Fildesul Arctic

Ravniti de regii medievali, inspiratie pentru legendele cu inorogi, coltii narvalilor imping de secole oamenii spre excese. In prezent, comertul cu colti si piei ameninta unele populatii.

In comunitatile inuite indepartate, din Pond Inlet si Arctic Bay, vestea sosirii narvalilor ii impinge pe vanatori sa-si ia pustile si sa se indrepte spre marginea ghetii.

Text: Paul Nicklen

Intoarcerea narvalului, balena cu colt a marilor polare nordice, este un eveniment mult asteptat in zona arctica a Canadei. Dupa luni de intuneric si temperaturi de minus 40 de grade Celsius, iarna cedeaza locul primaverii, iar gheata marina care acopera Golful Lancaster incepe sa se sparga.

Portiunile deschise de apa, numite canale, devin artere de circulatie pentru balenele mici, pe masura ce ele urmeaza gheata marina in retragere, spre teritoriile lor de vara ancestrale, din jurul Insulei Baffin. In comunitatile inuite indepartate, din Pond Inlet si Arctic Bay, vestea sosirii narvalilor ii impinge pe vanatori sa-si ia pustile si sa se indrepte spre marginea ghetii.

Ca si inuitii, astept si eu cu nerabdare intoarcerea balenelor cu colt. In cea mai mare parte a lunii iunie, eu si ghidul meu am campat pe suprafata inghetata din Golful Amiralitatii. Cand in sfarsit auzim tipetele ascutite, chitaiturile si pufniturile puternice ale acestor balene sonore, ne cataram pe un bloc mare de gheata si le intampinam cu urale.

La inceput, narvalii defileaza pe langa noi in turme de cate opt sau zece, apoi in procesiuni uriase, de sute de exemplare. Pe masura ce vestea sosirii lor se raspandeste prin postul local de radio, vanatorii inuiti, multi dintre ei prieteni buni, pe care ii cunosc de ani de zile, incep sa vina pe snow-mobile-uri, carand echipamentul de campare si pusti de calibru mare. Ocupand pozitii la marginea ghetii, ei urmaresc cu atentie si asteapta ca narvalii sa iasa la suprafata suficient de aproape, ca sa-i impuste si sa-i recupereze cu o ancora aruncata cu mana.

Inuitii au asteptat nerabdatori acest moment toata iarna. Fiecare barbat care se afla pe gheata spera sa dea gata o balena cu un colt pe care l-ar putea vinde pentru mai bine de o mie de dolari, adevarat chilipir intr-o regiune izolata, unde slujbele sunt rare, iar costul vietii e ridicat. In plus, vanatorii jinduiesc dupa muktuk proaspat – stratul superior de grasime si piele, o apreciata delicatesa traditionala.

Dar, ca multe dintre aspectele vietii in zona arctica, vanatoarea de narvali cere rabdare. Aici apa fara gheata e lata, iar balenele stau prea departe pentru a putea fi atinse. Ca urmare, aprindem primusurile, fierbem ceai, povestim si radem. Apoi vine vestea prin radio ca narvalii au fost reperati deplasandu-se printr-un canal proaspat format, la 32 de kilometri spre vest. Ne mutam rapid si vedem ca spartura din gheata este ingusta. E o situatie in care nu ai cum sa ratezi.

Totusi chiar si de la aceasta distanta apropiata va fi dificil sa ucizi din prima cand balenele ies la suprafata ca sa respire. Focurile de arma incep dupa-amiaza si continua toata noaptea, in lumina ca de amurg. Intr-un interval de 12 ore rasuna 109 impuscaturi, dar ceva nu e in regula: dimineata, doar noua narvali zac morti pe gheata. In mod sigur au fost loviti mai multi – ma gandesc – si incep sa-l intreb pe fiecare vanator cum i-a mers.

“Eu am lovit doi, dar n-au murit.” “Eu am scufundat sapte, dar n-am recuperate niciunul.” Nu era prima data cand auzeam relatari despre multi narvali impuscati, dar prea putini recuperati. Chiar si pentru cei mai buni vanatori, uciderea unui narval si aducerea lui pe marginea ghetii este o provocare formidabila, care necesita o tintire perfecta si sincronizare.

