Pe aripile albatrosului

Potrivind perfect curbura si unghiul aripilor de doi metri si jumztate pe forma vijeliei care sufla de-a lungul coastelor Noii Zeelande, un albatros-al-lui-Salvin planeazz una cu cerul. In fata lui se astern provocari majore pentru supravietuirea speciei, multe create de om.

 

 

 

O poveste despre cea mai măreață mașină zburătoare vie de pe pământ.

Albatrosul este cea mai măreață mașină zburătoare vie de pe Pământ. Albatrosul e oase, pene, mușchi și vânt. Albatrosul e ca un arc, a cărui coardă e briza mării ce-i propulsează trupul aerodinamic. Albatrosul este o pasăre art deco: construcție uimitoare, linii clare, călătorii epice și fidelitate eroică.

Un părinte albatros poate zbura peste 15.000 de kilometri ca să-i ducă puiului său o masă. Desfăcând cele mai mari aripi pe care le-a creat natura – de până la trei metri și jumătate – albatroșii pot plana sute de kilometri fără o singură bătaie din aripi, traversănd oceane și înconjurând Pământul. Un albatros de 50 de ani a apucat să zboare cel puțin 6 milioane de kilometri.

Dacă au auzit de albatros, cei mai mulți oameni cred că e vorba de o vietate greoaie, dizgrațioasă, desprinsă din Balada bătrânului marinar, scrisă de Samuel Taylor Coleridge în 1798. După cum s-a dovedit, Coleridge nu văzuse în viața lui un albatros. Și, s-a dovedit, majoritatea oamenilor nu au citit poezia.

În poem, albatrosul binevoitor ajută corabia să înainteze, aducându-i vântul în pânze. Când marinarul ucide pasărea dintr-un impuls, echipajul e cuprins de groază; marinarul e pedepsit să poarte pe după gât leșul masiv al păsării. Dar să nu punem în cârca albatrosului metaforele noastre. Pentru că așa nu mai reușim să vedem adevăratele păsări care ne conectează cu viața de pe mări în chipuri felurite și, pentru mulți dintre noi, greu de imaginat.

Dacă ai putea călători milioane de kilometri propulsat de o energie curată, regenerabilă și cu emisii zero, ai fi un albatros. Strict vorbind, albatroșii sunt zburători mediocri, dar planoriști excepționali. Își pot bloca aripile în poziția deschis, ca pe niște bricege, devenind simpli piloți ai planorului alcătuit de trupul lor. Călătoresc pe trasee sinuoase, captând sub aripi vântul și înălțându-se, apoi controlând gravitația pentru a pluti spre mare. Cele mai multe păsări se luptă cu vântul; albatroșii îl exploatează.

Ceea ce deosebește un albatros de, să zicem, un pescăruș nu e doar arhitectura, ci și o stare de spirit, un creier care dirijează un trup atât de spectaculos. Schimbă softul, instalează un creier de pescăruș la cârma unui albatros, și marea navă vie nu ar mai cuteza niciodată să acopere distanțele parcurse de albatroși în mod curent.

Pescărușii îmbrățisează țărmurile și se proclamă monarhii pontoanelor. Albatroșii traversează oceanul pentru micul dejun și catadicsesc să atingă țărmul doar când e rost de sex. Pentru ei, uscatul e un rău necesar în vederea reproducerii.

E drept, pe pământ – unde se află rar – albatroșii pășesc pe labe ca niște spatule, legănând din cap. Mersul nu e punctul lor forte: nimeni nu va turna niciodată un film cu titlul Marșul albatroșilor. Dar când își desfac aripile, lăsându-ne nouă, celorlalți, gravitația, devin niște făpturi magnifice, greu de descris în cuvinte. Grațioși ca îngerii și rezistenți ca pielea tăbăcită, toți albatroșii – circa două duzini de specii – petrec luni și uneori chiar ani departe, în larg, capabili să suporte vitregia dezlănțuită a oceanului.

