Studiu – „Iepurii și aparenta origine a domesticirii”

Un iepure-de-câmp, Lepus europaeus, scrutează orizontul. Foto: 123rf

Până de curând, despre iepurii sălbatici se credea că au fost domesticiți în anul 600 de către călugării francezi, care îi consumau ca „înlocuitor de carne” în timpul Postului Mare. Potrivit unui studiu recent al Oxford University, însă, acest lucru este fals.

În studiul „Iepurii și aparenta origine a domesticirii” publicat recent în jurnalul Trends in Ecology & Evolution, oamenii de știință de la Universitatea Oxford, Departamentul de metode de testare a arheologiei, se întreabă dacă nu cumva, în loc să ne raportăm la un singur eveniment, ar trebui să explicăm domesticirea pufoșilor mai degrabă ca pe un eveniment continuu, care a evoluat în timp.

Dr. Greger Larson, conducătorul studiului și director al Rețelei de Cercetare și Bio-Arheologie de la Oxford, explică: „Dovezile istorice îi creditează pe romani ca fiind primii care au folosit cuști pentru iepuri. Dovezile arheologice arată că iepurii erau vânați în Paleolitic în Peninsula Iberică și în sud-vestul Franței. În Evul Mediu, iepurii erau considerați o delicatesă și erau transportați în mod regulat în întreaga Europă, chiar dacă a fost nevoie de mai mult de 2.000 de ani pentru ca diferențele dintre iepurii sălbatici și cei domestici să fie vizibile la nivelul oaselor lor.”

Pe scurt, „nu există o singură dată când iepurii au fost domesticiți și orice poveste care se bazează pe un eveniment este puțin probabil să fie exactă”, spune Evan Irving-Pease, prim-autor și cercetător la Departamentul de Arheologie din Oxford.

Luând în considerare aceste diferențe și inexactități, echipa consideră în schimb că domesticirea iepurilor, atât pentru mâncare, cât și pentru a fi animale de companie drăguțe și blânde reprezintă mai degrabă un efect cumulativ. Unul care a fost întărit de o serie de tendințe sociale, începând vânarea lor în timpul Paleoliticului, apoi continuând cu creșterea lor în cuști, transportarea de-a lungul Europei și, în cele din urmă, domesticirea ca animale de companie.

Domesticirea pufoșilor, spune studiul citat, ar trebui privită mai degrabă ca un eveniment care s-a desfășurat în timp. Foto: 123rf

Până în prezent, versiunea cu domesticirea iepurilor în anul 600 era considerată un fapt de către oamenii de știință, inclusiv de către autorii studiului: Dr. Larson adaugă: „Am citat-o, colegii mei au citat-o, sunt pe Wikipedia și pe web, dar se pare că povestea modernă este doar un castel de cărți de joc”.

El sugerează că oamenii de știință ar trebui să reevalueze domesticirea ca pe o poveste colectivă. Dr. Larson spune că: „Originile multor animale domestice sunt povești frumoase de adormit copiii, dar aceste mituri trebuie puse sub semnul întrebării, astfel încât să ne dăm seama cum ne-am apropiat așa de mult de animale”.

Următorul său proiect va reexamina domesticirea altor plante și animale pe care se bazează societatea noastră și va pune sub semnul întrebării dacă oamenii domesticesc intenționat animale sau dacă ar fi mai mult o consecință firească a altui lucru.

De ce cunoașterea noastră despre domesticire ne-a luat așa de mult timp? Dr. Larson sugerează că întârzierea are mult de-a face cu modul în care povestim: „Ceea ce a fost foarte interesant pentru mine a fost motivul pentru care nimeni nu s-a gândit cu adevărat la acest lucru. Într-adevăr, avem probleme cu aprecierea schimbării lente și continue pe perioade lungi de timp, chiar dacă așa se întâmplă cea mai mare schimbare. Structurile noastre narative funcționează mult mai bine dacă aveți un moment de sclipire”.

În concluzie, el avertizează: „Am fost puțin aroganți, știm mult mai puține despre originile lucrurilor care contează cel mai mult pentru noi decât credem noi că știm”.

Studiul citat: “Rabbits and the specious origins of domestication”

Sursa: Oxford University
Foto: 123rf



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*