Balenele – intre extinctie si speranta

Departe de rutele navigabile aglomerate, o balena-sudica de 12 m inoata in apropierea Insulelor Auckland.

Numai cateva sute din acesti uriasi traiesc de-a lungul coastelor Americii de Nord, insa numarul lor e in crestere in marile din Sud.

Text: Douglas H. Chadwick

Primele balene uriase Eubalaena glacialis (“buna sau adevarata balena a ghetii”) vanate in scopuri comerciale faceau sa lumineze lampile Lumii Vechi, incepand cu Evul Mediu si pana la sfarsitul Renasterii. Pana in secolul al XVI-lea, europenii epuizasera deja populatia de balene din Est si s-au indreptat catre coasta Americii de Nord. Acolo, vanatorii si-au stabilit baze in Labrador si au prins intre 25.000 si 40.000 de balene-de-Groenlanda, impreuna cu un numar necunoscut de balene-nordice (inmarturiile scrise, rareori s-a facut deosebire intre acesti uriasi atat de asemanatori).

Cand cei din New England s-au apucat de ucis balene, ei vanau ce mai ramasese. Americanii au mai vanat vreo 5.000, in parte deoarece balenele au devenit si mai pretuite pentru fanoanele lor decat pentru untura. Sute de fasii din acest material dur, dar flexibil, lungi de 2-3 m si franjurate la capat, le impodobesc maxilarul superior. Acestea formeaza o sita enorma, care le permite uriasilor sa filtreze crustacee marunte din apa ca hrana – un miliard de copepode cat un purice pe zi pentru a furniza minimul de 400.000 de calorii, de care are nevoie un adult (raportul dintre masa corporala a unei balene si cea a prazii sale este de 50 de miliarde la 1).

Oamenii insa au considerat ca utilizarea cea mai buna a fanonului era fabricarea de suporturi de corsete, intarituri pentru rochii elegante, arcuri de umbrela si cravase. La inceputul secolului al XX-lea, numarul balenelor ramase din aceasta specie era probabil de cateva zeci. Vanatoarea cu harponul in scopuri comerciale a fost interzisa abia in 1935. Revenirea lor de atunci ar putea fi comparata cu aceea a unei victime umane a unui atac brutal: un progres dureros de lent, contrabalansat de recidive, cu rezultatul final foarte incert. Astazi exista in jur de 350-400 de balene-nordice.

Supravietuitoarele migreaza de-a lungul coastei de est a Americii de Nord, intre zonele de hranire din Golful Maine si locurile de iernat din Sudul mai indepartat – cam 2.200 km dus pentru femelele gestante, care calatoresc catre zonele traditionale de nastere din largul coastelor Georgiei si Floridei.

Calatoresc printr-o intindere de ocean intens circulata de om. O echipa de cercetatori de la Acvariul New England, din Boston, petrece vara in Lubec, Maine, studiind balenele care se aduna sa se hraneasca si sa socializeze in Golful Fundy si in apropiere de Bazinul Roseway, in largul extremitatii sudice a Noii Scotii.

Oamenii de stiinta, care au construit o arhiva de aproximativ 390.000 de fotografii, pot recunoaste aproape fiecare balena din populatie dupa modelul unic al calozitatilor (portiunile acelea asemenea unor negi de pe capetele lor), alaturi de cicatrice si alte neregularitati si, tot mai mult, dupa mostre de ADN. Una dintre preferatele lor este #2223, vazuta prima oara in apele acestea in 1992.

Era un pui caruia ii placea sa sara in jurul barcilor; l-au botezat Calvin, dupa un pusti nazdravan dintr-un desen animat. In acelasi an, un pescar relata ca a vazut un pui de balena care inota in jurul mamei sale muribunde, iar cand echipa a recuperat cadavrul femelei, au identificat-o ca fiind #1223 – Delilah, mama lui Calvin.

Cadavrul ei prezenta tesuturi zdrobite de o coliziune puternica, probabil cu una dintre navele de transport regulat de marfuri de pe ruta maritima care trece exact prin centrul golfului, locul in care erau concentrate balenele. Viitorul puiului de opt luni parea intunecat, caci ar fi trebuit sa mai suga cateva luni laptele cald si hranitor al lui Delilah.