Locul albatroșilor este dincolo de limitele locuirii umane, dar oamenii sunt prezenți pe toate rutele lor. Drept urmare, aproape toate populațiile de albatros au scăzut semnificativ în ultimele decenii. Am căutat cele mai dense și mai populate colonii de albatroși rămase în lume. Pretutindeni, am întâlnit amenințări la adresa păsărilor, dar și oameni care se luptau să le contracareze. Pentru a le reface populația, trebuie să le acordăm albatroșilor un nou armistițiu.

Altminteri, vor fi nevoiți să-și găsească o altă lume, și nici măcar aripile de albatros nu-i pot purta până acolo. La 51° latitudine sudică, umerii goi ai Insulei Steeple Jason, din Falkland, se ridică elegant către o coastă încununată cu ierburi înalte de culoarea smaraldului. Străbate capătul de nord al insulei și vei vedea un spectacol al vieții: albatroși-cu-sprâncene-negre stau atât de înghesuiți pe coastă, încât alcătuiesc practic linia țărmului.

Capetele lor cât niște mingi de oină sunt marcate deasupra ochilor întunecați cu dungile negre specifice speciei. Ciocurile, lungi de zece centimetri, sunt suflate în tonuri de la muștar pastelat până la roz translucid și la trandafiriu pe vârfurile încovoiate. Adolescenții cu ciocuri închise la culoare, care au petrecut pe mare patru sau cinci ani, s-au întors pe uscat pentru prima dată. E sezonul avansurilor romantice. Cei mai tineri încearcă aceleași figuri ca adolescenții de 14 ani de la mall.

Relațiile de lungă durată par improbabile. Dar se creează abilități sociale prețioase. Ca niște dansatori de kabuki, păsările se exhibă prin mișcări exagerate, transformând curățatul ciocurilor într-o coregrafie, etalându-și coada, scoțând sunete tandre și întinzându-și gâtul pentru a-și așeza ciocul lângă al partenerului. Își scot în evidență aripile impecabile, penajul sănătos și îngrijit, așa cum tinerii noștri își pun în valoare exact părțile corpului care indică fertilitatea.

Mulți dintre adolescenți par categoric indeciși cu privire la partener. Dar nehotărârea e de fapt o evaluare critică, în vederea unei decizii de maximă importanță: de alegerea partenerului depinde în mare parte supraviețuirea puiului.

Pentru creșterea unui pui e nevoie de ambii părinți, așa că perioada de curtare durează adesea doi ani. Cei aflați în stadii mai avansate petrec perioade lungi în contact strâns, curățându-și cu tandrețe unul altuia capul și gâtul.

Acest lucru le sporește încrederea și grija reciprocă. Astfel, albatroșii încep o legătură până la moarte, care va ține roata vieții în mișcare. La fiecare privire, observi sute de noi păsări în zbor, dar aproape nicio bătaie din aripi. Vântul alimentează acest sistem de deplasare.

Multe se lasă purtate de el; cele care zboară împotriva vântului se strecoară printre curenții de aer, prinzându-i pe cei frontali și înfruntându-i cu pieptul pentru a urca, apoi coboară în voia brizei. Din aceasta joacă măiestrită cu cele două mari forțe, vântul și gravitația, rezultă o înaintare aproape fără efort.

Dar oricât ar fi de puternici, albatroșii din Insulele Falkland au probleme cu bărcile de pescuit din Argentina, Uruguay și Brazilia. Faptul că îi știu în pericol îmi umbrește bucuria. În lumina tot mai domoală a ultimei mele seri pe Steeple Jason, mă așez ușor lânga o pasăre. Se înclină de parcă am începe să ne curtăm.

Întind mâna. Se apropie, ciugulindu-mi delicat degetul. Imitând gesturile de curtare pe care le-am vazut la suratele ei, îi trec degetul de-a lungul ciocului și îi mângâi obrazul. Albatroșii au o viață grea. Făcând un efort atât de mare ca să-și smulgă hrana din ocean, nu le mai rămâne energie să depună mai mult de un ou în sezonul de împerechere.

