea în Land Rover, la 10 m depărtare, când trei masculi au tăbărât asupra lui C-Boy și au încercat să-l omoare. Lupta lui dramatică pentru supraviețuire, împotriva inegalității de șanse, reflecta un adevăr mai amplu despre leii din Serengeti: comportamentul social al acestui animal feroce, dar mereu în primejdie, e modelat mai mult de amenințarea continuă a morții decât de abilitatea lui de a ucide.

În acea zi, aproape de albia secată a Râului Seronera, Jansson venise să observe grupul de lei numit Jua Kali. Era cu ochii în patru și după masculi adulți, inclusiv după „rezidenții“ grupului. (La lei, masculii nu aparțin strict niciunui grup, ci formează coaliții cu alți masculi și controlează unul sau mai multe grupuri, cu femelele cărora se împerechează și devin rezidenți, menținând o oarecare legătură cu grupul. Au un rol important și în uciderea prăzii – mai ales când grupul vânează animale mai mari și mai periculoase, ca bivoli-sălbatici-africani sau hipopotami –, deci nu contribuie la viața de grup doar cu spermă și protecție.) Jansson știa că masculii rezidenți din Jua Kali erau C-Boy și unicul lui partener de coaliție, Hildur, un donjuan cu coama aurie. Apropiindu-se de râu, a văzut în depărtare un mascul fugărit de un altul. Cel care fugea era Hildur. De cine și de ce fugea n-a aflat decât mai târziu.

Apoi a dat de patru masculi așezați în iarbă. Se așezaseră ca vârfurile unui patrulater neregulat, la vreo cinci pași unul de altul. I-a recunoscut – cel puțin pe unii dintre ei – ca fiind membrii unei alte coaliții: un grup de patru masculi tineri, ambițioși, înregistrați în notele ei sub porecla notorie Ucigașii.

Un leu avea urme de sânge pe caninul din dreapta jos – semnul unei lupte foarte recente. Altul se lăsase pe burtă, de parcă spera să se facă nevăzut și mârâia continuu, agitat. Jansson s-a apropiat cu mașina, i-a observat coama închisă la culoare și și-a dat seama că era C-Boy, rănit, izolat și înconjurat de trei Ucigași.

Observase și o femelă la lactație, leoaica din grupul Jua Kali cu un radiotransmițător la gât. Lactația însemna pui mici, ascunși undeva într-o vizuină, iar tatăl putea fi C-Boy sau Hildur. Așadar, confruntarea dintre C-Boy și Ucigași nu era doar o încăierare fără rost. Era o luptă pentru controlul asupra grupului. Dacă masculii nou-veniți câștigau, aveau să omoare puii rivalilor, ca femelele să intre iar în călduri cât mai repede.

După câteva secunde, lupta a izbucnit din nou. Cei trei Ucigași îi dădeau ocol lui C-Boy și se repezeau la el pe rând, din spate, își înfigeau ghearele în pulpele lui, îl mușcau de coloană, iar el se răsucea, mârâia și se rostogolea, disperat să scape. Jansson aproape că simțea împroșcăturile de salivă și mirosea ostilitatea; privea pe geam din mașină și făcea fotografii. Praful se ridica, C-Boy se răsucea și răgea, iar Ucigașii profitau de superioritatea numerică, îi evitau colții, se retrăgeau, îl atacau din nou din spate, își înfigeau adânc colții și zgâriau, până când pulpele lui C-Boy arătau ca o piele veche găurită. Jansson credea că e martoră la ultimele clipe din viața unui leu. Dacă nu-l omorau rănile, aveau să-l doboare infecțiile de mai târziu – gândea ea.

Apoi s-a terminat, la fel de brusc cum începuse. Un minut de luptă, cel mult. S-au despărțit. Ucigașii s-au îndepărtat și s-au așezat pe un mușuroi de termite, de unde aveau o panoramă largă asupra râului, iar C-Boy s-a târât  mai departe. Trăia, cel puțin pe moment, dar era învins.