In iulie 1993, studiind cu atentie fotografii proaspete din golf, cercetatorii au gasit niste imagini care pareau sa semene cu pozele lui Calvin. Da! Orfanul se descurcase cumva singur. ADN-ul dintr-o mostra de piele prelevata in 1994 a aratat ca rezistentul si curiosul Calvin era de fapt fata.

In anul urmator, a venit prima raportare despre intrarea ei intr-un grup activ la suprafata, sau SAG, in care ambele sexe se curteaza improscandu- se cu apa, inghiontindu-se, rostogolindu-se si dezmierdandu-se. Desi ea nu se va maturiza sexual inaintea varstei de 10 ani, adolescentii de varsta ei par atrasi de agitatia SAG-urilor si exerseaza comportamentul care le va influenta curand reusita in reproducere.

Femelele adulte fertile sunt cel mai pretios segment al populatiei. Sunt mai putin de 100. Calvin parea pe punctul de a adauga inca o membra in randurile lor. Timp de trei ani, cercetatorii au masurat cu ultrasunete grosimea unturii tinerei femele. Este un procedeu complicat.

„Reactia unei balene a scuturat barca suficient de tare, incat sa ma arunce peste bord“ – isi aminteste Amy Knowlton, din echipa de cercetare. Totusi cercetatorii au descoperit ca devenea gratios de durdulie, o prima dovada ca era sanatoasa. In ajunul Anului Nou 1999, a fost inregistrata pentru prima data in Golful Georgia, o intindere de ape de mica adancime in largul coastelor Georgiei si Floridei, unde balenele nasc.

In vara anului 2000, Calvin era din nou in Golful Fundy, insa de data asta era incurcata in unelte de pescuit. Franghii din fibre sintetice rezistente la rupere, infasurate in jurul corpului, ii taiau pielea si erau tarate in siajul ei, incetinind-o. Dupa aceea, cercetatorii nu au mai vazut-o pe tanara femela.

Intr-un an obisnuit, sunt gasite intre 2 si 6 balene moarte, cel putin jumatate dintre ele fiind ucise de loviturile navelor sau incurcandu-se in plase de pescuit. Alte animale pur si simplu dispar. Deoarece mai mult de trei sferturi dintre balenelenordice poarta cicatrice din intalnirile cu uneltele de pescuit, oamenii de stiinta se intreaba: Cate dintre cele disparute sunt ingreunate luni sau chiar ani de zile de franghii, plase sau capcane pentru crabi sau homari, rezervele de grasime care le ajuta sa pluteasca micsorandu-se pe timpul cat ele rabda de foame, luptandu-se din greu sa ajunga la suprafata pentru fiecare rasuflare, pana cand cad prada durerii si epuizarii si se duc la fund?

S-au scurs cateva luni. Cineva a zarit-o in sfarsit pe Calvin in Golful Cape Cod, in calatoria ei poticnita catre sud. O echipa de descurcare din Provincetown, Massachusetts, a dat fuga la fata locului si a incercat de doua ori sa-i taie legaturile.

Nu au reusit intru totul, insa cand Calvin a fost vazuta in 2001, se eliberase de cele ramase. Au trecut trei ani, iar Calvin aparea din cand in cand – dar nu in vizitele ei estivale obisnuite. Oare trauma o trimisese intr-o spirala descendenta? A aparut la sfarsitul lui decembrie 2004, aproape de coasta Carolinei de Nord, cu un pui nou. Sapte luni mai tarziu, in 2005, se aflau in Golful Fundy, unde o dusese Delilah pe Calvin cand era mica.

Coridorul strabatut de Calvin si de celelalte balene-nordice a devenit si mai aglomerat din cauza pescuitului si a rutelor maritime circulate. Dare de impuritati curg din gurile fluviilor, iar zgomotul subacvatic al traficului naval probabil face sa le fie din ce in ce mai greu balenelor sa comunice si sa se gaseasca unele pe altele.

