Focile de Groenlanda

Înotătoarele din spate se desfac şi se strîng asemenea unor evantaie, propulsînd-o cu mişcări graţioase, dar puternice. Se răsuceşte, dezvăluindu-şi pata în formă de harpă de pe spate, care a şi dat numele speciei în limba engleză – foca-harpă (foca de Groenlanda sau foca cu şa – în română). Foto: Brian Skerry

Învingîndu-şi soarta plutesc într-o lume submarină de nori imenşi din gheaţă şi canioane întunecate – regatul de iarnă din golful canadian Sf. Laurenţiu.

Razele soarelui străpung suprafaţa apei doar pentru a se pierde în adîncurile cenuşii. Meduze translucide plutesc în derivă, prizoniere ale curenţilor.
Focile îşi fac apariţia în depărtare ca nişte torpile fantomatice. Înotătoarele lor din spate se desfac şi se strîng asemenea unor evantaie, propulsîndu-le cu mişcări graţioase, dar puternice. Una se răsuceşte, dezvăluindu-şi pata în formă de harpă de pe spate, care a şi dat numele speciei în limba engleză – foca-harpă (foca de Groenlanda sau foca cu şa – în română).
Ies la suprafaţă printr-o spărtură dintre sloiuri. Femelele saltă în sus prin cocteilul semilichid, aruncînd priviri peste marginea gheţii ca să-şi inspecteze puii. Este mijlocul lui martie, sezon de vîrf pentru focile de Groenlanda. Au migrat 3.200 de kilometri din Oceanul Arctic spre sud, pînă la reşedinţele lor de primăvară din Golful Sf. Laurenţiu şi din largul coastelor Labradorului şi ale Newfoundland-ului. Toate marile evenimente din viaţa lor – împerecherea, naşterea puilor, schimbarea părului – au loc aici.
Am venit în golf pentru a fi martorul acestui sejur în sud al lui Pagophilus groenlandicus, „iubitorul de gheaţă din Groenlanda“. Dar există şi un alt motiv pentru a mă afla aici. Cu 40 de ani în urmă, între vînătorii de foci canadieni şi organizaţiile pentru protecţia animalelor s-a iscat o aprigă dispută privind vînătoarea puilor de focă. Puiul de focă, în blăniţa lui albă şi pufoasă, cu ochii negri, rugători, a devenit mascota mişcării împotriva vînării focilor şi simbolul tuturor exceselor făcute de om în exploatarea naturii.
După aproape două decenii de proteste fervente, Comunitatea Economică Europeană a cedat în faţa presiunii ecologiştilor şi, în 1983, a interzis importul pieilor cu blană albă şi al tuturor produselor obţinute de pe urma acestor animale, afectînd puternic comerţul cu foci. Pentru mulţi, bătălia s-a încheiat atunci cu o victorie a naturii. Dar blănurile sînt din nou la modă şi, cu toate că puii de focă sînt protejaţi de legile canadiene cît timp au blană albă, vînătoarea de pui mai mari e în plină dezvoltare. De fapt, astăzi se vînează mai multe foci ca oricînd în ultimii 35 de ani. Vînătoarea de foci din Atlanticul de Nord este cea mai mare vînătoare de mamifere marine din lume.
Date fiind aceste noi presiuni, care e soarta acestei specii în prezent? Au reuşit protestele şi legislaţia să-i asigure viitorul? Sau şi Pagophilus va împărtăşi soarta balenei albastre, din a cărei specie, cîndva prolifică, mai supravieţuiesc cîteva rămăşiţe jalnice?