Jansson nu l-a mai văzut timp de două luni. Îl credea mort, sau cel puțin invalid. Între timp, Ucigașii au început să se împerecheze cu femelele Jua Kali. Puii lui C-Boy sau ai lui Hildur au dispărut – uciși de masculii învingători sau poate lăsați să moară de foame sau neglijați suficient cât să-i mănânce hienele. Acum, femelele aveau să intre din nou în călduri, iar Ucigașii aveau să devină tații unei noi generații de pui. C-Boy era fostul favorit, masculul de ieri. Femelele Jua Kali aveau să-l uite. Așa funcționează aritmetica rece a societății leilor.

Grupul Vumbi se odihnește pe un kopje (un afloriment stâncos), aproape de locul de adăpat preferat. Leii folosesc kopjele ca refugiu și ca să vegheze asupra câmpiei. După ploi, când răsare iarba verde, sosesc turme mari de antilope-gnu. Foto: Michael Nichols

Tigrii sunt animale solitare. La fel și pumele. Niciun leopard nu vrea să se asocieze cu alții ca el. Leul e singura felină cu adevărat socială, care trăiește în grupuri și coaliții ale căror dimensiuni și dinamică depind de un echilibru complex între costurile și beneficiile evolutive.

De ce pentru lei a devenit atât de important comportamentul social, deși la alte feline lipsește? E oare o adaptare necesară pentru vânarea prăzilor mari, ca antilopele-gnu? Le asigură mai multă siguranță puilor? S-a născut din cerințele concurenței  pentru teritoriu? Am aflat mai multe despre  socializarea  leilor mai ales în ultimii 40 de ani, iar multe dintre revelațiile-cheie le-a oferit studiul continuu al leilor din același ecosistem: Serengeti.

Parcul Național Serengeti cuprinde circa 14.750 km2 de  savană și păduri, aproape de granița nordică a Tanzaniei. Parcul își are originea într-o mică rezervație de vânat înființată de guvernul colonial britanic în anii ’20 și a fost constituit oficial în 1951. Ecosistemul mai larg din care face parte, în care migrează turme uriașe de antilope-gnu, zebre și gazele, urmând sezon după sezon ploile care aduc iarbă proaspătă, include mai multe rezervații  de vânătoare de-a lungul marginii vestice a parcului, alte terenuri administrate într-un regim mixt (inclusiv Zona de Conservare Ngorongoro) înspre est și o extensie transfrontalieră (Rezervația Națională Masai Mara) în Kenya. Pe lângă turmele migratoare, aici trăiesc și populații  de antilope-Sasabi, antilope-topi, antilope-de-mlaștină, de-apă, antilope-elan și impala, bivoli, facoceri și alte erbivore mai sedentare. Niciun alt loc din Africa nu are o asemenea abundență de hrană copitată într-un peisaj atât de deschis; de aceea, Serengeti e un rai pentru lei și un loc ideal pentru cei care-i studiază.

George Schaller a sosit aici în 1966, la invitația directorului Parcurilor Naționale din Tanzania, ca să studieze efectele leilor asupra populațiilor pe care le vânează – și ca să afle astfel tot ce putea despre dinamica întregului ecosistem. Schaller, biolog expert în studii pe teren, legendar pentru rezistența și inteligența sa, făcuse cercetări de pionierat asupra gorilelor-de-munte. Recent îmi spunea că, atunci când faci primele studii detaliate asupra unei specii, „aduni tot ce poți“. El a adunat o mulțime de date timp de trei ani și trei luni de muncă intensă pe teren, iar cartea publicată ulterior, Leul din Serengeti, a devenit fundamentală.

