Dinozauri extremi

Modele de baza pentru toti dinozaurii: 422 south. Fosila fotografiata la Muzeul Argentinian de Stiinte Naturale, Buenos Aires | Ilustratii RENEGADE 9 . PIXELDUST STUDIOS

O galerie bizara de monstri mezozoici te fac sa te intrebi ce a slefuit evolutia.

Eseu de John Updike

Inainte de secolul al XIX-lea, atunci cand ieseau la iveala oase de dinozaur, acestea erau considerate dovezi ale existentei dragonilor sau a capcaunilor. Dupa doua veacuri de recoltari de probe paleontologice, marturiile par mai stranii decat orice basm si continua sa devina tot mai ciudate. Zeci de specii noi apar in fiecare an; China si Argentina sunt cele mai recente locuri fierbinti pentru noi descoperiri uimitoare. Analizand specimenele bizare iesite la iveala de curand, nu poti sa nu te intrebi la ce naiba s-o fi gandit Natura.

Ce avantaj ofereau, de pilda, membrele din fata diforme, lungi de doi metri si jumatate, si ghearele triple uriase ale Deinocheirus-ului? Sau, daca tot vorbim despre membrele din fata, dependenta ingamfata a Mononykus-ului de un singur deget cu o gheara puternica la capatul fiecarui antebrat scurt? Micutul Epidendrosaurus se lauda cu un al treilea deget alungit enorm, despre care se presupune ca servea unui stil de viata arboricol, agatator, asemanator celui al aye-aye-ului, un lemurian cu aceeasi trasatura curioasa.

Cu ajutorul membranei pe care o sustin, degetele alungite ale liliecilor si pterozaurilor permit zborul si e posibil ca si Epidendrosaurus sa fi facut o prima tentativa in aceasta directie. Dar cum ne putem explica excrescentele morfologice aparent nefolositoare: printre care zorzoanele craniene elaborate, cu un aspect extraordinar, dar inutile in lupta, ale ceratopsidelor, ca Styracosaurus, sau dintii din fata orizontali iesiti in afara ai lui Masiakasaurus knopfleri, acesta fiind o ciudatenie a cretacicului tarziu, descoperit de curand in Madagascar de catre sapatori care au numit animalul dupa Mark Knopfler, solistul formatiei Dire Straits, muzica lor preferata pentru sapat?

Masiakasaurus e o ciudatenie in toata regula, cu gura plina de acei dinti usor incovoiati, iesiti in afara; dar, la o adica, ciudate sunt si trompa si coltii elefantului, ramificatiile coarnelor elanului si coada paunului. In ce-i priveste pe dinozauri, dificultatea e ca nu-i putem vedea in actiune si nu-i putem cunoaste, ca sa spunem asa, prin perceptii vizuale (si auditive si olfactive).

Oare cat de caraghios li s-ar parea lor trupul uman? Cu pielea subtire si fara pene, cu fata turtita ca o farfurie, de o verticalitate neputincioasa, cu cele cinci degete fragile si fara gheare aflate la capatul fiecarui membru, cu dezgustatoarea lipsa totala a cozii – brr! Oare ce-a facut creatura asta ca sa-si castige locul sub soare? – s-ar putea intreba un dinozaur strict specializat, bine protejat in armura.

Dinozaurii au dominat suprafata de uscat a Pamantului de acum aproximativ 200 de milioane de ani pana la brusca lor disparitie, cu 135 de milioane de ani mai tarziu. Durata uriasa depaseste capacitatea de intelegere a mintii umane, care si-a luat forma actuala, cea de Homo sapiens, acum mai putin de 200.000 de ani si a inceput sa lase dovezi scrise si sa construiasca orase cu mai putin de 10.000 de ani in urma.

