Balenele cu cocoasa

Imagine articol

Faimoase pentru salturile lor acrobatice si pentru cantecele tanguitoare, aceste balene dezvaluie, unul cate unul, secretele comportamentului lor subacvatic.

Mai tineti minte cand cele mai mari animale din lume pareau a fi in pericol de disparitie? Era in anii 1960 si '70, cand vanatoarea comerciala imputinase atat de considerabil multe dintre speciile de balene mari, incat parea ca lumea va fi jefuita de o intreaga dimensiune a minunii.

Dar nu a fost. Daca vizitati acum, iarna, Canalul 'Au'au, dintre insulele hawaiiene Maui si Lānai, veti descoperi ca oceanul s-a umplut de titani. Balene-cu-cocoasa care cantaresc 40 de tone sar si improasca apa peste tot. Sar cu cozile stergand suprafata, in timp ce barbiile le ajung la 12 metri in aer, apoi cad cu un zgomot atat de puternic, incat e purtat la kilometri distanta.

Reduse la cateva mii de exemplare in toata lumea, balenele-cu-cocoasa incep sa-si revina dupa ce o interdictie internationala de a le ucide a intrat in vigoare in anii 1960. Un recensamant de trei ani, ce va fi finalizat in curand, numit SPLASH, cel mai amplu si mai amanuntit studiu efectuat vreodata asupra balenei-cu-cocoasa, ar putea stabili ca numai populatia din Pacificul de Nord ar fi de peste 10.000, posibil chiar de 25.000 de exemplare.

Jumatate pana la doua treimi din aceste balene se aduna in jurul Insulelor Hawaii de la sfarsitul lui noiembrie pana in mai, in special aici, in canal, si in alte parti din cei 3.550 km² ai Refugiului Marin National pentru Balene-cu-Cocoasa, din Insulele Hawaii. Pentru fiecare balena-cu-cocoasa care atrage uralele ambarcatiunilor in timp ce se ridica improscand apa in lumina soarelui, exista multe altele in adancuri.

In mod obisnuit, balenele ies la vedere doar pentru scurt timp, cand despica licarirea oceanului ca sa respire. Balenele-cu-cocoasa, desi mai active la suprafata decat cele mai multe specii, isi petrec totusi cam 90% din viata sub apa. Oare ce fac acolo, jos? Colinda pe distante prea mari, prin mari agitate si indepartate, pentru ca oamenii de stiinta sa le poata urmari; nu e de mirare ca obiceiurile balenelor, vietuitoarele cele mai mari de pe Pamant, inca sunt cufundate in mister. Dar in largul apelor albastre si calde, minunat de limpezi, ale Canalului 'Au'au cercetatorii aduna noi indicii despre o parte esentiala din viata balenelor: ritualurile de curtare si nasterea.

Observatorii din cadrul Whale Trust, o fundatie de cercetare si educatie cu sediul in Maui, au descoperit ca unii dintre masculii scufundati intoneaza celebrul cantec al balenei-cu-cocoasa, umpland marile cu incantatii stranii, minunate. Unele femele ingrijesc noua generatie de pui, care acumuleaza zeci de kilograme pe zi si intr-un an isi dubleaza lungimea, datorita laptelui bogat al mamelor lor. Ceea ce nu a priceput nimeni pe deplin pana de curand a fost ca multe alte balene-cu-cocoasa din adancuri nu calatoresc, nu canta si nu alapteaza, ci pur si simplu stau suspendate cu capul in jos. “Cu cat am cercetat mai atent, cu atat am gasit mai multe balene-cu-cocoasa care pur si simplu se lasau duse de curent, cu 2 sau 3 km/h, la adancimi intre 9 si 24 de metri – spune fotograful Flip Nicklin, de multa vreme observator al mamiferelor marine. Acum, cand ma uit peste canal, imi imaginez acest rau de balene curgand, ascunse vederii obisnuite.”

Animalele nu par nici sa manance, desi multe dintre ele au migrat 4.000 km sau mai mult de la locurile de hranire, din largul coastelor Alaskai si Columbiei Britanice, si le asteapta o lunga calatorie de intoarcere. Unii speculeaza ca balenele hoinaresc mai departe, in larg, pentru a lua macar cate o gustare, cand si cand, dar oamenii care urmaresc balenele-cu-cocoasa zi de zi nu vad nici macar o mana de fecale. Se pare ca animalele traiesc consumand straturile de untura de sub pielea lor. Poti sa faci asa ceva daca esti enorm ca o balena-cu-cocoasa.