Desi nu la fel de vizibila ca ranile cauzate de prorele navelor si de palele elicelor sau de unelte de pescuit incalcite in jurul corpurilor care se zbat, poluarea chimica si fonica masiva ar putea cu timpul sa faca victime. In anii ’80, numarul puilor nascuti anual era in jur de 12.

Numarul total a scazut brusc la jumatate in anii ’90, pana cand a aparut un singur pui in anul 2000. De atunci, media a crescut la peste 20 de pui pe an. Totusi ramane cu 30% sub rata de reproducere posibila a balenelor. De ce? Daca oamenii de stiinta trebuie sa ghideze salvarea speciei, au nevoie de mai multe date si mai multe raspunsuri.

Rapid. Intr-o dimineata din august 2006, cand oceanul parea un cearsaf de satin incretit presarat cu fire argintii, i- m insotit pe Scott Kraus, vicepresedinte pe probleme de cercetare la Acvariul New England, si pe Rosalind Rolland, veterinar si cercetator principal la acvariu, intr-o urmarire neverosimila in Golful Fundy.

Cand monstrii marini s-au ridicat in departare prin panza sclipitoare a oceanului, Kraus a carmit barca in directia vantului de la locul unde aparusera la suprafata, mi-a intins o foaie de date ca sa notez miscarile noastre si a mers in zigzag prin briza usoara. Rolland s-a indreptat catre prora.

Langa ea se afla Fargo, primul caine adulmecator de excremente de balena din lume. Fargo a inceput sa umble de la tribord la babord, adulmecand. Rolland era atenta la coada rottweilerului. Daca incepea sa se miste, insemna ca a depistat un miros – si putea face asta de la o distanta de aproape doi kilometri. Se foia… se foia… si dadea din coada. „La tribord – i-a strigat Rolland lui Kraus.

Inca putin. Nu, prea departe. Intoarce catre babord. OK, l-a gasit din nou.“ A trecut un sfert de ora cu viteza curentilor din golf. Nu am vazut decat gramezi de alge. Deodata, cainele s-a asezat si s-a intors, uitandu-se fix la Rolland. Ne-am oprit, iar din orizontul intins al oceanului a aparut o singura bucata de mancare digerata, plutind in cea mai mare parte scufundata, gata sa se duca la fund sau sa se dizolve de-a binelea in cateva minute.

Kraus a apucat mingiocul si a cules gramada mirositoare. Ai fi crezut ca scotea un peste fabulos. „La inceput, oamenii sunt neincrezatori. Apoi vin glumele inevitabile. Dar asta e de fapt una dintre cele mai bune cercetari stiintifice pe care le-am facut“ – spune omul care a condus cercetarile despre balenele-nordice timp de treizeci de ani. Cu tehnologia de azi, ADN-ul din celulele intestinale desprinse dintr-o proba de excremente poate identifica individul care le-a produs. Reziduurile de hormoni ii indica lui Rolland starea generala a balenei, statutul ei reproductiv – e matura? gestanta? alapteaza? –, nivelul de stres si prezenta parazitilor.

In ciuda numarului lor mic, e posibil ca balenanordica sa nu fie cea mai rara specie dintre toate balenele uriase. S-ar putea sa nu existe decat cateva sute de balene-japoneze, Eubalaena japonica, ilegal harponate de vanatorii de balene sovietici la sfarsitul anilor 1960.

Insa de cealalta parte a ecuatorului, balena-sudica, Eubalaena australis, si-a revenit, de la cateva sute in secolul al XIX-lea, la cel putin 10.000. Daca verisoarele sale care traiesc de-a lungul coastei estice a Americii de Nord sunt balenele urbane, acesti uriasi din emisfera sudica sunt balenele salbatice si ne ofera o imagine a ce ar insemna un viitor mai sigur pentru celelalte doua specii de balene.

