Permisie pe ţărm

Mamele pleacă pentru a se împerechea din nou, puii înţărcaţi rămân împreună până când vor fi pregătiţi de un prim sezon pe mare. Foto: Yva Momatiuk

Un sezon de împerechere agresiv şi fierbinte pentru focile-elefant de pe Insula Georgia de Sud.

Când vine vorba despre prădătorii oceanelor, e uşor să subestimezi foca elefant sudică. Nu are ţinuta distinsă a caşalotului, luciul de avion de luptă al marelui rechin alb sau IQ-ul strălucitor al orcii. Şi cine ar putea explica forma nasului, o trompă ridicolă, care poate creşte până la o jumătate de metru lungime, de la care i se trage numele de focă elefant? Judecând după aparenţe, aceasta este o brută ratată. De dimensiunea unei maşini şi de forma unui zepelin, pe uscat focile elefant sudice (Mirounga leonina) se găsesc de obicei lăfăindu-se pe plajă. Totuşi, ca şi în cazul altor creaturi marine, adevărul se ascunde sub aparenţe. Desigur, nu este un supermodel, dar, sub stratul de grăsime, foca elefant se dovedeşte a fi un supererou, iar viaţa ei o serie de fapte măreţe.
Pentru a vedea unde se desfăşoară acţiunea, plimbă-ţi degetul în josul hărţii Americii de Sud până ajungi la ţara de Foc, iar apoi schimbă direcţia brusc spre est. Cam la 1.450 de km după Insulele Falkland, vei găsi Insula Georgia de Sud, o siluetă de 160 de km lungime, cu vârfuri zimţate acoperite cu gheaţă, care se ridică din ceea ce unii numesc Oceanul de Sud, centura vastă de apă care înconjoară Antarctica.
Pentru foci, care îşi petrec 80% din timp vânând în aceste ape, Georgia de Sud e un loc ideal de adunare.
Când vine sezonul de împerechere, cam 400.000 de foci elefant sudice îi vor căptuşi ţărmurile.
Adunarea începe pe la mijlocul lui septembrie, când ajung primii masculi, târându-se afară din apă pe plajele stâncoase şi începând să se lupte aproape instantaneu. Nu sunt încăierări minore. Ele pot fi lupte sângeroase, în timpul cărora sunt sfâşiate trompe, se jupoaie pielea şi globii oculari sunt scoşi. Miza este mare: numai o treime dintre aceşti masculi vor avea şansa să se împerecheze, un număr mic, luând în considerare faptul că toţi sunt plini de testosteron şi la fel de porniţi să-şi transmită genele. Aici, în mod cert, mărimea contează. Masculii pot urca până la 4 tone pe cântar, greutatea unui SUV mare, iar cei mai mari tind să domine. Aceste dispute pentru teritoriu înseamnă, de asemenea, mai multe reprezentaţii cu acel nas ridicol, inclusiv mugete cu el, pufăituri şi, în general, etalarea lui.
Masculii triumfători sunt denumiţi de oamenii de ştiinţă stăpâni ai plajelor – fiecare controlând un harem care variază ca mărime de la 20 de femele, cele mai mici, până la conclavuri mai mari de 300, iar în cazuri extreme, la haremuri supradimensionate, de peste 1.000. La începutul lui octombrie, când femelele ajung pe insulă şi se stabilesc – în primul rând pentru a-şi făta puii, pentru a-i alăpta mai apoi, iar în final, la trei săptămâni după ce au născut, pentru a se împerechea din nou –, o parte din rolul unui stăpân al plajei este să-şi protejeze femelele de atenţiile neavenite ale masculilor pungaşi. În haremurile mai mari, câţiva masculi concurenţi îşi găsesc loc la margini, dar majoritatea masculilor înfrânţi sunt lăsaţi pe tuşă, frustraţi şi agresivi în continuare. Asta înseamnă şi mai multe lupte.
„Cu siguranţă, aici nu este Disneyland – spune Mike Fedak, biolog la Consiliul Naţional de Cercetare a Mediului, Grupul Mamifere Marine, din Marea Britanie. Există mari riscuri legate de toată povestea asta cu haremurile.“ Acest lucru este valabil nu numai pentru foci, ci şi pentru oameni. Când cercetătorii se deplasează prin haremuri, ei au grijă să nu se lase prinşi între un stăpân al plajei şi rivalii săi. „Chiar trebuie să fii foarte atent – spune Fedak. Se pot mişca cu o agilitate uimitoare pentru nişte animale lipsite de braţe sau picioare.“

Pe la sfârşitul lui noiembrie, petrecerea se domoleşte şi focile adulte, care nu s-au hrănit pe parcursul acestei perioade, au pierdut până la jumătate din greutatea corpului. Între timp, puii au câştigat cam 4 kg şi jumătate pe zi în decursul celor trei 3 săptămâni în care s-au hrănit cu laptele bogat al mamei.
Când o femelă se pregăteşte să se întoarcă în larg, se împerechează, apoi îşi înţarcă dintr-odată puiul, lăsându-l să se descurce singur. După care dispare, gestantă cu puiul pe care-l va făta în anul următor pe aceleaşi ţărmuri.
În curând, masculii şi puii o vor urma în apă, unde foca elefant se dezvăluie a fi unul dintre cei mai bine adaptaţi prădători de pe pământ. Aici, focile fac călătorii de peste 12.875 km şi se scufundă până la 1.525 m, dincolo de limitele celor mai multe submarine.
Timp de luni întregi, vânează calamar şi peşte, căutând locurile în care curenţii aduc cei mai mulţi nutrienţi, care atrag, la rândul lor, restul lanţului trofic. Ele pot rămâne sub apă până la două ore şi au nevoie de doar câteva minute la suprafaţă pentru a-şi reveni. Toate acestea sunt posibile datorită unor artificii fiziologice inteligente, care presupun suspendarea unor părţi ale metabolismului, în vederea conservării oxigenului. Focile elefant au sângele îmbibat cu oxigen – 20% din volumul corpului, aproape de trei ori mai mult decât la oameni.
Dată fiind dificultatea studiului unei creaturi care poate fi găsită la mai mult de 1,5 km sub gheaţa marină antarctică, oamenii de ştiinţă au început de curând să ataşeze focilor emiţători detectabili prin satelit. Alături de urmărirea mişcărilor animalelor, emiţătorii oferă un avantaj suplimentar: îi ajută pe oceanografi să descifreze efectele modificărilor climatice.
„La ora actuală, există o reală îngrijorare în legătură cu schimbarea traseelor de circulaţie ale curenţilor oceanici – spune Fedak, descriind un scenariu care ar putea avea repercusiuni majore asupra condiţiilor atmosferice pe Terra. Oceanul de Sud joacă un rol cheie în asta şi totuşi este una dintre zonele cele mai sărace în date. Aceste animale pot să ducă dispozitivele în locuri altfel necercetate.“ Informaţiile despre temperatura apei, salinitate şi curenţi în unele dintre zonele cele mai puţin accesibile din Oceanul de Sud sunt introduse la ora actuală în programul Focile Elefant Sudice ca Sonde Oceanografice, cu o vechime de 5 ani.
Astfel, alunecând pe sub un peisaj albastru de gheaţă, foca elefant sudică nu-şi vede doar de treburi.
Ca orice supererou care se respectă, ea ajută la salvarea planetei.

Text: Alma Guillermoprieto

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*