Balenele care stau suspendate sub apa nici macar nu se obosesc prea mult cu respiratul. In loc sa iasa la suprafata o data la fiecare 10 sau 15 minute, pentru o serie de respiratii, asa cum fac balenele-cu-cocoasa mai ocupate, ele stau sub apa aproximativ o jumatate de ora, abia clintindu-si vreun muschi. “Noi le zicem balenele care isi tin respiratia” – spune Nicklin. Este posibil sa-si conserve energia pentru activitati mai importante pe durata iernii, mai exact pentru amor.

“Pozitia de crucifix” – observa Dan Salden, seful Fundatiei Hawaii pentru Cercetarea Balenelor, un alt grup, cu sediul in Maui, care studiaza comportamentul social al balenelor-cu-cocoasa. Sta la prora vasului sau, Deep Blue, si descrie un mascul care s-a ridicat vertical, iesind aproape pe jumatate din apa, si isi intinde in lateral inotatoarele pectorale lungi, ca niste aripi, capatand forma unei cruci. Miscarea il tine la distanta pe unul dintre cei 10 sau 11 masculi care se intrec in spatele lui sa se apropie cat mai mult de premiu: o femela care inoata chiar in fata grupului.

Lateral, la babordul lui Deep Blue, cativa baieti solizi din fruntea grupului s-au tot fatait inainte si inapoi, impingandu-se, imbrancindu-se, tamponandu-se si lovindu-se unul pe altul cu inotatoarele, in timp ce navigheaza rapid prin Canalul 'Au'au. Acum un trio inoata in paralel, tinandu-si capetele enorme ridicate mult, spargand valurile ca niste vase care se misca rapid. “Trei masculi barci cu motor” – spune Salden, in timp ce apa de mare se scurge in cascade din gurile partial deschise ale balenelor, iar volumul de aer care intra si iese rapid prin nari suiera ca niste sirene de fabrica.

Cand in sfarsit trioul se scufunda, balenele elibereaza jeturi de aer pe gura. Una adauga si un jet continuu prin nara. “Dara de bule -declara Salden. Probabil animalul dominant o foloseste ostentativ.” Dintr-o singura miscare, spatele unui mascul se ridica tot mai sus si mai sus deasupra apei, fara niciun efort vizibil. Asta pentru ca un alt mascul s-a scufundat sub el si a inceput sa-l ridice. Ce termen va folosi pentru asta Salden, fostul titular al Catedrei de comunicare prin limbaj din cadrul Universitatii Southern Illinois, din Edwardsville?

Dupa ce le fotografiaza cozile pentru a identifica indivizii implicati – fiecare balena-cu-cocoasa are un model unic al pigmentului si cicatricelor de pe partea de dedesubt a cozii -, Salden se intoarce spre o asistenta, Peggy Stap, care a stat pana acum rabdatoare, la pupa, imbracata in costum de scafandru si cu niste labe de inot supradimensionate. “O.K. – spune el. Da-i drumul!” {i ea isi da drumul peste bord, inotand spre derby-ul in plina desfasurare din Regatul Gigantilor, avand intr-o mana camera cu care filmeaza cele cateva sute de mii de kilograme ale matahalelor agitate si tinand-o pe cealalta sus, deasupra apei, ca sa indice numarul si directia balenelor, dar si ca sa ne permita s-o urmarim mai usor de pe punte.

Cercetatorii au inceput sa denumeasca meleurile balenelor-cu-cocoasa care se miscau rapid “grupuri competitive”, dupa ce Salden, Stap si altii au descoperit ca acestea sunt aproape intotdeauna alcatuite dintr-o femela urmarita de un detasament de masculi. Un petitor, numit escorta principala, tinde sa se mentina cat mai aproape. De obicei, este unul dintre cei mai mari masculi si e permanent ocupat sa-i tina la distanta pe ceilalti concurenti de categorie grea, escortele secundare. {i acestia, la randul lor, se lupta cu masculii care incearca sa-i depaseasca. Actiunea se poate derula ore in sir, intr-un ritm datorita caruia partile inferioare ale inotatoarelor pectorale si caudale, de obicei albe, devin roz, probabil inundate de sange din cauza efortului.

