Culori vii

Melcii marini nudibranhiaţi toxici produc o apărare strălucită. Foto: David Doubilet

Melcii-marini-nudibranhiaţi toxici produc o apărare strălucită.

Melcii-marini-nudibranhiaţi se târăsc prin viaţă golaşi şi alunecoşi, asemenea unui nou-născut. Rude ale melcilor ai căror strămoşi şi-au lepădat cochilia cu milioane de ani în urmă, alunecă pe făgaşe de mucus, pe fundul oceanelor şi pe capetele de corali din întreaga lume.
Întâlniţi în ape puţin adânci, cu fundul nisipos, pe recife, ca şi la peste un kilometru în adâncul întunecos al oceanului, melcii-marini-nudibranhiaţi prosperă deopotrivă în ape calde, cât şi reci, ba chiar şi în preajma izvoarelor submarine clocotitoare. Aparţinând clasei gasteropodelor şi în sens mai larg moluştelor, aceste bucăţele, având în general mări-mea unui deget, trăiesc complet expuse, branhiile lor formând ciucuri pe spinare (nudibranhiaţi înseamnă „branhii nude“, o trăsătură care îi deosebeşte de alte opistobranhiate).
Chiar dacă îşi pot desprinde piciorul musculos pentru a se rostogoli într-un curent – câţiva chiar înoată liber – ei se grăbesc foarte rar. Atunci de ce, în habitate mişunând de consumatori voraci, melcii-marini-nudibranhiaţi nu sunt mâncaţi precum creveţii la o petrecere? Se dovedeşte că speciile de melci-marini-nudibranhiaţi cunoscute, peste 3.000, sunt bine echipate pentru a se apăra ele însele. Nu numai că pot avea tegumentul gros, abraziv şi cu asperităţi, dar au schimbat cochilia familiei pe un armament mai puţin împovărător: secreţii toxice şi celule urticante. Câteva îşi fabrică propriile otrăvuri, dar majoritatea şi le însuşesc din hrana ingerată.
De exemplu, când sunt deranjate, speciile care consumă spongieri toxici modifică şi stochează compuşii iritanţi în propriul corp şi îi secretă prin celulele pielii sau glande. Alţi melci-marini-nudibranhiaţi colectează capsule de filamente înţepătoare strâns înfăşurate, numite nematociste, ingerate din cnidarii-de-foc, anemone şi hidrozoare. Imune la înţepături, opisto-branhiatele îşi desfăşoară de-a lungul propriilor extre-mităţi artileria furată.
Numeroşi melci-marini-nudibranhiaţi mobili – vulnerabili în timp ce se mută la lumina zilei dintr-un loc de hrănire într-altul – îşi anunţă armele prin culori şi modele stridente, o paletă care s-a format în milioane de ani. Pigmenţii contrastanţi îi fac foarte vizibili pe fundalurile maronii şi verzui ale recifelor, o alarmă vizuală care îi face pe prădători să fie circumspecţi – degustătorii îndrăzneţi învaţă în scurt timp să evite modelele de culoare care anunţă carnea dezagreabilă. Animalele capabile să le imite modelul, inclusiv melcii-marini-nudibran-hiaţi netoxici şi alte nevertebrate, cum ar fi viermii-plaţi, sunt de asemenea lăsate în pace.
Şi cel mai atent scafandru poate trece cu vederea speciile care se camuflează.
Dar cele obraznice sar în ochi în explozii de culoarea creioanelor de ceară, una ronţăind coral, alta însuşindu-şi aspectul unei pietre, o a treia lăsându-se purtată de curent pe fundul mării. Un noroc e să vezi o agregare masivă de zeci sau chiar sute de exem-plare într-un loc cu multă hrană, pentru a mânca şi a se împerechea, ori o „baterie solară“, de dimensiunea unei farfurii, specie care îşi obţine nutrienţii de la algele fotosintetizante care cresc în corpul ei.
Melcii-marini-nudibranhiaţi sunt orbi în faţa propriei frumuseţi, ochii lor minusculi distingând puţin mai mult decât lumina şi întunericul. În schimb, animalele miros, gustă şi simt lumea înconjurătoare cu ajutorul unor apendice senzoriale amplasate pe cap, numite rinofori, şi tentacule bucale. Semnalele chimice le ajută la urmărirea hranei – nu numai corali şi spongieri, ci şi ciripede, ouă sau peşti mici – şi la detectarea reciprocă.
Hermafrodiţi fiind, melcii-marini-nudibranhiaţi posedă atât organe genitale bărbăteşti, cât şi femeieşti şi se pot fertiliza reciproc, capacitate care grăbeşte găsirea partenerilor şi dublează succesul reproductiv. În funcţie de specie, perechile pot depune până la 2 milioane de ouă o dată, în spirale, panglici sau grămezi încâlcite.
Nu toate întâlnirile între adulţi sunt însă atât de rodnice. Câteodată, melcii-marini-nudibranhiaţi se mănâncă între ei, în special dacă aparţin unor specii diferite. Un asemenea melc fără casă canibal se ridică precum o cobră pentru a-şi înghiţi ruda, folosindu-şi fălcile şi dinţii pentru a-şi duce treaba la bun sfârşit. Alţi melci-marini-nudibranhiaţi se bazează pe enzime, mai degrabă decât pe dinţi, pentru a-şi lichida prada.
Ce altceva mai pot devora melcii-marini-nudibranhiaţi fără consecinţe nefaste? Anumiţi peşti-osoşi, păianjeni-marini, ţestoase, stele-de-mare, câteva specii de crabi. Şi unii oameni le consumă, după îndepărtarea organelor toxice. Chilienii şi insularii din Rusia şi Alaska frig, fierb sau consumă crude aceste opistobranhiate (fotograful David Doubilet a comparat experienţa cu „a mesteca o radieră“).
Prepararea remediilor din nevertebrate marine are o istorie îndelungată: Pliniu cel Bătrân, de exemplu, a scris în secolul I d.Hr. despre folosirea melcilor pisaţi, amestecaţi cu miere, pentru a trata „ulceraţii ale capului“, şi a cenuşii de echinoide împotriva calviţiei. Oamenii de ştiinţă izolează în prezent compuşi chimici care ar putea ajuta inima, creierul şi oasele suferinde. Un iepure-de-mare (văr cu melcii-marini-nudibranhiaţi) a furnizat de curând un compus anticancerigen care a ajuns în faza de testare clinică. Totuşi melcii-marini-nudibranhiaţi nu şi-au dezvăluit nici pe departe toate secretele.
Oamenii de ştiinţă estimează că au identificat doar jumătate din totalul speciilor de melci-marini-nudibranhiaţi şi chiar şi cele cunoscute sunt puţin elucidate. Majoritatea nu trăiesc mai mult de un an şi dispar fără urmă, corpurile lor, lipsite de oase sau de cochilii, nelăsând nicio mărturie asupra scurtei, strălucitoarei lor vieţi.

Text: Jennifer S. Holland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*