La fel ca de obicei, şi în 2003 luna martie a început furtunos. Locuitorii din Ontario îşi croiesc drum cu lopeţile prin nămeţii de doi metri care le acoperă uşile caselor. Trei dintre Marile Lacuri îngheaţă, întîrziind începutul sezonului de navigaţie. Insulele Madeleine, arhipelagul în formă de cîrlig din centrul Golfului Sf. Laurenţiu, sînt prinse într-o gheară de gheaţă şi dîrdîie la temperaturi sub zero grade.
De sus, din elicopterul care m-a purtat cei 50 de kilometri din Insulele Madeleine pînă la zonele de reproducere a focilor, zăresc grupuri de mame şi pui încălzindu-se la soare pe marginea banchizelor. Placente îngheţate şi pete de sînge pe zăpadă arată unde s-au născut puii.
Gheaţa marină este vitală pentru naşterea şi alăptarea puilor şi, după cîteva săptămîni, pentru năpîrlire. Gheaţa trebuie să fie suficient de groasă şi stabilă pentru a susţine focile, dar dacă este prea groasă, ele nu-şi vor putea menţine deschise copcile pentru respiraţie. Dacă gheaţa se menţine pînă în primăvară, sloiurile pot fi aruncate pe coastă. Puii ce nu-şi pot căuta singuri hrana în apă pot fi zdrobiţi între gheţurile care se ciocnesc. Dar şi prea puţină gheaţă constituie o problemă. În unii ani, banchizele se sparg prea devreme, aruncînd în mare puii înainte de a avea destulă grăsime ca să reziste în apa rece. Un an cu gheaţă foarte subţire poate duce la o mortalitate catastrofală, iar unii cercetători au avertizat că încălzirea globală poate spori frecvenţa anilor cu gheaţă subţire. Şase din ultimele nouă ierni au fost neobişnuit de blînde, iar dacă tendinţa va continua, focile vor ajunge să suporte consecinţele.
În 2003 gheaţa nu a lipsit. Sloiuri aruncate unele peste altele se ivesc dintr-o prerie nesfîrşită de gheaţă modelată de vînt. Locul răsună de urletele, mieunatul, gînguritul şi scîncetele puilor de focă. Unii se tîrăsc pe gheaţă, ridicînd cu boticurile mici valuri de zăpadă. Alţii se cuibăresc în culcuşuri scobite în gheaţă de căldura propriilor corpuri. Mulţi sînt spectaculos de graşi. Zac pe banchiză ca nişte uriaşe pămătufuri de pudrat, cu capetele îngropate între umeri, cu blana zbîrlită, cu ochii pe jumătate închişi şi umezi; fiind lipsiţi de micile canale care drenează lacrimile în exces, ochii lor sînt umezi tot timpul. După două săptămîni, blana albă, mătăsoasă cu care s-au născut – lanugo – începe să cadă, dînd la iveală blana cenuşie, pătată, de dedesubt.
Depunerea stratului de grăsime este vitală pentru aceşti pui. Deşi sînt capabili să înoate aproape de la naştere, ei au nevoie de izolaţia termică a stratului gros de seu pentru a putea supravieţui în marea îngheţată. Aşa că, în primele zile de viaţă, puii se îndoapă cu un lapte aflat printre cele mai hrănitoare din natură, îngrăşîndu-se cu pînă la două kilograme pe zi. La înţărcare – pe la zece, douăsprezece zile –, puii cîntăresc peste 30 de kilograme.
Europenilor care au colonizat regiunea, focile trebuie să li se fi părut un fel de butoaie de untură: disponibile din abundenţă şi uşor de înhăţat. Şi chiar că au fost înhăţate. Pe la 1850, peste o jumătate de milion de foci de Groenlanda – majoritatea pui cu blană albă – erau ucise în fiecare sezon de vînătoare. Produsul principal era seul, nu blana. Cu seul de focă din Newfoundland se ungeau maşinile de cusut din Anglia.
Blana nu a devenit populară pînă la sfîrşitul anilor 1940. Înainte nu exista tehnologia necesară pentru a opri căderea elegantei blăniţe albe de pe pielea prelucrată, aşa că pieile de focă erau tăbăcite şi folosite ca atare. După 1945 însă, cercetările norvegiene în domeniul prelucrării blănurilor au făcut ca pieile să poată fi comercializate ca blănuri. Cererea pentru această blană la modă a crescut rapid, într-un moment în care populaţia de foci de Groenlanda era deja în declin. Pînă în 1972, numărul de foci din Newfoundland şi Golful Sf. Laurenţiu se ridica la mai puţin de două milioane. În 1976, în timp ce dezbaterea asupra vînătorii de foci se încingea, specialistul în foci David Lavigne a atras atenţia, în paginile acestei reviste, că „este în joc însăşi supravieţuirea speciei“. Avertismentul lui avea să devină o chemare la luptă. La două secole după ce misionarii sosiţi din Moravia în Labrador aleseseră puiul de focă pentru a le explica inuiţilor, care nu văzuseră în viaţa lor o oaie, cum e cu Mielul Domnului, cruciaţii mediului – alarmaţi de numărul tot mai mic de foci şi scandalizaţi de faptul că vînătorii ucideau pui neînţărcaţi – au jurat să pună capăt masacrului de vieţi nevinovate.

Plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din Quebec – care include şi Insulele Madeleine, sau Îles de la Madeleine – poartă legenda Je me souviens, care înseamnă „îmi amintesc“. Aceşti madelinots, cum îşi spun locuitorii insulelor, în proporţie de 95% francofoni, nu renunţă cu una, cu două la cei 250 de ani de istorie şi tradiţii. Îşi amintesc zilele întunecate de după 1755, cînd, pentru a nu fi deportate de britanici, primele familii au fugit din ceea ce se numeşte acum Noua Scoţie pentru a-şi croi aici o nouă viaţă. Deşi erau agricultori, aceşti acadieni în exil au fost obligaţi să apeleze la produsele mării pentru subzistenţă. Astăzi, industria pescuitului reprezintă 80% din economia insulelor.
Pescarii madelinoţi îşi amintesc şi cele două decenii de neajunsuri care au debutat în anii ,60, cînd militanţii împotriva vînătorii, conduşi de Fondul Internaţional pentru Protecţia Animalelor şi, ulterior, de Greenpeace, au declanşat prăbuşirea comerţului bazat pe vînătoarea de foci. Catalogaţi drept ucigaşi şi barbari, pescarii au fost supuşi oprobriului public după ce televiziunea a adus imaginile frapante de pe banchizele Atlanticului de Nord în căminele europene şi nord-americane.
A lua parte la ceea ce fusese cunoscut drept cea mai mare vînătoare din lume – o afacere care în secolul al XIX-lea implica peste 13.000 de oameni şi 400 de corăbii – nu mai era o mîndrie, ci un stigmat al ruşinii. Altădată salutaţi ca „vikingi ai gheţurilor“, vînătorii de foci erau acum pleava omenirii. Strigătele de Nous ne sommes pas de bouchers! – Noi nu sîntem măcelari! – răsunau în gol cînd erau însoţite de fotografiile măciucilor ridicate şi ale zăpezii mînjite cu sînge.
Jocelyn Thériault era un puşti pe vremea cînd protestele atinseseră punctul culminant. Acum are 34 de ani şi deţine o treime din Manon Yvon, o barcă de pescuit de 20 de metri. El, fratele lui şi un văr pescuiesc împreună crabi de zăpadă şi scorpii de mare. Cîndva pescuiau şi cod, dar în aprilie 2003 pescuitul codului în Atlanticul de Nord, a cărui populaţie nu s-a refăcut, în pofida interdicţiilor şi a cotelor reduse dramatic, a fost sistat pe termen nelimitat de guvernul canadian.
Prăbuşirea industriei bazate pe pescuitul codului a dat un nou impuls vînătorilor de foci din prezent: traiul unor pescari precum Thériault depinde de recoltarea a orice oferă marea, incluzînd şi focile. Din 1987, cînd Canada a interzis vînătoarea comercială a puilor de focă cu blană albă, ţintele predilecte ale vînătorii au fost puii pătaţi, cunoscuţi sub numele de „bătăuşi“ – după felul în care bat apa cînd înoată, şi nu după metoda tradiţională de ucidere, prin lovire cu măciuca. Astăzi, o piele de „bătăuş“ îi aduce unui vînător de la 40 de dolari canadieni în sus.
L-am întîlnit pe Thériault la debarcaderul din Cap-aux-Meules, centrul comercial al insulelor. El şi echipajul lui încărcau provizii pentru vînătoarea de foci programată să înceapă în două zile, dacă avea să permită gheaţa. Ca şi ceilalţi pescari din regiune, el nu poate pescui decît opt luni pe an, pentru că iarna coasta este blocată de gheţuri. Cînd nu poate pescui, primeşte ajutor de şomaj. Cînd ai de plătit rate la o barcă de 1,5 milioane de dolari, patru luni fără un venit substanţial sînt o perioadă lungă – şi eşti nevoit să stai pe uscat, cînd viaţa ta e marea.