Albatroșii-regali au nevoie de un an ca să-și crească puiul, efort care îi lasă pe adulți atât de vlăguiți, încât sar un an de reproducere pentru a-și recăpăta greutatea. Insula Campbell, unde cuibărește albatrosul-regal-sudic, se află la 650 de kilometri sud de Noua Zeelandă, un loc cu valuri cât munții și păsări monstru. Noua Zeelandă e punctul de întâlnire al acestor zburătoare, iar pe deasupra crestelor înspumate plutesc albatroși-sfioși, albatroși-ai-lui-Salvin, albatroși-ai-lui-Buler, albatroși-regali și albatroși-călători, plus petreli-uriași, furtunari și prietenoșii petreli-pintado, ale căror pete îi fac să arate ca niște dominouri aeropurtate.

Stânci înalte și valuri violente străjuiesc singurătatea Insulei Campbell. Un vânt rece suflă permanent. Lista speciilor care se reproduc aici subliniază importanța habitatului neozeelandez pentru aceste păsări: albatrosul-lui-Campbell (care trăiește doar aici), albatroșii-cu-cioc-auriu și albatroșii-cu-ochelari, câțiva albatroși-din-Insula-Antipozilor și albatroși-cu-sprâncene-negre. Pe Insula Campbell nu există vehicule. Timpul și distanța se adaptează la ritmul pașilor noștri.

Cea mai directă rută către sălașele păsărilor e la 45 de minute de mers peste o creastă de 150 de metri. Peter Moore, biolog la Departamentul de Conservare al Noii Zeelande, și cu mine găsim albatroșii într-o vale largă. De la distanță, mi se par mai mici, până când unul zboară prin preajmă și Moore apare dintr-odată pitic pe lângă o pasăre ale cărei aripi sunt cu mult mai lungi decat cea mai înaltă persoană de pe Pământ. Nicio pasăre nu are aripi mai lungi ca albatroșii-regali-sudici. La o anvergură de 3,5 m, ei despică aerul ca niște mici avioane cu reacție.

La sol, arată ca niște uriașe statui de porțelan. Pentru moment, își clocesc ouăle. Majoritatea moțăie în cuiburile ierboase, cu capetele vârâte sub căptușeala ca de zăpadă a aripilor și cu penele dense de pe spate fluturându-le în vânt. Moore le verifică marcajele de la picior și aplică unele noi cu atâta delicatețe, încât fiecare pasăre rămâne liniștită pe ou. Ele îi ciugulesc degetele cu ciocurile ascuțite și încovoiate.

Cu toată izolarea Insulei Campbell, șobolanii au ajuns aici odată cu vânătorii de foci, pe la 1800. Viitorii fermieri au sosit în jurul anului 1900. Tot ce au adus oamenii – plantele, oile, vitele, focul, câinii – a fost rău pentru albatroși. Și ouăle de albatros li s-au părut “bune de mâncat, că-s mai mari decât alea de gâscă”. Prin 1930, când coloniștii au plecat, mai rămăseseră poate 650 de perechi de albatroși-regali. Șobolanii au distrus aproape tot restul.

După eradicarea șobolanilor în 2001 de către Departamentul de Conservare, păsările marine mai mici, becațina-neozeelandeză, rața-din-Insula-Campbell, insectele și plantele cu flori au început să revină de pe insulițele din jur. Albatroșii-regali-sudici au ajuns la mijlocul deceniului 1990 la 13.000 de perechi fertile.

Dar ceva i-a impiedicat să mai depășească acel nivel. Într-un cuib încântător, un ou de jumătate de kilogram abandonat sugerează că un partener a pierit, iar celălalt a fost silit de foame să renunțe la clocit. Cauza – necunoscută. Frumusețea ca de sirenă a albatroșilor m-a condus către unele dintre cele mai minunate și mai izolate locuri de pe planetă, iar astăzi m-a adus în mijlocul unei furtuni năprasnice. Rafalele ei pun în pericol excursia noastră de șase ore către nordul insulei și către coloniile dense de albatroși-ai-lui-Campbell și albatroși-cu-cioc-auriu.