Balena trebuie impuscata in coloana vertebrala sau in creier (un organ de marimea unui pepene galben), chiar in clipa in care isi umple plamanii cu aer. Daca o ucizi intr-un moment nepotrivit, se scufunda. Daca o ranesti, inoata mai departe si poate muri mai tarziu – desi se pare ca multi narvali supravietuiesc. Am vazut nu putini care aveau numeroase rani de glont.

Pana la jumatatea secolului al XX-lea, narvalii si alte mamifere marine alcatuiau baza subzistentei inuitilor. Balenele cu colt furnizau carne si grasime pentru hrana, ulei pentru combustibil si materie prima pentru tot felul de obiecte, de la fire de cusut si unelte, pana la bete de cort si talpi de sanie. Oamenii vanau cat le trebuia si intrebuintau totul.

Dar, pe masura ce tot mai multi inuiti abandoneaza stilul de viata seminomad al stramosilor lor si se stabilesc in orase, fildesul de narval devine o sursa mult ravnita de bani. Odata cu sporirea numarului de balene ucise, sporesc si motivele de ingrijorare pentru sanatatea pe termen lung a speciei. Nimeni nu stie exact cati narvali traiesc in toata regiunea arctica – estimarile merg de la 40.000 pana la 70.000 -, insa exista un consens conform caruia balena nu este in pericol de disparitie.

Chiar si asa, Conventia asupra comertului international cu specii periclitate (CITES) include Monodon monoceros printre animalele amenintate cu disparitia daca nu se monitorizeaza si nu se controleaza comertul care le vizeaza. De secole, fildesii narvalilor au fost asociati cu legenda unicornului si s-a crezut ca au puteri medicinale, chiar magice. In culmea gloriei sale, in Evul Mediu, “cornul de inorog” valora de zece ori cat greutatea sa in aur. Se pare ca regina Elisabeta I a primit unul in valoare de 10.000 de lire sterline, o suma cu care, la vremea respectiva, ar fi cumparat un castel.

Astazi, preturile care li se ofera vanatorilor pentru coltii de narval ajung cam la 375 de dolari metrul. In 2005, Don Oliver, manager al Northern Store, din Arctic Bay, a cumparat de la vanatori colti in valoare de 75.000 de dolari, inclusiv un colt dublu, rar, pentru care a platit 11.000 de dolari. Oliver ambaleaza fildesii intr-o lada si ii trimite in Golful de Nord, Ontario, unde ii vinde la licitatie unor colectionari si negustori de arta.

Daca sondajele stiintifice par sa indice ca narvalii raman in numar mare in toate regiunile, cel putin o populatie se afla intr-un declin serios, in principal datorita vanatorii in exces. De-a lungul coastei de vest a Groenlandei, numarul de narvali s-a micsorat de la 10.500 in 1986 la 1.500 in 2002. In toti acesti ani, guvernul autonom al Groenlandei nu a impus niciun fel de limite asupra numarului de narvali ce puteau fi vanati.

Numarul de exemplare prinse in Groenlanda in anii 1990 ajungea in medie la 750 pe an. Ca balenele sa aiba sansa sa-si revina – stabileau expertii -, numarul exemplarelor ucise anual trebuia sa fie redus drastic, pana la 135. Guvernul Groenlandei a raspuns fixand o cota de 300 de narvali. Cercetatorii si gruparile ecologice s-au plans ca limita era mult prea ridicata. Dar, in loc sa scada cota, guvernul a ridicat-o la 385, aproape garantand diminuarea continua a rezervelor. In Canada, principalul motiv de ingrijorare este Golful Amiralitatii.