Dupa ce se hranesc in apele pline de plancton din jurul Antarcticii, diferitele populatii de E. Australis migreaza catre zonele de iernat din apropierea Argentinei, a sudului Africii, vestului si sudului Australiei si a Noii Zeelande subantarctice. Specia se inmulteste cu o rata de pana la 7% anual.

E aproape maximul posibil pentru balene, care au nevoie de un an intreg pentru sarcina, dedica cel putin inca unul alaptarii si un altul ingrasarii si, prin urmare, pot avea un urmas doar o data la trei ani. In iulie 2007, impreuna cu Rolland si Kraus, am insotit o echipa, indreptandu-ne spre Insulele Auckland, la vreo 500 km sud de Noua Zeelanda, prin unele dintre cele mai furtunoase latitudini ale planetei, pentru a face un recensamant si a lua probe de ADN.

In timp ce Evohe, barca noastra cu panze, naviga printre insule intr-un golf protejat, numai razele soarelui maturau puntea. Apoi, precum exploratorii de odinioara, i-am privit pe localnici vaslind prin apa ca sa ne inconjoare vasul. Numai ca localnicii acestia vasleau cu inotatoarele si aruncau trombe de apa din cap.

Balenele, curioase, au cercetat Evohe ore in sir, in timp ce pinguinii-Hoiho topaiau pe langa ele ca niste pietre care salta pe suprafata apei. Respiratiile grele acopereau zgomotul valurilor, tipetele pasarilor marine si scancetele puilor leilorde- mare-neozeelandezi din coloniile de pe tarm.

Mai multe balene se dadeau peste cap si sareau in departare cat vedeam cu ochii. Erau mai mari decat cele nordice. Mai mult de una din zece erau pestrite, prezentand metri de piele neteda si alba. O era apusa? Mai degraba parea inceputul creatiei. Rolland si Krause, care nu mai vazusera niciodata o balena-sudica, erau coplesiti. „Dumnezeule, acela e cel mai gras pui de balena pe care l-am vazut vreodata.

(Cand apreciaza starea balenelor-nordice, oamenii de stiinta sunt atenti in mod deosebit la zona din spatele narii de respiratie, unde animalele mai durdulii dezvolta o umflatura de grasime. Marimea acesteia s-a dovedit a fi un prezicator precis al supravietuirii).

Nici nu avem o categorie pentru o balena cu o umflatura de grasime atat de mare.“ „Sunt atat de curate! N-au niciun semn pe ele.“ in urmatoarele trei saptamani, s-au succedat cu sutele, venind sa nasca sau sa alapteze pui de culoare deschisa sau sa agite apa in SAG-uri si sa se intreaca pentru imperechere, inainte de a se intoarce in largul marii.

Vanturile puternice suflau din toate directiile – era mijlocul iernii in emisfera sudica – imbracand dealurile in zapada. Cercetatorii se lupta cu valurile intr-un schif pentru a face fotografii de identificare si pentru a colecta mostre de piele cu niste sageti mici, gaurite in varf, astfel incat sa poata defini mai atent structura genetica a acestei populatii in revenire.

Glenn Dunshea, de la Centrul Australian pentru Cercetarea Mamiferelor Marine, era interesat de telomere – secvente de ADN de la capatul cromozomilor care se scurteaza treptat in decursul vietii unui animal. Studiindu- e la balene, care pot trai aproape un secol (verisoarele lor apropiate, balenele-de-Groenlanda, pot ajunge la doua), spera sa descopere mai multe despre rolul telomerelor in procesul de imbatranire.

Nu ar fi umilitor daca harta catre legendara fantana a tineretii ar sta ascunsa in niste fiinte pe care aproape le-am exterminat? Kraus si Rolland au dat tarcoale intr-un al doilea schif, ca sa vada si sa fotografieze balenele, pentru a face evaluari detaliate ale sanatatii acestora, pe care sa le poata compara cu cele ale populatiei cu probleme de acasa.

Aratau obisnuitul lor entuziasm-de-a-se-afla- n-taramul-uriasilor, chiar daca era amestecat cu o umbra de tristete. „Am vazut in doua ore mai multi pui de balena decat vor vedea oamenii intregul an in tot Atlanticul de Nord“ – a spus Rolland.