Alți cercetători i-au călcat pe urme. Un tânăr englez, Brian Bertram, a venit după Schaller și a rămas aici patru ani, suficient de mult ca să înceapă să deslușească factorii sociali care afectează succesul reproductiv al leilor și să explice un fenomen important: uciderea puilor de către masculi. Bertram a documentat patru cazuri (numărul presupus fiind mult mai mare) în care o nouă coaliție de masculi a omorât puii unui grup asupra căruia tocmai preluase controlul. Apoi, Jeannette Hanby și David Bygott au dovedit că, prin formarea de coaliții – în special cele cu trei sau mai mulți membri –, masculii au mai multe șanse să câștige și să păstreze controlul asupra grupurilor și astfel să producă mai mulți urmași care să supraviețuiască. Hanby și Bygott au studiat cam aceleași grupuri din aceleași zone ca Bertram și Schaller.

Apoi, în 1978, au preluat ștafeta Craig Packer și Anne Pusey, care făcuseră studii de teren la Centrul de Cercetare de pe Râul Gombe (tot în Tanzania) cu Jane Goodall. Pusey a rămas în proiect doisprezece ani și a contribuit la mai multe lucrări importante, iar Packer conduce în continuare Proiectul Leii din Serengeti, din care face parte și Ingela Jansson. S-ar putea spune că, la ora actuală, Packer e principala autoritate în domeniul comportamentului și ecologiei leului african. Dacă adunăm cei 35 de ani de muncă ai lui Packer cu eforturile lui Schaller și ale celorlalți, Proiectul Leii din Serengeti reprezintă unul dintre cele mai longevive studii de teren asupra unei specii. Continuitatea e deosebit de prețioasă, fiindcă le permite cercetătorilor să studieze evenimentele într-un context mai larg și să le  deosebească pe cele trecătoare de cele esențiale. „Dintr-un set de date pe termen lung poți afla ce se întâmplă cu adevărat“ – mi-a spus Schaller.

Moartea e unul dintre lucrurile care se întâmplă. E inevitabilă pentru toate creaturile, dar detaliile, precum timpul și cauzele, conturează tipare importante.

 

Puii grupului Simba-Est: prea mici să ucidă, dar destul de mari să aibă poftă de carne. De vânat se ocupă femelele adulte și, uneori, masculii. Prada preferată în sezonul ploios sunt zebrele și antilopele-gnu. Foto: Michael Nichols

După ciocnirea violentă cu Ucigașii, C-Boy a renunțat la controlul grupului Jua Kali și și-a îndreptat atenția spre est. Hildur, partenerul lui de coaliție, care nu-l ajutase deloc la nevoie, a plecat cu el. Trei ani mai târziu, când l-am zărit din nou pe C-Boy, el și Hildur obținuseră controlul altor două grupuri, Simba-Est și Vumbi, care-și aveau teritoriul în câmpiile deschise, presărate cu kopje (aflorimente stâncoase), la sud de Râul Ngare Nanyuki. Nu e cea mai primitoare parte din Serengeti pentru lei și prada lor – în sezonul secetos poate deveni stearpă și periculoasă –, dar pentru C-Boy și Hildur era o ocazie de a porni de la zero.

Călătoream prin acea zonă cu Daniel Rosengren, alt aventurier suedez, care preluase supravegherea leilor de la Jansson. Acolo, în sălbăticie, la est de regiunea turistică principală și la sud de râu, priveliștea largă a întinderilor ierboase se ridică și coboară domol, ca valurile oceanului, întreruptă la fiecare câțiva kilometri de câte un pâlc de kopje. Aceste kopje – formațiuni granitice îmbrăcate în copaci și arbuști, ridicate deasupra câmpiei ca niște jeleuri garnisite,oferă umbră, protecție și locuri din care leii pot supraveghea împrejurimile cât se odihnesc. În colțul acesta de parc, poți merge cu mașina zile la rând fără să vezi vreun vehicul turistic. Eu, Michael (Nick) Nichols și echipa lui de fotografi, care petreceau câteva luni într-o tabără de lângă albia râului, aveam toată zona la dispoziție.

În după-amiaza aceea, semnalul radio din căștile lui Rosengren ne-a îndrumat spre Kopjele Zebra, unde, sub frunziș, am găsit-o pe femela cu radioemițător din grupul Vumbi. Lângă ea stătea un mascul magnific, cu coamă deasă care i se revărsa pe gât și umeri ca o capă de catifea, în nuanțe de la maroniu închis la negru. Era C-Boy.