Thériault vînează foci de opt ani. Într-un an bun – gheţuri navigabile, foci accesibile, preţuri constante pentru piei şi seu – el şi echipajul de 12 oameni cîştigă împreună cam 150.000 $ în perioada vînătorii de primăvară. Ca majoritatea pescarilor de aici, Thériault obţine din vînătoarea focilor doar 5% din veniturile sale. Nu pare că merită efortul, dacă nu iei în considerare şi celălalt motiv pentru care pescarii vînează foci: Ei spun că ele atentează la pîinea lor de toate zilele. În franceză, această specie de focă se numeşte loup-marin de glace – lupul marin al gheţurilor. După cum îmi spunea un madelinot, „nu mănîncă napi, poţi fi sigur de asta.“
Biologii estimează că, în fiecare an, o focă adultă consumă mai mult de o tonă de peşte – în cea mai mare parte peşte capelan, săgeată de nisip şi cod arctic – şi nevertebrate, precum crabi, creveţi şi krill. Se crede că focile de Groenlanda ar fi responsabile pentru peste 80% din cele aproximativ patru milioane de tone de peşte şi zooplancton consumate în total de toate speciile de foci în nord-vestul Atlanticului. În aritmetica pescarilor, acest lucru înseamnă că o mare cantitate din produsele mării nu ajung în năvoadele lor. Răreşte populaţia de foci – spun pescarii – şi vei restabili echilibrul.
Criticii resping această logică. Date fiind interacţiunile multiple dintre organismele marine, este o prostie să presupui că rărind o specie va spori populaţia alteia. Pescarii sînt acuzaţi că încearcă să facă pe demiurgii cu resursele oceanului. În timp ce istoria speciilor de peşte exploatate excesiv contrazice, fără doar şi poate, acest punct de vedere, pescarii susţin că au învăţat din greşelile trecutului. „Eu fac parte din noua generaţie de pescari. Nu vreau să ucid toate focile, ci doar să echilibrez situaţia“ – insistă Thériault.
Ce înseamnă o situaţie de echilibru rămîne pînă la urmă o decizie politică. În larg, pe sloiurile plutitoare, mă alătur lui Mike Hammill, un biolog specialist în foci, a cărui muncă ajută guvernul canadian să îşi administreze resursele marine. „Ai nimerit o zi frumoasă“ – spune Hammill, iar chipul înroşit de frig i se lăţeşte într-un zîmbet. Temperatura este de 00C, iar vîntul suflă usturător.
Împrăştiaţi pe gheaţă, nou-născuţii, cu ochii adormiţi, sug pe deplin mulţumiţi de la mamele lor, tolănite în poziţii rubensiene. Pe lîngă puii cu blăniţă albă, se află şi cîţiva „zdrenţăroşi“ – pui între 15 şi 30 de zile, care îşi pierd blana de sugari, pregătindu-se să devină „bătăuşi“. Unii se apropie de sfîrşitul perioadei de năpîrlire, cu ultimele smocuri de puf alb atîrnîndu-le de blana lucioasă, cenuşie, de dedesubt. În acest stadiu, puii au fost recent abandonaţi de mamele lor şi trebuie să se descurce singuri. Deocamdată au puţine motive să se teamă de prădători: orcile, urşii polari şi rechinii somnoroşi atacă focile în Oceanul Arctic, dar nu le urmăresc pînă la locurile de reproducere din golf.
Hammill, cercetător principal la Departamentul pentru Pescuit şi Oceane (DFO), din Canada, studiază focile de Groenlanda de mai bine de 15 ani. El şi colegul său Garry Stenson au încercat să creeze un model al populaţiei de foci de Groenlanda, bazat pe factori precum numărul de pui născuţi în fiecare an, numărul de foci care mor şi populaţia din fiecare categorie de vîrstă. Modelul ajută guvernul în stabilirea celui mai important număr dintre toate: CTA, sau captura totală acceptabilă. În ochii guvernului, o CTA corectă este cea care le oferă maximum de cîş­tig vînătorilor, fără să afecteze populaţia de foci. Invariabil, vînătorii o consideră prea mică, iar ecologiştii prea mare.