La astfel de latitudini, vântul se răsucește tocmai în jurul polului, pentru a se întoarce apoi cu forță să te izbească în plin. Rafalele ne doboară în mod repetat. La una dintre ele, îmi înfig pioletul în zăpadă, dar sunt catapultat pe deasupra lui. Niciodată nu m-a epuizat într-atât mersul. Dar albatroșilor le place vântul și mie îmi plac albatroșii, așa că… Pe când ajungem la stâncile din nord, sub cerul greu de nori, mii de păsări mari alunecă printre razele de soare strecurate între bolta ce stă să cadă și marea de culoarea cositorului.

Aerul e plin de țipetele lor sonore și de mirosul deloc neplacut de guano. Cuiburile, cocoțate pe piedestaluri de pământ, grupate la un “cioc” distanță, au în vârf pui de o lună, semețiți ca niște omuleți de zăpadă de 30 de centimetri. Mă uit la adulții care vin să-i hrănească. Părinții albatroși transformă mâncarea într-o grăsime cu înalt conținut caloric, asemănătoare combustibilului diesel. Când sosește unul dintre părinți, el și puiul își încrucișează ciocurile cu mare emoție. Apoi, adultul varsă în ciocul puiului un șuvoi uleios, de parcă ar umple un rezervor. Adultul poate petrece 15 minute pe mal, făcând puiul să îngurgiteze o masă care reprezintă o treime din greutatea acestuia, ca apoi să plece într-o altă călătorie de săptămâni de zile și mii de kilometri.

Între mese, puiul transformă grăsimea în oase, carne și pene. El crește atât de mult între două hrăniri, încât părinții îl recunosc nu din vedere, ci după voce sau miros. Rămân în zonă ore întregi, sorbind acțiunea și spectacolul, știind că în curând va trebui să mă rup de această scenă, ce pare eternă, ca să traversez, la rândul meu, marea cea mare. E ziua absolvenților pe Atolul Midway, lângă capătul nordic al arhipelagului hawaiian.

Cu cei numai șase kilometri pătrați de uscat, Rezervația Națională a Atolului Midway găzduiește cea mai mare colonie de albatroși din lume – aproape o jumătate de milion de perechi. (În 1909, ca reacție la practica vânătorilor japonezi de pene, care omorau albatroși cu zecile de mii, președintele Theodore Roosevelt a declarat multe din insulele din împrejurimi rezervații ornitologice – și și-a întărit decizia cu nave de razboi -, salvând astfel de la extincție albatroșii din Pacificul de Nord).

Unele insule sunt încă lipsite de vocile albatroșilor. Dar pe Midway, acum cartierul general al refugiilor, sunt albatroși pretutindeni: sub copaci, pe toate pajiștile, în pragul ușilor, pe trepte și la intrarea în sala de mese. Primele raze dezvăluie un țărm ticsit de sute de mii de pui de albatros suspendați în momentul cheie dintre pruncie și viața în zbor. În acest punct critic, supraviețuirea multora dintre ei se află pe muchie de cuțit. Insula e plină de leșuri de pui cât gâsca.

Unii au diformități ale aripilor, probabil pentru ca au mâncat vopsea cu plumb decojită de pe clădiri. Tulburător, în cavitățile corpurilor multor pui morți se găsesc brichete și alte obiecte de plastic, pe care părinții le-au înghițit din mare și le-au dat odată cu mancarea. Unii au murit de foame. Alții – de căldură. Dar cei mai mulți supraviețuiesc. Sunt tineri voinici, purtând pe capete resturile de puf ca pe niște coame sau creste de punkiști.

De câte ori suflă briza, juvenilii incep să bată din aripi. Dacă e vânt puternic, câmpuri întregi de albatroși își flutură aripile, ca să le pună la încercare. Până la urmă, ei încep să alerge pe plajă, până când lipăitul labelor lasă loc greu câștigatului zbor silențios. Primele zboruri sunt scurte. Deasupra juvenililor care se muncesc, prin aer plutesc adulții, care, prin grația și viteza lor fără efort, demonstrează cum s-a perfecționat un concept.