De la doar 12 m depărtare, chiar și prin binoclu, nu vedeam nici urmă de răni pe părțile laterale sau posterioare. Urmele mușcăturilor se vindecaseră. „La lei – mi-a spus Rosengren – majoritatea cicatricelor dispar după o vreme, dacă nu sunt în jurul nasului sau al gurii.“ C-Boy își croise o viață nouă, într-un ținut nou, cu leoaice noi și părea să-i meargă bine. El și Hildur avuseseră mai multe generații de pui. Iar cu doar o noapte înainte – după cum ne-a spus Nichols, care fusese martor – femelele Vumbi doborâseră o antilopă-elan, pradă zdravănă, după care C-Boy își pusese pe ea laba masculină, impunătoare, și-și revendicase primele îmbucături. C-Boy se hrănise din antilopă singur, alegând bucățile cele mai bune, dar nu prea multe, apoi lăsase leoaicele și puii să mănânce. Hildur era altundeva, probabil curta  altă femelă în călduri. Așadar, cei doi trăiau bine, cu toate prerogativele unor masculi rezidenți. Toate astea le-am aflat cu doar 12 ore înainte să vedem  că necazurile îi urmaseră spre est.

Necazurile erau concurența masculină. A doua zi dis-de-dimineață, Rosengren ne-a dus cu mașina la nord de tabăra lui Nichols, până la râu, în căutarea unui grup numit Kibumbu, cu pui mici ai căror tați erau masculii dintr-o altă coaliție. În ultimele luni, masculii dispăruseră – plecaseră cine știe unde, cine știe de ce –, iar Rosengren se întreba cine le luase locul. Asta era sarcina lui, în contextul mai larg al studiilor despre lei derulate de Packer: să țină evidența venirilor, plecărilor, nașterilor și morților, afilierilor și retragerilor care afectează mărimea grupului și teritoriul. Dacă Kibumbu avea masculi noi, care puteau fi? Rosengren avea o bănuială – care s-a confirmat când, prin iarba înaltă de pe malul râului, am dat de Ucigași.

Erau o frumusețe de feline, un cvartet de masculi de opt ani, care se odihneau împreună. Arătau intimidanți, siguri pe ei. Rosengren mi-a spus că sunt, probabil, două perechi de frați, născuți în 2004, la câteva luni diferență. Un alt asistent de teren i-a botezat „Ucigașii“ în 2008, după ce a descoperit că omorâseră trei femele cu radioemițător, una după alta,  aproape sistematic, în albia unui braț secundar la sud de Râul Seronera. Astfel de acte de violență ale masculilor împotriva femelelor nu erau întru totul aberante – în unele cazuri, e posibil să fie chiar un mod de adaptare pentru masculi, care câștigă teren pentru grupurile lor înlăturând concurența femelelor din împrejurimi – dar, în cazul de față, făptașii au rămas cu o reputație proastă.

Rosengren mi-a spus numele fiecăruia (Malin, Viking etc.), conform notițelor, dar el prefera să le folosească numerele: 99, 98, 94, 93. Numeralele păreau, într-un fel, mai potrivite cu aerul lor amenințător și rece. Din profil, masculul 99 avea un bot convex de senator roman și o coamă întunecată, deși nu la fel de neagră ca a lui C-Boy. Prin binoclu, i-am observat câteva răni mici pe partea stângă a feței.

Rosengren s-a apropiat prudent cu Land Roverul și 93 și 94 s-au  întors  spre noi. În lumina aurie a răsăritului, am observat răni și pe fețele lor:  o tăietură pe nas, o ușoară umflătură, o despicătură sub urechea dreaptă în care încă lucea puroiul. Sunt proaspete – a spus Rosengren. S-a întâmplat ceva noaptea trecută. Și n-a fost doar o încăierare la împărțirea hranei; partenerii de coaliție nu se rănesc atât de rău între ei. Trebuie să fi fost o încăierare cu alți lei. Apăreau astfel două întrebări: Cu cine se luptaseră Ucigașii? Și cum arătau în dimineața asta oponenții lor?