Îl urmăresc pe Hammill cum se apropie tiptil de o femelă adormită, cu două bare de aluminiu avînd prinsă între ele o plasă de pescuit. Deodată o ia la fugă, aruncă plasa, apoi se aruncă peste animalul speriat. Un  asistent îl ajută să răstoarne foca (nu e deloc uşor, o femelă adultă cîntăreşte în jur de 130 kg) şi leagă între ele capetele barelor. O dată prinsă, foca devine la fel de placidă ca şi puiul ei, care urmăreşte scena de la vreun metru distanţă. Folosind un sistem de scripeţi prins de un trepied, Hammill cîntăreşte atît mama, cît şi puiul, îi măsoară şi îi marchează. O anesteziază pe mamă şi-i extrage un dinte. Numărarea straturilor de dentină este cea mai bună metodă de a-i stabili vîrsta.
Această operaţiune face parte din programul anual de capturare a unor exemplare vii, pentru a putea pune la punct modelul populaţional.
Hammill spune că obiectivul conducerii DFO în ceea ce priveşte focile este o exploatare durabilă, pe termen lung. Ideea ar fi să se folosească CTA – împărţită în cote mai mici pentru fiecare regiune de pescuit –, pentru a ţine populaţia sub control. Pentru moment, departamentul consideră că focile sînt abundente, aşa că a stabilit o CTA generoasă: 975.000 pentru trei ani, din 2003 pînă în 2005. Vînătorii au dreptul să ucidă cîte 350.000 de foci în oricare doi dintre aceşti trei ani, dar totalul nu are voie să depăşească 975.000 în trei ani.
„Dacă această cotă va fi atinsă, populaţia de foci va scădea, dar nu prea mult“ – spune Hammill. Pentru a evita exploatarea excesivă, DFO a stabilit repere la 70%, 50% şi 30% din cele 5,5 milioane de exemplare, cel mai mare număr estimat în prezent.
„Guvernul este hotărît să menţină populaţia de foci deasupra nive­lu­lui de 70%, adică 3,85 milioane – spune Hammill. Dacă va scădea sub nivelul respectiv, vor fi luate măsuri de protejare, cum ar fi reducerea CTA. Dacă populaţia atinge punctul critic – 30%, adică 1,65 milioane –, vom interzice complet vînătoarea.“
În momentul de faţă, focile de Groenlanda sînt a doua specie de foci din lume ca număr, după focile crabiere din Antarctica. Numărul focilor de Groenlanda din nord-vestul Atlanticului, estimat acum la 5,2 milioane, e de trei ori mai mare decît la începutul anilor 70. Ultimul recensămînt al puilor, efectuat în 1999, a înregistrat aproape un milion de pui născuţi în anul respectiv.