Crestaturi, zgarieturi si scobituri proaspete atesta nivelul serios al competitiei. Totusi este posibil sa existe si o anumita cooperare, cand doi sau trei masculi fac echipa in ceea ce pare a fi un efort de a bloca inaintarea unei femele sau de a o impinge afara din cursa pe una dintre escortele principale. “Am vazut si doi masculi facandu-l sandvici pe un al treilea, blocandu-l – spune Salden. Unul a venit pe sub el, iar celalalt i s-a aruncat pe spate.” Sunt acestea oare aliante intentionate sau cazuri de cooperare egoista a indivizilor atunci cand altii preiau initiativa? Sau poate simple accidente de sincronizare? Nimeni nu stie sigur.

Se stie ca balenele-cu-cocoasa colaboreaza – de pilda, cand isi icoltesc prada in teritoriile unde se hranesc vara. Unele coopereaza pentru a mana pestii spre coralii stralucitori formati chiar din bulele de aer provocate de balene; apoi se ridica impreuna printre bancurile argintii, cu gurile larg deschise. In alte momente, balenele par sa colaboreze pentru a mana pestii sau krillul spre tarm sau spre desisuri de varec. Unii observatori au raportat ca mici grupuri se grabeau sa alunge balene-ucigase care hartuiau o balena-cu-cocoasa singuratica, de parca ar fi luat o decizie colectiva de a-i sari in ajutor. Din nou, nimeni nu e sigur ce anume se petrece de fapt in creierul mare si incretit al animalelor. Dar incercarea de a intelege mamiferele dintr-un mediu atat de diferit de al nostru face parte din atractia acestei frontiere oceanice. Balenele au un mod de a transforma intrebarile despre natura in intrebari despre natura cunoasterii si despre modul in care creierul omului interpreteaza lumea.

Megan Jones, de la Whale Trust, stie sigur un singur lucru despre balenele-cu-cocoasa: chiar daca vin pe lume cu o lungime de 4 pana la 5 metri, cu inotatoare pectorale si caudale, nu fac exceptie de la regula ca puilor de mamifere le place grozav sa se catere pe mamicile lor. Un pui se tot agita pe deasupra si pe dedesubtul inotatoarelor mamei sale, aripioarele toracice – membrele ei anterioare modificate. Un nou-nascut care se fataie pe botul ei masiv, platforma lata formata de maxilarul superior, alungit, pare bucuros sa se cocoate acolo ca un amfibian colosal, care se simte la fel de bine in apa si in aer, in timp ce mama pe jumatate isi impinge, pe jumatate isi cara puiul dolofan. Unele balene-cu-cocoasa au fost vazute plimband pe aceasta platforma delfini-mari saritori si ridicandu-l uneori pe cate unul atat de sus, incat semana cu un pasager aflat pe puntea de observatie a unui iaht.

Jones se intreaba daca prezenta unui pui afecteaza comportamentul femelei. Ea a confirmat ca, in Hawaii, femelele interactioneaza rareori. Totusi majoritatea au cel putin un petitor, un mascul care le urmareste sau incearca din cand in cand sa le ademeneasca, din fata sau din spate, la mica distanta, parca pentru a le modifica traseul. De cele mai multe ori, este o cursa relativ lenta – cu un alt nivel de intensitate decat in grupurile competitive.

De obicei, femelele nasc o data la doi sau la trei ani, pentru ca gestatia dureaza 11 luni si este urmata de aproape un an in care mama isi alapteaza si isi ingrijeste puiul in crestere. Desi majoritatea femelelor cu pui nu participa neaparat la ritualurile de imperechere, cercetatorii din Maui descopera ca totusi unele participa si, ca urmare, masculii curteaza si femele cu pui, si femele solitare. Dar, cu toata atentia devotata a escortei, Jones rareori vede o femela care sa-i arate, la randul ei, cea mai mica urma de interes. Aceste femele care se misca lent, deloc demonstrativ, pot fi subiecte de cercetare mai dificile decat grupurile care se balacesc, in care o femela este urmarita de o multime de masculi. Jones incearca sa stea ore in sir langa o femela linistita (cu puiul si escorta ei, daca exista), notand fiecare miscare pe care o poate vedea.