In 1984, populatia pe timpul verii era ferma: 15.000 de narvali. Un survol realizat in 2003 a numarat doar 5.000. Departamentul pentru Pescuit si Oceane (DFO) al Canadei mentioneaza ca sondajul a omis grupuri mari de balene, punand la indoiala acuratetea lui. Chiar si asa, dupa revizuirea tuturor datelor disponibile, un comitet select de oameni de stiinta a decis sa ridice statutul narvalului din Canada de la “fara riscuri” la “motive speciale de ingrijorare”.

Ca un laitmotiv, in raportul comisiei se deplange absenta datelor solide care sa raspunda unor intrebari vitale: Cate grupuri distincte exista? Cate exemplare ucid vanatorii inuiti in fiecare an? In ultimii ani s-a raportat ca, in medie, au fost ucisi anual in zona arctica a Canadei circa 500 de narvali, dar e posibil ca mai multe sute de exemplare sa nu fie raportate. Nimeni nu stie cate sunt “lovite si pierdute”, adica impuscate, dar nu si recuperate. Cifrele difera de la an la an, in functie de conditiile ghetii si metodele de vanatoare.

Cercetatorii care au studiat vanatorile in anii 1970 si la inceputul anilor 1980 au raportat ca, in unele cazuri, peste 70% dintre balenele ucise sau ranite au fost pierdute. Evaluari mai recente arata ca cifra medie ar fi mai aproape de 30%, dar datele nu sunt sigure. Trimiterea unor observatori externi care sa monitorizeze vanatoarea in comunitatile indepartate are limitarile sale. Pentru a castiga increderea localnicilor e nevoie de timp, iar personalul DFO este suprasolicitat.

In luna in care i-am insotit pe vanatorii de narvali in nordul Insulei Baffin, un biolog si un responsabil cu pescuitul din DFO au sosit cu avionul si au supervizat vana toarea doar cateva zile. Dupa ce au plecat, vanatorii au precizat ca avusesera grija sa traga doar focuri sigure cat timp au fost monitorizati, subliniind astfel unul dintre punctele cele mai slabe ale unor astfel de controale.

Sperand sa poata intelege mai bine vanatoarea – si pe parcurs sa predea mai multe functii de reglementare autoguvernarii inuite -, agentiile pentru protejarea speciilor salbatice si organizat iile de vanatori au initiat in 1999 un program de cooperare numit administrarea de catre comunitate.

Asociatiile inuitilor care vaneaza si pun capcane au fost imputernicite sa-si stabileasca propriile reguli si sa se bazeze pe monitorizarea si reglementarea propriei activitati. Programul-pilot se incheie in aceasta toamna, iar DFO intentioneaza sa se intalneasca in curand cu aceste grupuri, pentru a evalua elementele pro si contra si a decide asupra evolutiei ulterioare.

Toata lumea e de acord ca una dintre cele mai presante necesitati este pregatirea vanatorilor tineri si neexperimentati, pentru a se reduce numarul de balene lovite si pierdute. Uciderea unui narval este o onoare pentru un tanar vanator, dar multi inuiti nu cresc invatand sa vaneze.

“Cu toate schimbarile din societatea inuita – comenta un oficial -, comunicarea dintre tineri si batrani este intrerupta.” Mi-am dat seama de acest lucru urmarind un baiat de 13 ani, inarmat cu o pusca de calibrul .30-06, impuscand narvali o zi intreaga, ranind multi, dar nereusind sa aduca niciunul pe gheata.

Cei mai varstnici stateau langa el, dar nu spuneau nimic. Cultura inuita a fost dintotdeauna o cultura a vanatorii, dar aparitia pustilor a modificat regulile.

Daca oamenii se prefac ca nu vad abuzurile, asta nu-i ajuta nici pe inuiti, nici animalele ale caror vieti sunt intim legate de ale lor. Cum oficialii agentiilor de protectie a speciilor salbatice si vanatorii se vor intalni spre sfarsitul acestui an, acum pare a fi un moment oportun pentru schimbare.

In lumina noilor realitati, fiecare vanator trebuie sa redescopere vechea intelepciune a conservarii vanatului. Daca dau gres, isi reneaga propria mostenire, de care sunt atat de mandri.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*