Totuși, azi nu adie niciun vânticel care să-i propulseze. Ei bine, dacă vântul nu vrea să-i poarte, îi vor purta picioarele. Avide de orizont, pasarile pășesc, pur și simplu, pe apă, cu aripile întinse ca niște vele, și vâslesc cu labele prin lagună. Ore în șir, alții și alții se aventurează pe oglinda albastră, până când flota de albatroși se pierde în zare. În fiecare dimineață fără briză, val după val de albatroși tineri ies dintre ierburi și pornesc pe mare. Cam 13.000 pe zi. Unde s-or duce?

Biologul John Klavitter pilotează barca peste lagună. Scrutând zarea cu binoclul, ne dăm seama că acolo unde oglinda apei se sparge în milioane de cioburi de soare tremurător se află albatroșii, cu zecile de mii. Apa e o supă de păsări. În timp ce mii dintre ei se lasă legănați de val, alte sute încearcă briza cu aripile. Bucuria lor copilărească e contagioasă. Dar majoritatea par să se teamă să se aventureze in larg. Câțiva zboară drept spre ocean, dar întorc acolo unde valurile încep să se spargă și revin în lagună.

Este o dramă intensă, care se derulează cu încetinitorul. Dacă stau pe loc, vor muri de foame. Zona calmurilor tropicale își cere dreptul. Vâslitul și bătutul din aripi le-au secat rezervele de energie. Dar destui albatroși tineri reușesc să treacă în Pacificul de Nord, adevăratul lor cămin.

În următoarele luni, sarcina lor crucială e să găsească suficientă hrană pentru a supraviețui. Studii făcute în Oceanul Indian sugerează că tinerii albatroși cunosc o mortalitate de 40% în primele două luni după ce-și iau zborul. Cum învață să caute hrana – urmăresc oare păsările mai experimentate? – nimeni nu știe.

Se știe doar că, deși albatroșii se hrănesc aproape exclusiv cu moluște, ei se adună adesea în jurul vaselor de pescuit, așteptând să le pice ceva resturi de pește, măruntaie – și cârlige cu momeală.

Daca ucizi un albatros, nimeni nu te va obliga sa-l porți pe umeri și nici nu-ți va condamna nava la pieire. Dar astăzi fiecare albatros poartă omenirea în jurul gâtului. “Există optimiști și există alarmiști – spune Beth Flint, biolog la Serviciul pentru Pești si Viață Sălbatică al Statelor Unite. Treaba mea e să mă alarmez pentru viața albatroșilor.

O sută de mii se îneacă în fiecare an agatati în plasele de pescuit. Sunt cea mai amenințată familie de păsări din lume.” Albatroșii-cu-sprâncene-negre din Insulele Falkland au pierdut aproape 38.000 de perechi în ultimul deceniu. Nic Huin, un cercetător francez de la Falklands Conservation, a calculat că albatroșii se împuținează cu un procent pe an.

În înghesuiala asta, un procent nu pare mult – asta până când îți dai seama că 38.000 de perechi înseamnă aproape o pasăre adultă la fiecare două ore. În 1988, biologul australian Nigel Brothers, specialist in conservare, a facut prima dată legătura dintre navele de pescuit și declinul albatroșilor semnalat de cercetatori.

Păsările urmăresc pescadoarele care aruncă fire – lungi de până la 80 km – cu mii de cârlige cu momeală. Dacă sunt agățate în timp ce încearcă să fure momeala, înainte ca firul să se scufunde, se îneacă. Albatroșii se adună și în preajma navelor care trag după ele plase, unde cablurile tăioase le pot lovi aripile prelungi. Oricum, numai masă pe gratis nu se numește. Albatroșii mor mai repede decât se înmulțesc. Brothers a lucrat cu pescarii pentru a rezolva problema, supraviețuind unui incendiu în larg și unui naufragiu.