Apoi, pe măsură ce ziua se scurgea și noi făceam alte ture, ni s-a părut că C-Boy lipsea.

Leii adolescenți din grupul Vumbi și o femelă adultă (a cincea din stânga) se înfruptă dintr-o antilopă-gnu. Orele cele mai întunecate, fără lună, sunt ideale pentru vânătoare, fiindcă atunci felinele văd mai bine decât prada. Aceste fotografii alb-negru au fost făcute cu o cameră cu infraroșii, pentru a nu deranja prea mult leii. Foto: Michael Nichols

„De cele mai multe ori, leii mor omorâți de semenii lor – mi-a spus Craig Packer, când l-am întrebat despre mortalitate. Cauza principală a morții leilor, într-un habitat normal, sunt alți lei.“

Packer a împărțit cauzele pe categorii. Cel puțin 25% dintre pierderile în rândul puilor sunt infanticide cauzate de masculii veniți la putere. Și femelele, când au ocazia, ucid uneori puii grupurilor vecine. Omoară chiar și alte femele adulte – spunea Packer –, dacă fac imprudența să se aventureze în teritoriul lor. Resursele sunt limitate, grupurile își apără teritoriul și „moartea nu iartă pe-aici“.

Masculii sunt la fel de geloși. „Coalițiile masculilor sunt ca o bandă de huligani; dacă dau de un mascul străin care se atinge de femelele lor, îl omoară.“ În plus, masculii omoară femele adulte dacă au motiv, așa cum au demonstrat-o Ucigașii. La lei, urmele de mușcături sunt ceva frecvent, semn al concurenței aprige pentru hrană, teritoriu, succes reproductiv și supraviețuire. Cu ceva noroc, rănile se vindecă. Ceva mai puțin noroc, și învinsul moare într-o luptă feroce sau pleacă șchiopătând și sângerând, poate mutilat, poate condamnat la o moarte lentă, adusă de infecție sau înfometare. „Deci leul e inamicul numărul unu al leilor – spunea Packer. Până la urmă, de-asta trăiesc leii în grupuri.“ Păstrarea unui teritoriu e crucială, iar cele mai bune locuri –  pe care Packer le numește puncte fierbinți, de exemplu la confluența cursurilor de apă, unde tinde să se adune prada – stimulează cooperarea socială. „Singurul mod în care poți monopoliza un astfel de punct fierbinte foarte valoros și foarte rar“ – spune Packer, gândind ca un leu – e să formezi „o bandă de camarazi de același sex, care acționează ca un întreg“.

Tema aceasta se distinge puternic din studiile lui Packer, efectuate cu ajutorul diverșilor colaboratori și studenți de-a lungul deceniilor. Astfel a aflat că motivul care  le determină pe leoaice să trăiască în grupuri nu e doar nevoia de a-și uni eforturile pentru a ucide și a-și apăra prada. E vorba și de nevoia de a proteja progeniturile și a-și apăra teritoriile prețioase. Datele lui arată că, deși mărimea grupurilor variază foarte mult, de la o singură femelă adultă la 18, grupurile de mărime medie au cel mai mare succes în apărarea puilor și păstrarea teritoriului. Grupurile prea mici riscă să piardă pui. De multe ori, femelele adulte intră în călduri în același timp – mai ales dacă li se resetează calendarul când își pierd puii în urma unei razii infanticide a masculilor – și puii lor se nasc aproximativ în aceeași perioadă. Astfel, se pot forma „creșe“, în care femelele nu-și alăptează și apără doar propriii pui, ci și pe ai celorlalte. Îngrijirea la comun, eficientă în sine, e încurajată și de faptul că femelele din grup sunt înrudite – mame, fiice, surori și mătuși, motivate genetic să le asigure și celorlalte succesul reproductiv. Dar grupurile prea mari nu se descurcă bine, din cauza concurenței excesive din interior. În câmpie, un grup de două până la șase femele adulte pare optim.