Cand primii dinozauri – mici, de categorie usoara, bipezi si carnivori – au aparut in Triasic, prima dintre cele trei perioade ale erei mezozoice, Pamantul avea un singur continent gigantic, Pangaea; in timpul perioadei lor de prosperitate din Jurasic, Pangaea s-a despartit in doua, Laurasia si Gondwana; pana in Cretacicul tarziu, forma continentelor se asemana oarecum cu cea actuala, desi toate erau mai mici din cauza nivelului inalt al marilor, iar India era inca o insula care se indrepta spre o ciocnire cu Asia, ce avea sa dea nastere muntilor Himalaya.

Lumea devenea cea pe care o cunoastem noi: Anzii si Muntii Stancosi incepeau sa se ridice; aparusera plantele cu flori si, odata cu ele, albinele. In general, climatul mezozoic era mai cald si mai umed decat cel de azi, generand cresteri luxuriante de ferigi, cicadofite si paduri de arbori vesnic verzi, ginkgo si ferigi arborescente pana la poli; dinozaurii erbivori au crescut uriasi, iar rapitorii carnivori au tinut pasul cu ei.

Era vara la nivel planetar si viata era usoara. Nu chiar asa de usoara: in timpul indelungat petrecut de dinozauri pe Pamant, li s-au intarit oasele si li s-au inmultit tepii, ca si cum lupta pentru supravietuire ar fi devenit tot mai acerba. Si totusi avantajul defensiv sau ofensiv al zorzoanelor craniene sau al platoselor de pe spate nu e evident. Calota craniana solida a Pachycephalosaurus-ului, cel mai mare dintre dinozaurii cu capul osos, pare facuta pentru a lovi – dar ce sa loveasca?

Teasta nu ar fi reusit sa faca cine stie ce in infruntarea cu un rapitor mare precum Tyrannosaurus rex, care putea musca in voie din tot restul trupului neprotejat al Pachycephalosaurus-ului. Confrunta rile dintre masculii din aceeasi specie erau putin probabile, pentru ca osul, desi gros de douazeci si cinci de centimetri, nu absorbea socurile. De altfel, craniul unor Pachycephalosaurus era turtit si subtire, iar al altora, inalt si ca o creasta – neadecvat loviturilor cu capul.

Un model si mai putin practic era cel al craniului Pachycephalosaurus-ului Dracorex hogwartsia – o explozie solara complicata de coarne si noduri tepoase, fara calota craniana. Doar un singur astfel de craniu a fost dezgropat; e expus la Muzeul Copiilor din Indianapolis, purtand numele glumet luat dupa Scoala de Vrajitorie si Magie a lui Harry Potter. Parasaurolophus walkeri, cu cioc de rata, un alt erbivor din Cretacicul tarziu, etala o structura spectaculoasa, asemanatoare unei tevi, ce i se prelungea lin din ceafa, despre care s-a speculat la un moment dat ca ar fi actionat ca un tub pentru respiratie la inotul subacvatic.

Creasta tubulara nu avea insa niciun orificiu pentru a trage aerul. S-ar putea sa fi fost folosita ca o trompa ce emitea sunete pentru comunicarea in cadrul grupului sau sa fi sustinut o fasie de piele stralucitoare, atractiva pentru un Parasaurolophus de sex opus. Succesul sexual si acceptarea in cadrul grupului erau la fel de importante pentru perpetuarea genelor ca si curajul in lupta sau capacitatea de a aduna hrana. Dinozaurii au reprezentat intotdeauna enigme in ce priveste adaptabilitatea.

Cum reuseau erbivorii uriasi ca Brachiosaurus, Apatosaurus si Diplodocus sa bage in gurile lor mici suficienta hrana in fiecare zi pentru a-si umple pantecele generoase? Dintre cei doi dinozauri familiari a caror lupta pe viata si pe moarte a fost memorabil animata in Fantezia lui Walt Disney din 1940 (desi, in realitate, nu s-au intalnit niciodata pe culoarele timpului, intre ei existand un decalaj de 75 de milioane de ani), T. rex avea membrele din fata inexplicabil de mici, iar Stegosaurus ducea in spate doua randuri de placi osoase uriase, neglijabile ca armura defensiva si problematice ca metoda de reglare a temperaturii.