Este prea devreme pentru a şti ce efect va avea actuala cotă de vînătoare, dar teoretic, dat fiind numărul mare de adulţi înaintaţi în vîrstă (focile de Groenlanda trăiesc pînă la 30 de ani şi încep să se reproducă între 4 şi 8 ani), puii pot fi vînaţi în număr mare, fără a pune în pericol populaţia. Însă oponenţii vînătorii spun că abordarea conducerii DPO se bazează pe nişte presupuneri nefondate şi acuză guvernul că îşi asumă riscuri inacceptabile cu o specie atît de vulnerabilă. „Amintiţi-vă că ultima dată cînd cotele de capturare au fost atît de mari populaţia a scăzut la mai puţin de jumătate în 20 de ani“ – avertizează David Lavigne, autorul articolului publicat de National Geographic în 1976.
Martie se încheie blînd în 2003, ca şi în alte dăţi. Temperaturile sînt în creştere şi în Insulele Madeleine a început dezgheţul. Oamenii sparg gheaţa de pe rampele de lansare pentru bărci şi o macara ridică vasele, care au stat toată iarna pe butuci, şi le lasă din nou la apă. Madelinoţii numesc această perioadă a anului le reveil du printemps, trezirea pri­măverii. Pentru pescari este o eliberare, o şansă de a simţi din nou vîntul sărat pe obraz şi uruitul motoarelor sub punte.
La Cap-aux-Meules, pontonul unde se afla Manon Yvon a rămas pustiu. Thériault şi echipajul lui se află undeva în larg, croindu-şi drum printre sloiuri. Dar pentru bărcile mai mici gheaţa este prea groasă anul acesta şi majoritatea vor rămîne la ancoră. Una dintre ele, Frolic, va risca o ieşire şi nu se va mai întoarce. Echipajul va fi salvat, dar vasul se va scufunda, adăugînd încă un trup la „cimitirul navelor din golf“.
În două luni, oricum, gheaţa din golf va dispărea, purtată spre Atlantic. Focile de Groenlanda vor pleca şi ele, cu pilotul automat orientat către nord, pentru călătoria de întoarcere spre zona arctică. Venirea şi plecarea gheţurilor, a focilor şi a vînătorilor se întîmplă de multă vreme în această parte a lumii. La Muzeul Mării, Madeleine, dau peste un bănuţ de aramă bătut la începutul anilor 1800 şi aflat în circulaţie pentru o scurtă perioadă în insulă. Pe o parte este gravată o focă, pe cealaltă un cod – două embleme comerciale ale vieţii din Madeleine. Moneda poartă motoul „Succes la pescuit“, care a devenit o amară ironie o dată cu prăbuşirea pescuitului industrial al codului.
În schimb, vînătoarea de foci continuă. Capturile de astăzi se apropie de nivelul celor de acum un secol – între 200.000 şi 300.000 pe an, în afară de cele circa 100.000 ucise anual de vînătorii groenlandezi. În 2002, valoarea produselor obţinute din focile de Groenlanda vînate în Canada a depăşit 22 de milioane de dolari canadieni, cea mai mare cifră din istoria recentă. Majoritatea banilor provin din blănuri, deşi mai există o piaţă de multe milioane de dolari şi pentru seu. Nemaifiind de mult folosit la maşinile de cusut, seul e valoros în prezent datorită conţinutului său ridicat de acizi graşi omega-3 şi este încapsulat şi vîndut ca supliment nutritiv. Cercetătorii au obţinut şi o cremă de mîini din seu şi lucrează la un derivat proteic din carne de focă.
Succes pe toate fronturile? Nu tocmai, deoarece cotele de vînătoare nu pot răspunde la întrebarea fundamentală: În general, putem omorî focile? Şi astfel bătălia e încă aprigă între cei care văd în vînătoare o utilizare legitimă a unor resurse regenerabile şi cei care cred că focile, ca şi balenele şi delfinii, ar trebui să fie mai presus de exploatare. Deocamdată, guvernul canadian a optat pentru exploatare durabilă, o decizie care îi supără pe iubitorii naturii, dar care permite unor pescari precum Jocelyn Thériault să îşi continue un mod de viaţă la care ţin.

Ce vezi cînd te uiţi la o focă? Mielul Domnului sau lupul mărilor? Sanctitatea naturii sau utilitatea ei? E posibil să le vezi pe amîndouă. La bordul lui Manon Yvon, deasupra geamului cabinei de comandă, e fixată o rugăciune tipărită, iar de ea atîrnă un crucifix de argint. Bunica lui Thériault i-a dat-o cînd a lansat vasul. Rugăciunea e simplă, dar îndeamnă la chibzuinţă, cuvîntul vechi pentru exploatare durabilă. „Doamne, barca mea e mică, dar marea Ta e nesfîrşită – spune textul. Ajută-mi mie astăzi, căci ale Tale sînt toate bogăţiile mărilor. Merci.“

Text: Kennedy Warne

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*