Mărimea coalițiilor de masculi e guvernată de o logică similară. De obicei, coalițiile se formează între masculi tineri, care și-au părăsit grupul natal și au plecat împreună să se descurce ca adulți. Se întâmplă ca doi frați să se alieze cu alți doi – frați vitregi cu ei sau veri – sau chiar cu indivizi neînrudiți care le ies în cale, singuri, nomazi și în căutare de tovarăși. Dacă se adună prea mulți masculi într-o haită rătăcitoare, disperată să găsească hrană și femele, se creează haos. Dar și un mascul singur sau o coaliție prea mică – de exemplu, doar doi membri – va avea neajunsuri.

De aici și dilema lui C-Boy. Neavând alt tovarăș decât pe Hildur, un mascul destul de arătos, care se dovedise foarte dornic de împerechere, dar nu și de luptă, C-Boy le ținuse piept Ucigașilor, în cucerirea lor agresivă, ca și cum ar fi fost singur. Nici măcar grozava lui coamă neagră nu putea neutraliza trei oponenți. Poate era deja mort. Dacă aveam dreptate – ne-am dat seama eu și Rosengren –, rănile ușoare de pe fețele Ucigașilor  aveau să fie ultima urmă lăsată de C-Boy pe această lume.

Hildur, partenerul lui C-Boy, face de multe ori un drum lung, ca să viziteze grupul Simba-Est. Coalițiile care controlează două grupuri trebuie să stea cu ochii pe amândouă. Foto: Michael Nichols

 

În noaptea aceea, Ucigașii au avansat din nou pe un teritoriu nou. Se odihniseră toată ziua lângă râu și lăsaseră soarele să le prăjească fețele și să le usuce rănile. La vreo două ore după apus, au început să ragă. Vocile lor la unison  transmiteau un mesaj în depărtare – poate „Păzea, venim!“ Apoi au plecat, toți patru, într-un marș foarte hotărât. Nichols, care stătuse de veghe, ne-a anunțat prin walkie-talkie. Am sărit în Land Roverul lui Rosengren și am plecat prin beznă în ceea ce mai târziu am numit Noaptea Lungii Urmăriri.

Ne-am întâlnit cu Nichols, ne-am urcat în mașina lui și am rămas cu leii. Acum eram cinci; la volan era soția lui Nichols, Reba Peck, care înainta cu prudență, cu farurile cât mai slabe. Era o noapte fără lună. Nichols avea ochelari cu vedere nocturnă și o cameră cu senzor infraroșu. Asistentul și cameramanul lui, Nathan Williamson, era pregătit să înregistreze sunete sau să pornească reflectoarele cu infraroșu. Parcă eram un cuirasat jurnalistic, înarmat până-n dinți, navigând încet în spatele leilor. Nu le păsa câtuși de puțin că eram acolo. Aveau alte planuri.

I-am urmat pe o cărare veche bătută de bizoni, apoi printr-un desiș deacacii. Răbdătoare, Peck conducea pe lângă vizuinile porcilor-furnicar, peste ramuri spinoase care trosneau, peste o albie nămoloasă de pârâu. Numai nu te împotmoli – ne gândeam toți. Cu patru Ucigași în apropiere, nimeni nu voia săcoboare și să împingă. Nu ne-am împotmolit. Leii mergeau în șir indian, susținut, fără grabă; nu ne așteptau, dar nici nu încercau să ne lase în urmă. Îi urmăream în lumina slabă a farurilor și, acolo unde acestea nu ajungeau, cu o lunetă cu senzor de temperatură. De pe plafonul Roverului care se zdruncina, vedeam prin lunetă patru corpuri de leu strălucind ca niște lumânări într-o peșteră.

