Mustangii

Doi armasari se lupta intr-un centru pentru protejarea mustangilor din Dakota de Sud. Imaginea e ecoul unei batalii in desfasurare in vestul SUA, unde mustangii concureaza pentru spatiu cu fermele si exploatarile petroliere.

Aglomeratul Vest lasă prea puțin loc pentru caii sălbatici.

Text: Alexandra Fuller

În iarna anului 2005, Nelson Quispe, proaspăt venit din Peru în America de Nord, a fost angajat ca păstor în Deşertul Roşu, din Wyoming. Şeful fermei de oi, Pat O’Toole, i-a dat un mustang de şase ani că să-l ajute să străbată întinderile şi nămeţii de zăpadă şi tufe de pelin. Era un mustang alb, cu pete întunecate pe crupă, semn că avea strămoşi din rasa Appaloosa, dar cu copite cât nişte farfurii, care trădau sângele de cal de povară.

Deţinuţii de la Închisoarea Honor Farm, de lângă Riverton, unde fusese dresat de la cinci ani, după capturare, îl numiseră Dot, Bulină. Avea deci atât instinct natural, cât şi disciplină de penitenciar, o reţeta perfectă. O’Toole i-a spus peruvianului: “Dacă se înteţeşte vântul şi oile se răspândesc, vino înapoi la ţarcuri. În niciun caz să nu încerci să te duci după ele.” I-a spus-o în engleză şi în spaniolă şi, pentru a fi sigur, s-a ajutat şi de gesturi, fiindcă în Wyoming vremea este atât de înşelătoare, încât ai nevoie de toate formele de limbaj că s-o explici.

Apoi, un oier cu experienţă, şi el peruvian, i-a dat tânărului un sfat scurt şi esenţial în spaniolă. După care Quispe a plecat cu Bulină şi cu turma în lumea largă. N-a trecut mult, şi vântul a început să taie că o lamă, iar temperatura a atins -37°C. Quispe, tânăr şi doritor să-şi arate curajul, a încercat să rămână lângă turmă. Apoi, oile s-au împrăştiat, a venit noaptea, iar vântul s-a înteţit. Era pierdut, un sloi de gheaţă lipit de cal, şi era sigur că avea să moară. Dintr-odată, şi-a amintit sfatul salvator al bătrânului păstor.

Quispe s-a aplecat peste grumazul lui Bulină, i-a scos frâul şi i-a cuprins gâtul cu braţele. Apoi a închis ochii şi şi-a încredinţat soarta Fecioarei Maria. Bulină – ai cărui strămoşi străbăteau câmpiile din Wyoming acum circa 1,5 milioane de ani şi care, născut chiar pe pământurile astea, în libertate, cunoştea împrejurimile până la ultima pietricică – a aplecat capul că să miroasă vizuinile de câine de prerie şi bursuc în care s-ar fi putut împiedica şi, compensandu-şi lipsurile estetice cu inteligenţa şi curajul, l-a purtat pe tânărul îngrozit înapoi la tabăra. În Wyoming, când vremea îţi pune viaţă în joc şi nu vezi nici la doi paşi, singurul lucru care te poate salva e un cal bun, născut în câmpie, care a învăţat bine cum stau lucrurile pe-aici.

Dar când se potoleşte vântul şi se restabilesc legăturile telefonice, era modernă soseşte brusc, zgomotos, iar caii liberi par nelalocul lor într-un Vest care se micşorează în jurul lor. Aşa că prima dată când am văzut mustangii, în toamna lui 2007, au fost câteva iepe şi mânji conduşi de un singur armăsar, alergând de-a lungul unui gard de sârmă ghimpată şi pe lângă stâlpi de înalta tensiune, fugăriţi de un camion care încerca să-i scoată de pe o exploatare petrolieră de lângă Rock Springs.