Nu e deloc neobisnuit ca subiectii ei sa se faca nevazuti in albastrul nemarginit inainte ca ea sa poata stabili un tipar. De multe ori, ajunge la un pas de a-l asambla, cand este intrerupta de sosirea unui nou mascul sau chiar a unui mic grup, care, in general, alunga femela. Oricum ar fi, Jones trebuie s-o ia de la inceput.

O zi obisnuita pentru Jones incepe la scurta vreme dupa rasarit. Dupa cateva ore in bataia soarelui, toata lumea de la bord actioneaza cu creierul partial topit de caldura. Alizeele s-au intetit, iar mica ei ambarcatiune este spalata din belsug de valuri cu creste albe de spuma. E timpul sa se intoarca acasa, dar Jones spune: “Am fost asa de aproape inainte ca masculii aia care au aparut sa ne strice ultima sesiune! Hai sa mai incercam o singura tura de urmarire, de doua ore!” {i asa continua pana cand membrii echipei se retrag din nou in port, tarziu, complet prajiti, improscati cu apa sarata, facandu-si planuri s-o ia de la capat in ziua urmatoare, mereu cu speranta ca va veni un moment luminos al revelatiei.

Intr-o dupa-amiaza, la 15 metri adancime in azurul orbitor, un pui de balena-cu-cocoasa se odihneste, varat sub inotatoarea mamei lui, apoi se muta pentru a se cuibari in urmatorul lui loc preferat: sub gatul ei. Un al doilea adult da tarcoale prin apropiere. Pielea intunecata, plina de cicatrice si zgarieturi, sugereaza ca este un mascul.

Jones opreste motorul si isi pozitioneaza ambarcatiunea deasupra balenelor si usor in lateral. Jason Sturgis, de la Whale Trust, isi da drumul fara zgomot de pe platforma de la pupa, cu dispozitivul de snorkeling. La mai putin de jumatate de kilometru distanta, o a doua ambarcatiune coboara un difuzor in apa si incepe sa emita o mostra de sunete foarte nemuzicale – grohaituri, huruituri, murmure, rasete sarcastice si smiorcaituri -, pe care le scot masculii in grupurile competitive. Sturgis inregistreaza reactia femelei cu o camera video.

Cum femelele fara pui prezinta cea mai mare probabilitate de a se imperechea, ele ar trebui sa reactioneze altfel decat femelele cu pui – teoretizeaza Jones. Pentru a proba acest lucru, ea va avea nevoie de o combinatie de ape linistite, echipament care sa functioneze silentios si balene de care sa se poata apropia, pentru multe astfel de experimente. In timpul celor catorva la care asist si eu, niciun tip de femela nu pare interesata sa se apropie de sunete. Atunci, care sunt pasii prin care aceste femele care raman nepasatoare ajung sa fie urmarite de o hoarda de petitori? {i unde anume, in oricare dintre aceste secvente sociale, are loc imperecherea propriu-zisa? Pentru moment, ritualul de imperechere al balenelor-cu-cocoasa ramane o enigma – una aproape la fel de profunda ca si cantecul lor.

Jim Darling s-a straduit timp de 25 de ani sa descifreze codul cantecului balenei-cu-cocoasa. Aceste vocalize, emise numai de masculi, sunt probabil cele mai lungi si mai sofisticate cunoscute in randul animalelor. Structura lor formala este alcatuita dintr-o succesiune de teme sau melodii care acopera o plaja uimitoare de tonuri, de la ciripituri de piculina la bubuituri joase, ca de corn de ceata. Unii oameni de stiinta spun ca pot detecta si rime. Avand in vedere cat de multa energie si cat timp sunt necesare pentru producerea acestor arii submarine, cei mai multi oameni au presupus ca menirea lor trebuie sa fie sa atraga parteneri. Aceasta teorie a fost spulberata in 1997, cand Darling, cercetator in cadrul Whale Trust, si Flip Nicklin au descoperit cum cantaretii din Canalul 'Au'au atrageau nu sexul opus, ci alti masculi.

