In mijlocul vartejului

Cu inotatoarea ridicata si culorile schimbatoare scanteind, un peste-evantai din Goful Mexic da tarcoale unui banc de sardele, pregatindu-se sa atace.

Un grup de pesti-evantai se impauneaza la vanatoare. Tehnica este periculoasa dar nu da gres niciodata. O vanatoare organizata surprinsa cadru cu cadru de fotografi-scafandri.

Text: Jennifer S. Holland

 Vanatoarea a inceput. La 80 km nord-est de Insula Mujeres, din Golful Mexic, pestii-evantai patruleaza prin apele albastre. Fregatele atarna ca niste sageti deasupra marii, plonjand cand si cand pentru a-si insfaca mancarea. Orientandu-se dupa ele, Anthony Mendillo, ghid de pescuit sportiv si expert in urmarirea pestilorevantai, carmeste cu Keen M spre bancuri.

In mod sigur, sub pasari un banc de sute de sardele se misca la unison, sclipind in soare la fiecare schimbare de directie. Zeci de umbre lungi orbiteaza in jurul ghemului de pesti, care se misca frenetic: vanatorii. Pestii-evantai si sardelele sunt specii migratoare larg raspandite, populand mai multe oceane.

Dar din ianuarie pana in iunie, Istiophorus platypterus si Sardinella aurita se intalnesc fata in fata aici, pe intinderea acestei mari. Pentru pradator si prada, platforma continentala de aici constituie habitatul ideal. Ape putin adanci, bogate in plancton, alimentate de raurile care dreneaza continentul si de curentii oceanici dintre Cuba si Yucatán, promit hrana din belsug.

Vanatoarea pare apropiata de cea a mamiferelor. Pestii-evantai isi unesc in mod clar fortele. Masculi si femele deopotriva incercuiesc prada, impingand bancul in formatii tot mai stranse si luand cu randul cateva inghitituri. Fiecare salt inainte este punctat de un uluitor semnal luminos al inotatoarei dorsale, care face ca vanatorul sa para de doua ori si ceva mai mare.Un fulger irizat aparut de-a lungul corpului, adesea in dungi de un albastru argintiu, amplifica efectul. Celule cu pigment intunecat, numite melanofore, actioneaza “ca niste storuri” – spune neurobiologul Kerstin Fritsches, de la Universitatea din Queensland, Australia.

 In mod obisnuit, animalul are un aspect banal, dar “in momente de stres sau agitatie, celulele isi contracta pigmentul pentru a expune culorile metalice superbe ale pielii de sub ele”. Aceste explozii de culoare ar putea avea drept scop nu doar sa destabilizeze prada, ci si sa-i avertizeze pe ceilalti pesti-evantai sa astepte, evitand astfel coliziunea.

Botul ca un cioc al pestelui-evantai – maxilarul superior alungit cu care acesti vanatori izbesc in dreapta si-n stanga pentru a-si dobori prada, manevrandu-l la fel si impotriva rechinilor, marlinilor si a altor dusmani – e ascutit ca un pumnal. Totusi, in ciuda loviturilor rapide, e greu sa gasim raportari despre pesti-evantai care s-au strapuns intre ei.

Pestii lovesc cu randul – si se pare ca niciunul nu ramane flamand sau nu-si pierde un ochi in aceasta frenezie. Si sardelele actioneaza concertat. Fiecare detecteaza prezenta si deplasarea celor de alaturi, bancul miscsndu-se sincronizat, caci fiecare individ poate da tonul si il poate urma. Masa de pesti aluneca precum o picatura de mercur, fascinant, cu o stralucire care ar putea contribui la derutarea pradatorilor.

Dar niciun dans hipnotic nu le poate proteja complet pe sardele, care se ascund, intr-o masa agitata, sub orice obiect care pluteste in deriva – chiar si sub un scufundator. Pestii-evantai asteapta pur si simplu la o distanta convenabila pentru atac, pana cand prada va fi din nou expusa.In scurta vreme, vanatoarea reincepe, pradatorii manand inca o data prada in bancuri, lovind-o si inghitind-o. Dupa un nou avant in care se curata resturile ramase, jocul mortal se incheie si pestii-evantai se retrag. In urma lor, solzi sclipitori de sardele plutesc in deriva, coborand incet in adancurile albastre.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*