„Mustangii sunt în centrul unei culturi care nu vrea să mai aibă de-a face cu ei“ – spune Jay Kirkpatrick, director ştiinţific la ZooMontana, un ONG din Billings. Kirkpatrick, care studiază caii sălbatici de peste 30 de ani, spune că aceştia au fost dispreţuiţi încă de la venirea omului alb în Vest şi învinuiţi de tot ce nu merge bine în prerie.

Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, când crescătorii de vite au lăsat libere aproape 40 de milioane de animale acolo unde caii trăiseră de secole fără să distrugă păşunile, vina pentru epuizarea terenului a fost aruncată pe cele nici două milioane de mustangi. În acelaşi timp, noii colonişti nu se puteau dispensa de rezistenţii cai sălbatici, o resursă rapid regenerabilă.

Deşi vânaţi uneori pentru a ţine sub control populaţia, mustangii (de la mestengo, rătăcitor) erau prinşi periodic şi folosiţi pentru muncă la fermă, pentru transport sau pentru a cuceri şi defini naţiunea în expansiune. Un text din acea perioada, scris de lt. Ulysses S. Grant, care, în martie 1846, invada Mexicul cu armata generalului Zachary Taylor, călare pe un mustang proaspăt capturat, spune: „Herghelia se întindea în dreapta cât puteam vedea cu ochii. În stânga, la fel.

Era imposibil să estimezi câte animale erau.“ Dar apoi au venit căile ferate, şoselele, maşinile şi tractoarele, camioanele şi combinele, iar caii morţi nu se repară cu cheia franceză, aşa că mustangul şi-a pierdut valoarea că mijloc de transport şi a ajuns, la propriu, hrană la câini. Numai în anii ’30 s-au folosit pentru fabricarea de hrană pentru câini, pisici şi păsări milioane de kilograme de carne de cal sălbatic. Cum spunea Pat O’Toole, „duşmanul natural al cailor sălbatici a fost omul“.

Fermierii nu şi-au pierdut niciodată timpul cu ceva care le lua din resurse. Cadavrele de coioţi atârnate în garduri de sârmă ghimpată erau o imagine obişnuită, de parcă oamenii ar fi plecat la vânătoare de orice nu le convenea şi, cum vântul nu-l puteau vâna, şi-au vărsat furia pe ceva mai palpabil.

În februarie 2006, lanţul de magazine Sportsman’s Warehouse, din Reno, Nevada, a sponsorizat o competiţie în care vănătorul de dăunători care aducea cele mai multe trofee – mandibule de coiot, vulpe, râs sau pumă – castiga o şalupă. Cam în aceeaşi perioada au fost împuşcaţi şi câţiva cai sălbatici, deşi mustangii sunt protejaţi încă din 1971 de legile federale – mai exact de Legea pentru cai şi măgari sălbatici, care interzice capturarea, însemnarea, hăituirea sau uciderea lor.

(Legea a fost adoptată în mare parte graţie eforturilor unei femei din Nevada, Velma Bronn Johnston, poreclită Wild Horse Annie, care a adus cauza mustangilor în atenţia publică.) Poţi declara ilegală cruzimea, dar nu şi cultura care i-a dat naştere. În zona Rock Springs (de unde vine şi Bulină) au fost ucişi mai mulţi cai sălbatici decât oriunde altundeva în ţară. Nu se poate şti dacă este opera intenţionată a fermierilor, care nu mai vor să împartă păşunile cu ei, sau a unor tineri inconştienţi cu prea mult timp liber.

În primăvara anului 2005, doi bărbaţi din Wyoming şi doi din Utah au legat cu frânghii un armăsar sălbatic şi l-au castrat cu un cuţit. Apoi l-au lăsat să sângereze până a murit, l-au târât într-un şanţ izolat şi l-au lăsat să putrezească. Cei patru au fost prinşi şi condamnaţi pentru delict la şase luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi cu puţin peste 1.000 $ fiecare.

E greu de conceput că un mustang protejat de legea federală să fie omorât astfel, dacă nu ţinem cont de specificul Vestului: oraşele înşirate că mărgelele de-a lungul autostrăzilor, iar între ele întinderi aparent nesfârşite de teren public; acolo e uşor să-ţi închipui că poţi scăpa nepedepsit cu orice, în parte pentru că pământul pare să aparţină tuturor şi nimănui.