Darling si restul echipei de la Whale Trust au folosit o boxa subacvatica pentru a emite inregistrari ale cantecului. Primele experimente par sa confirme ca femelele nu sunt atrase de cantec, pe cand masculii par dornici sa cerceteze sursa acestuia. Poate ca menirea cantecului nu este sa curteze, ci sa lanseze o provocare, ca atunci cand un elan mascul isi trambiteaza mesajul peste versantii muntilor. Daca ar fi asa, ne-am astepta sa se declanseze o disputa cand un alt mascul apare pentru a vedea care e sursa revendicarii. Totusi cand un mascul nou se alatura unui cantaret, remarca Darling, cele doua balene isi dau ocol fara o agresivitate evidenta. E posibil chiar sa se indeparteze inot impreuna, ca doi amici holtei, adesea pentru a li se alatura altor balene. Poate cantaretii recruteaza aliati masculi care sa-i ajute sa gaseasca o femela si sa o inlature pe escorta ei principala. Daca femela incearca sa fuga, se poate forma atunci un grup competitiv care inoata rapid si loveste cu inotatoarele.

Sau poate cantecele sunt mult mai mult decat simple chemari catre aliati sau rivali. Niste analogii potrivite ar putea fi hiturile sau imnurile nationale, din cate stim noi. Toate balenele-cu-cocoasa dintr-o anumita regiune, de pilda din Pacificul de Nord, canta acelasi cantec.

Numai un expert ca Darling poate detecta variatiunile minore din randul subpopulatiilor, cum ar fi balenele-cu-cocoasa care isi petrec iarna in largul coastelor Hawaiiului sau cele care stau in largul Filipinelor. Totusi cercetatorii au descoperit ca populatiile de balene din diverse parti ale lumii intoneaza cantece absolut diferite. De asemenea, cantecele se schimba in timp – de la un an la altul si chiar in cursul aceluiasi sezon de imperechere.

Cu un deceniu in urma, balenele-cu-cocoasa din canal isi incheiau cantecul cu o serie de tipete ascendente, chiar inainte de a iesi la suprafata ca sa respire. Anul urmator, pasajul final s-a modificat intr-o serie de oracaituri. Acum doi ani, cantecul avea doar patru teme, in scadere fata de anii anteriori, cand avea pana la opt teme, si chiar si un novice putea sa detecteze un ton nou, ca un mormait, care domina un anumit pasaj. Incepand din 2006, erau sase teme, una cu o infloritura proaspat adaugata – patru chitaituri puternice -, iar zgomotele finale, de dinaintea iesirii la suprafata, semanau mai mult cu un bazait.

Recent, cercetatorii care asculta balenele-cu-cocoasa de-a lungul teritoriilor lor de hranire din Nord au receptat cantece la sfarsitul toamnei si din nou primavara, ba chiar si la inceputul verii. Hidrofoanele U.S. Navy, desfasurate pe fundul marii, detecteaza balenele-cu-cocoasa cantand si pe durata indelungatei lor migratii. Oare ar fi posibil ca balenele sa cante ca sa-si stabileasca identitatea ca grup sau, poate, ca indivizi? Ca sa le spuna altora cine sunt si de unde vin? Sau ca sa-si impartaseasca cunostintele despre curenti, pesti si poate despre stele?

Pe cercetatori ii asteapta ani multi de studii. “De ce fac asta? – se intreaba Darling cu glas tare. Oamenilor le plac enigmele. Eu vreau sa stiu. Simplu.” Dar poate ca nevoia de a sti functioneaza in ambele sensuri. Nicklin isi aminteste ca era cu dispozitivul de snorkeling la oarecare distanta de o balena-cu-cocoasa, cand aceasta s-a apropiat la cativa metri de el. Curiozitatea fata de oameni nu este deloc neobisnuita in randul balenelor-cu-cocoasa, mai ales in randul celor tinere. Dar acest exemplar adult l-a adus cu blandete pe Nicklin spre ochiul sau, cu o inotatoare. Cine poate sa spuna daca acesta nu a fost un caz in care un confrate mamifer cu creier mare si-a intins mana din curiozitate si uimire, ca in acele momente electrizante in care un cimpanzeu sau o gorila a atins pentru prima data mana cercetatorului?



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*