“Pescuitul e o muncă grea, monotonă; trebuie să pui momeală în mii de cârlige, să le arunci și să le ridici în fiecare zi – spune el. Dacă pescarii trebuie să muncească în plus pentru a salva o pasăre sau o țestoasă, dacă nu li se oferă o opțiune care să nu-i coste nimic, nu o vor face. Trebuie să le oferi metode de conservare la îndemână.” Așa că asta au făcut. Brothers și Eric Gilman, de la Institutul Blue Ocean, colaborează cu pescarii ca să adauge pur și simplu greutăți la fire și să le lase la apă din lateralul bărcii, nu din spate.

Prin această metodă, firul se scufundă sub chilă și păsările nu mai ajung la el. Alte măsuri includ vopsirea momelilor în albastru închis și aruncarea lor pe intuneric. Rezultatele: în ultimii zece ani, numărul păsărilor marine ucise de flota hawaiiană a scăzut cu 97 la sută. “Dar efortul din Hawaii nu va fi suficient” – spune Brothers. El încearcă să obțină un standard internațional pentru firele lungi de pescuit. Lestarea lor ar rezolva probabil 80 la suta din problemă.

Progrese s-au mai înregistrat și în alte părți. În Insulele Falkland, o singură navă putea ucide până de curând 140 de păsări într-o singură zi. Acum, vasele de pescuit cu fir lung sau cu plasă trebuie să ia măsuri de protecție a păsărilor, cum ar fi sperietorile, care le alungă departe de cârligele cu momeală și de cablurile care trag plasele.

În ultimii câțiva ani, numărul victimelor a scăzut cu 99 la sută în cazul firelor lungi. Într-o mare parte din vastul ocean sudic circumpolar, în zonele administrate de cele 24 de națiuni din Convenția pentru Conservarea Resurselor Marine Vii ale Antarcticii (CCAMLR), păsările ucise de firele de pescuit au scăzut de la 6.589 in 1997 la numai două în 2006.

Aceste cifre nu iau în calcul numeroasele nave care pescuiesc ilegal sau în zonele neprotejate de CCAMLR. Albatroșii care fac înconjurul lumii vin în contact cu multe nave cărora nu le pasă nici de păsări, nici de lege.

Dar nu numai pescarii pot îmbunătăți situația. Alegerile iubitorilor de fructe de mare sunt cele care decid ce pești vor fi prinși și care metode de pescuit vor fi preferate de industrie. Consumatorii pot ajuta si ei, devenind mai selectivi.

De exemplu, deoarece codul-de-Chile e pescuit intensiv și în parte ilegal, majoritatea grupărilor care luptă pentru conservare recomandă să nu mai fie cumparat, pentru că e greu de spus de unde provine. Dar pescuitul codului-de-Chile din Georgia e bine gestionat și, după ce s-a rezolvat problema păsărilor marine, specia e durabilă.

Sean Martin, a cărui companie din Honolulu operează și deservește nave de pescuit, spune: “Atunci când ecologiștii mediatizează o problemă, întreaga industrie se alege cu o proastă reputație. Așa că dacă găsim o cale să ferim păsările de cârlige și reușim să facem asta în mod profitabil, vor lua exemplu și alte țări.

Putem merge la o conferință a pescuitului să spunem: «Uitați, oameni buni, noi facem așa și tot câștigăm bani, ba reușim chiar să le închidem gura și ecologiștilor.»” Albatroșii au ajutat la salvarea lui Ernest Shackleton în timpul eroicei lui călătorii spre Insula Georgia de Sud, în căutare de ajutor pentru echipajul său naufragiat.

Primul lucru pe care l-au făcut când au ajuns pe țărm a fost să frigă câțiva pui. Albatroșii au acum nevoie de noi ca să-i salvăm. Ei pot zbura până la capătul Pământului. Putem face astfel încât să nu fie nevoiți să se ducă și mai departe.

Text: Carl Safina



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*