În cele zece state vestice în care trăiesc mustangi, Biroul Administraţiei Terenurilor (BLM) este agenţia federală care are dificila sarcina de a media între interesele care-şi dispută terenul public – vitele şi resursele minerale, copacii şi apărătorii lor fanatici, excursioniştii şi fauna, caii sălbatici şi apele. BLM administrează suprafaţa de 1.000.000 km2 (mai mult că oricare altă agenţie federală) pentru un Vest în continuă schimbare şi pentru „utilizări multiple“. Teoretic, ar trebui să fie loc pentru toată lumea, dar în realitate, încă de pe vremea primilor colonişti, niciun exploatator de resurse n-a avut răbdare cu lucrurile care au stat în calea dolarilor.

Terenurile din zonă nu sunt – şi nici n-au fost vreodată – administrate spre binele tuturor vieţuitoarelor, ci în funcţie de priorităţile vremii. Istoric vorbind, prioritatea a fost creşterea animalelor, iar în 2006 vitele şi oile au consumat de 20 de ori mai mult furaj de pe terenurile din responsabilitatea BLM decât caii şi măgării sălbatici. Dar în ultimii 30 de ani situaţia culturală s-a schimbat.

Într-o mare parte a Vestului, fermierii şi-au pierdut poziţia dominantă şi vocea întâi au devenit companiile petroliere. În contextul eforturilor de a spori independenţa energetică a Statelor Unite, BLM a concesionat 180.000 km2 de teren pentru exploatarea petrolului şi a gazelor naturale, dintre care circa 20.000 km2 în rezervaţiile pentru cai sălbatici. E inevitabil: deschise sau nu, puţurile de ţiţei rămân tot acolo. „N-avem încotro, acolo sunt resursele“ – spune Tom Gorey, responsabil cu relaţiile publice în adrul programului BLM pentru caii sălbatici.

Pare complet împăcat cu ideea. Agenţia lui Gorey se ocupă de circa 30.000 de mustangi, îngrădiţi în zone de administrare a hergheliilor (HMA), care totalizează 117.000 km², dar nu sunt conectate între ele. În conformitate cu legea din 1971, BLM trebuie să menţină populaţia de mustangi la ceea ce se consideră a fi un nivel corespunzător. Unii apărători ai cailor sălbatici spun că nivelul este arbitrar şi prea scăzut şi că ameninţă viabilitatea genetică a populaţiei; fermierii spun că este nerealist de ridicat şi că ameninţă zonele vitale de asunat.

Lotul de păşunat de care se ocupă Pat O’Toole un lot este o zona închiriată de BLM crescătorilor de vite) se suprapune cu unele HMA din Wyomingul de centru-sud şi din nordvestul statului Colorado; O’Toole are un calm măsurat şi autoritatea unui om care şi-a învăţat priorităţile prin lecţii amare. „Când mustangii erau sacrificaţi periodic de fermieri, nu erau o problemă. Apoi au intrat sub protecţia legii şi fermierii n-au mai putut controla populaţia – iar acum sunt prea mulţi.“ Îşi adună gândurile un moment.

„Am avut zece ani de seceta. În plus, extinderea exploatărilor de ţiţei şi gaze naturale acaparează o parte enormă din terenul public, iar caii sălbatici deja au distrus păşunile. Sunt vremuri grele pentru toţi – mustangi, fermieri, restul faunei, toţi.“ Dar, deşi se declara exasperat de apetitul cailor sălbatici, O’Toole le apăra dreptul la existenţă ca simbol. „Caii sălbatici îşi au locul lor pe câmpie, dar, când vezi că au păscut iarbă până la rădăcină, îţi dai seama că organizarea nu e bună.“ Jay Kirkpatrick, de la ZooMontana, este de acord că mustangii „pot depăşi capacitatea de susţinere pe unele păşuni şi cauzează probleme nu numai pentru vite, oi şi animalele sălbatice, ci şi pentru propria specie.