Pprotejarea naturii, chiar si in cele mai izolate locuri de pe glob, devine tot mai dificila. Balenele-sudice sunt bine deocamdata, dar pentru a le mentine astfel e nevoie de o protectie mai buna a zonelor de iernat si a rutelor de migratie. Uneltele de pescuit ineaca atatea pasari marine in apele indepartate din Sud, incat mai multe specii de albatrosi se afla intr-o situatie disperata.

Deoarece locurile de pescuit si populatiile de balene se extind, conflictele cu balenele nu sunt departe. In ceea ce priveste balenele din Atlanticul de Nord, pescuitul comercial si transportul maritim sunt industrii enorme, vitale, iar modificarea activitatilor acestora de pe intreaga coasta maritima estica pentru a proteja cateva sute de uriasi nu va fi usoara sau ieftina.

Totusi modelele oamenilor de stiinta spun ca, salvand de la ucidere in fiecare an numai doua femele mature sexual, s-ar schimba tendinta acestei specii periclitate: de la descendent sau echilibrat, la ascendent. Prezentata astfel, problema nu pare atat de greu de rezolvat.

O retea de supravegheri aeriene si navale, completata de un grup de voluntari care sunt cu ochii in patru la aceste submarine cu sange cald, e gata sa vina in ajutor. Grupul de voluntari este alcatuit din locuitori de pe coasta Pacificului iuti de picior, oameni care se aduna la cafeaua de dimineata, apoi trec de la un punct de observatie la altul, si rezidenti care urmaresc de la ferestrele vilelor lor.

Mai sunt si cei putini, cei mandri… echipa de varf. Ei iau liftul pana in varful celor mai inalte cladiri din jur si scruteaza oceanul din perspectiva unui pescarus. Alti urmaritori de balene iau calea aerului. Pilotul voluntar George Terwilliger i-a dus cu avionul pe cercetatorii care au vazut mame si pui in Golful Georgia in 1984; inainte, nu stia nimeni unde se duceau ultimele balene-nordice sa nasca.

Terwilliger inca zboara de 2-3 ori pe saptamana, pilotand un avion Air Cam cu viteza redusa, special proiectat pentru recunoastere si fotografiere. Fie ca o balena este observata la suprafata de pe tarm, de pe acoperis, din cer, informatia este repede transmisa prin telefon pe firul scurt catre Sistemul de Avertizare Timpurie, care o transmite marinarilor militari si comerciali.

Cand operatorii navelor comerciale de peste 300 de tone intra in habitatele balenelor, trebuie sa anunte obligatoriu un sistem de prevenire a navelor, care furnizeaza automat informatii despre aparitiile recente. E departe de a fi o strategie perfecta. Capitanii de vase nu trebuie sa incetineasca daca nu au chef. Guvernul federal a redus recent fondurile pentru cercetarea in scopul protejarii balenelor.

Dar nimic nu pare sa inabuse entuziasmul voluntarilor. Stand pe promenada unei comunitati imprejmuite din Florida, cu binoclul la indemana, Donna McCutchan spune: „Majoritatea din aceasta comunitate au fost ca mine. Habar nu aveau ca balenele ierneaza aici. Acum, toti stiu de ele si stiu ca trebuie sa dea telefon daca vad una.“ McCutchan insasi nu a mai vazut o balena de saptamani.

Nu o deranjeaza sa astepte – spune ea. „O data am reusit sa vad o mama rostogolindu-se pe spate, iar niste afalini au inceput sa sara in jurul ei. Balenele dau dependenta. Odata ce le vezi, nu vrei sa le mai parasesti. Niciodata.“



1 Comment

  1. nu va supara ideea ca am ajuns la braconaj?intr-o zi nu o sa mai aiba ce balena sa vaneze.mai bine nu am mai manca untura dect sa fie ucise aceste animale.acum vorbesc in numele tuturor animalelor.alegeti,sunteti pro sau contra?acum ori niciodata,SPUNE NU BRACONAJULUI!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*