 

O femelă își mută puii încă alăptați. În primele săptămâni de viață, când sunt prea mici pentru hârjonelile competitive dintre puii mai mari și foarte vulnerabili în fața prădătorilor, mama îi ține ascunși în vizuină. Dar cei din imagine se vor alătura curând grupului. Foto: Michael Nichols

 

Brusc, pe lângă noi a săgetat altă siluetă masivă; ochii i-au lucit portocaliu când am trecut peste ea cu lanterna frontală. Era o leoaică, venită să le dea binețe Ucigașilor. Rosengren n-a apucat s-o recunoască atunci când a trecut pe lângă noi, dar probabil era în călduri. Își asuma deci un risc motivat sexual – un risc, probabil, mai mare decât credea ea, având în vedere reputația masculilor în cauză. Când au observat-o și s-au întors spre ea, a fugit intimidată, urmărită de toți patru, și pe moment am crezut că i-am pierdut. Dar pe urma ei n-a rămas decât un mascul; nu l-am mai văzut tot restul nopții. Ceilalți trei s-au regrupat după flirtul pasager și și-au continuat marșul.

Au traversat o cărare bătută, cu două șanțuri lăsate de roți („drumul“ principal est-vest de intrare și ieșire din tabără) și s-au întors spre sud, intrând cu îndrăzneală pe teritoriul grupului Vumbi și al apărătorilor lui rezidenți, C-Boy și Hildur. Se opreau din când în când să marcheze locurile, frecându-și fruntea de tufișuri, zgâriind pământul și lăsând urme de urină. Nu era un atac-surpriză; își anunțau prezența. Păcat că nu avem o lunetă modernă, care să citească și mirosurile – a remarcat Rosengren. Leii schimbaseră direcția și se îndreptau spre tabăra lui Nichols, așa că Williamson i-a avertizat prin radio pe cei de la bucătărie să rămână în corturi. Dar cei trei lei nu erau interesați de mica noastră tabără din pânză de cort, cu mirosurile ei de floricele, carne de pui și cafea, așa cum nu erau interesați nici de noi; când mai aveau vreo 400 m, s-au oprit să se odihnească. În pauza aceasta, chiar înainte de miezul nopții, Nichols și echipa lui s-au întors la tabără. Rosengren și cu mine am recuperat celălalt vehicul și am rămas pe lângă Ucigași. El s-a culcat primul, sforăind ușor pe bancheta din spate a Land Roverului, iar eu am rămas de veghe. O jumătate de oră mai târziu, leii s-au ridicat și au plecat din nou; l-am trezit pe Rosengren și am reluat urmărirea.

Am continuat tot așa – o perioadă de mers, una de somn, în timpul căreia vegheam cu rândul – tot restul nopții. Din când în când,  leii se opreau și își ridicau vocile într-un cor de răgete. Credeți-mă pe cuvânt: de aproape, răgetul celor trei lei e copleșitor – cu mulți decibeli, dar profund și răgușit, ieșit parcă din străfundul unui rezervor de putere, încredere și amenințare primordială. Nu le-a răspuns nimeni. În zori, trioul a dat de o gazelă-a-lui-Thomson singuratică; biata creatură trebuie să fi fost îngrozită, dar când leii au încercat, mai mult de formă, s-o atace, a scăpat în salturi mari. O gazelă împărțită la trei nici nu merita efortul. După răsărit s-au întors pe drum, după ocolul larg prin teritoriul Vumbi, mergând fără griji spre vest, către un kopje cunoscut, unde să se adăpostească de soare peste zi. Era sâmbătă dimineața. Rosengren și cu mine i-am lăsat acolo.

Rănile de pe fețele lor și absența lui C-Boy rămâneau neexplicate. Politica leonină de pe malurile Râului Ngare Nanyuki părea să se schimbe.