Nu ca trasaturile biologice ar avea nevoie sa fie eficiente pentru a fi transmise mai departe. Unii puristi darwinisti nu agreeaza nici termenul “adaptiv”, care ar aduce o urma de implicare teleologica, de autoperfectionare pentru un anumit scop. Ceea ce e sigur e ca scheletele dinozaurilor demonstreaza viabilitatea, pentru o anumita perioada, a anumitor dimensiuni si conformatii.

Si cu toate acestea, chiar si Darwin, in ultima pagina din Originea speciilor, rezumand teoria sa ca “selectia naturala, care determina divergenta de caracter si disparitia formelor mai putin perfectionate”, lasa sa cada o umbra de judecata de valoare prin “mai putin perfectionate”. In ce sens sunt formele actuale de viata imbunatatite fata de dinozauri? Toate formele de viata, chiar si cele care dureaza de foarte mult timp, ca algele albastreverzi, crabii-potcoava si crocodilii, vor pica in cele din urma vreun test in fata conditiilor de mediu si isi vor gasi sfarsitul.

Putem spune, fara umbra de indoiala, ca niciun dinozaur nu era asa inteligent ca Homo sapiens si nici macar ca cimpanzeii. Si niciunul dintre cei cunoscuti, nici chiar un campion la categoria grea cum e Argentinosaurus, nu era atat de mare ca balena albastra. Am putea crede ca niciunul nu era la fel de frumos in miscare rapida ca ghepardul sau antilopa ori la fel de impresionant pentru simtul nostru estetic de mamifere precum leul sau tigrul.

Dar dincolo de acest nivel, e greu sa vorbim despre perfectionare, mai ales din moment ce, in ciuda tuturor calitatilor sale deosebite, Homo sapiens intineaza mediul inconjurator mai mult decat orice alta fauna inaintea lui. In lunga lor domnie, dinozaurii au umplut fiecare nisa a habitatului de mai multe ori, iar celor mai mici dintre ei – micutelor teropode cu oase usoare, care trebuiau sa fuga pe sub picioarele altora pentru a nu fi strivite – le-au crescut pene si s-au transformat in pasari care inca mai canta si zboara peste tot in jurul nostru.

Este un final uimitor pentru o poveste uimitoare despre evolutie – de la Deinonychus la porumbel. Cu siguranta mai sunt si alte surprize ce stau la panda in saga dinozaurilor, care inca se dezvaluie. Chiar in primavara trecuta au fost descoperite oasele unui dinozaur urias, asemanator cu o pasare, Gigantoraptor, in Mongolia Interioara. In mod evident, se numara printre oviraptorozaurii din Cretacicul tarziu – slabanogi de 40 de kilograme, cu ciocuri fara dinti -, dar cantarea o tona si jumatate si ar fi putut iscodi printr-o fereastra de la etajul doi.

In timp ce multi dintre tovarasii sai teropozi evoluau spre agilitate si inteligenta – Troodon, lung de doi metri, avea ochii si creierul relativ mari -, Gigantoraptor a optat pentru masivitate. Dar ce manca cu ciocul sau enorm, fara dinti? Oare membrele sale din fata, terminate cu gheare, erau acoperite de pene, precum cele ale oviraptorozaurilor mai mici? Noile specimene, care apar sub forma de oase incalcite incastrate in roca sedimentara, nu reprezinta decat varfurile unui continent scufundat, in care curentii evolutiei mergeau cand inainte, cand inapoi.

Ca grup, dinozaurii au cunoscut mii de disparitii, iar cea finala, de la sfarsitul Mezozoicului, pare sa fi fost opera unui asteroid. Ei traiesc in continuare pe tronul dominatiei pamantene, in constiinta succesorilor lor umani. Sunt perdantii finali intr-un joc al supravietuirii pe care specia noastra il joaca in continuare, dar noi tipuri de dinozauri apar mereu din rocile de sub talpile noastre, pentru a ne amuza si uimi.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*