Puii mai mari, precum aceștia din grupul Vumbi, cresc împreună, ca la creșă. Femelele grupului, unite pentru creșterea noii generații, își hrănesc și-și îngrijesc puii proprii, dar și pe ceilalți. Foto: Michael Nichols

Spre sfârșitul după-amiezii de sâmbătă am găsit grupul Vumbi la Kopjele Zebra, la câțiva kilometri spre sud de locurile invadate de Ucigași. Poate că grupul fusese atras de răgetele amenințătoare sau poate umbla la întâmplare. Am numărat trei femele, care se odihneau mulțumite printre lobii umbroși de granit, și toți cei opt pui. Pe altă femelă o știam plecată într-o excursie de împerechere cu iubărețul de Hildur. Nici urmă de C-Boy. Absența lui părea de rău augur.

Duminică după-amiază, ne întoarcem la Kopjele Zebra. Hildur și femela lui se alăturaseră din nou grupului, dar C-Boy tot lipsea. Să încercăm la Kopjele Gol – a sugerat Rosengren. Dacă avem noroc, dăm de grupul Simba East; poate e cu ei. Da – am spus eu; asta e prioritatea mea, vreau să-l găsesc, viu sau mort. Așa că am plecat cu mașina spre sud-vest, urcând și coborând molcom pe întinderile ierboase, în timp ce Rosengren aștepta să audă în căști bipurile care semnalau prezența grupului Simba-Est. I-am găsit la un kopje mic, aproape de formațiunea principală Gol: trei femele și trei pui mari, care leneveau printre pietrele încinse. Dar, din nou, nici urmă de C-Boy.

Deja, Rosengren se recunoștea îngrijorat. Bineînțeles, treaba lui nu era să-și susțină preferații, ci să monitorizeze evenimentele, inclusiv actele firești de violență între lei sau de preluare a grupurilor; dar avea și el simpatiile lui. Mi-a spus, trist, că C-Boy părea să fi căzut victimă Ucigașilor.

În spatele nostru, apusul de culoarea lavandei picta tot orizontul din Serengeti; ne-am întors cu mașina la Kopjele Zebra. Nichols și Peck erau tot acolo, cu leii Vumbi, care se tolăniseră laolaltă în iarbă și începuseră să ragă – o voce, apoi alta, apoi trei în cor, răsunând peste câmpie, sub cerul tot mai întunecat și  luna nouă. Răgetele leilor poartă tot felul de înțelesuri, iar corul acesta avea un ton misterios, singuratic. Când au tăcut, am ascultat și noi cu ei. Niciun răspuns.

Nichols și Peck au plecat spre tabără. După un ocol, Rosengren a oprit mașina chiar în dreptul leilor tolăniți. Voia să simt îndeaproape fiorul înfricoșător al răgetelor. De data asta, li s-a alăturat și Hildur, cu vocea lui profundă, masculină, de bas, aspră și tunătoare, care mai-mai că scutura mașina. După ce au terminat, am ascultat din nou cu atenție. Din nou, nimic. Eram gata să plec. În scopuri jurnalistice, eram pregătit să-l declar pe C-Boy „dispărut, probabil mort“.

Stai așa – a spus Rosengren. În întunericul din jur mișca ceva. Dă-mi frontala ta – mi-a spus. A trecut fasciculul de lumină de la stânga spre dreapta, peste Hildur șiceilalți, până a ajuns la o siluetă nou-venită, mare, cu coamă foarte închisă la culoare: C-Boy. Se întorsese. Venise în fugă, la auzul răgetelor.

Fața îi era netedă. Coastele și pulpele – intacte. Nu se știe pe cine atacaseră Ucigașii cu două nopți în urmă, dar nu fusese el. S-a așezat confortabil lângă femela cu radioemițător. În curând, avea să se împerecheze din nou. Era un leu de opt ani, sănătos, impresionant, demn de respectul grupului.

Toate astea erau temporare. Viața lui C-Boy putea să mai dureze câțiva ani, apoi să decadă în infirmitate, răni, mutilări, izgonire, înfometare și moarte. Serengeti n-are milă față de bătrâni, ghinioniști sau schilozi. N-avea să fie fericit întotdeauna. Dar acum părea fericit.

Articolul a apărut în ediția de august 2013 a revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*