Dar – spune el –, că să înţelegem de ce sunt scoşi ţapi ispăşitori pentru proasta administrare a terenurilor şi politica dezastruoasă, trebuie să ţinem cont că, spre deosebire de vânat şi animalele domestice, mustangii n-au valoare economică.“ Aşadar, polemica pe tema cailor şi a resurselor pe care le consumă se rezumă la întrebarea: Suntem dispuşi – material şi emoţional – să-i întreţinem?

Dacă apărătorii drepturilor cailor şi crescătorii de vite aduc adesea în discuţie avantajele şi dezavantajele mustangilor în termeni emoţionali, oamenii de ştiinţă se bazează pe un fapt fundamental: dacă mustangii pot fi consideraţi animale indigene, au dreptul să folosească pământul Americii de Nord. Dacă nu – nu. „Caii crescuţi în libertate sunt o specie exotică, sălbăticită – spune Joel Berger, biolog specializat în fauna sălbatică, din Valea Teton, Idaho. Intră în concurenţă directă pentru habitat cu fauna indigenă.“ Berger este de părere că bugetul alocat de BLM mustangilor ar trebui folosit pentru studiul şi protecţia speciilor indigene.

Dar Kirkpatrick şi colaboratoarea lui ocazională Patricia Fazio, autoare preocupată de teme de mediu, susţin de multă vreme că mustangii sunt specie indigenă şi trebuie trataţi ca atare de agenţiile statale şi federale. „Strămoşii cailor din ziua de azi au evoluat pe continent acum 1,6 milioane de ani, apoi au dispărut – mi-a spus Kirkpatrick. Cele două condiţii-cheie pentru clasificarea unei specii ca indigenă e locul de origine şi evoluţia în tandem cu habitatul. Calul nord-american le îndeplineşte pe amândouă.“

Deşi cercetătorii nu sunt siguri unde a apărut calul modern, Equus caballus, este cert că primii reprezentanţi ai genului Equus au apărut în America de Nord acum circa cinci milioane de ani. Unii au trecut Istmul Bering şi s-au răspândit în Asia (unde aveau să fie domesticiţi), Africa şi Europa. Dar specia a dispărut din regiunea de origine acum aproximativ 12.000 de ani.

O teorie este că a fost vânată până la dispariţie de omul din Pleistocen, care a ajuns pe continent cam în aceeaşi perioada. Alţi cercetători presupun că a dispărut din cauza unei molime sau a combinaţiei de schimbări climatice, boli şi vânătoare. În 1519, caii au fost aduşi pe continentul nord-american odată cu sosirea lui Hernán Cortés în Mexic. Unii oameni de ştiinţă cred că specimenele conchistadorilor spanioli s-au încrucişat cu puţinii supravieţuitori ai rasei indigene, dar nu există dovezi.

Unele herghelii descind direct din caii aduşi de conchistadori, de exemplu cea din Munţii Pryor, din Montana şi nordul statului Wyoming, a cărei moştenire genetică spaniolă, veche de secole, a fost demonstrată prin analize de sânge în 1992. Aceşti cai tind să aibă semne mai primitive, exotice, sălbatice – picioarele vărgate, că de zebră, dungi pe spate şi nuanţe de camuflaj, maro deschis şi gri închis. Dar mai toţi caii sălbatici din Vest sunt ca Bulină, mustangul care l-a salvat pe pastorul peruvian.

Ei sunt un amestec de rase ajunse în câmpie de-a lungul secolelor (majoritatea în timpul marii crize din ’29-’33), îmbunătăţit de armăsari semigrei, Thoroughbread, Morgan şi arabi, eliberaţi intenţionat, fără slăbiciunile raselor pursânge şi cu instinctul de supravieţuire ascuţit generaţie după generaţie. Într-o dimineaţă târzie, la început de noiembrie, stăteam ascunsă după nişte stânci aproape de Rock Springs, la nord-vest de locul unde Bulină fusese prins de BLM, că să văd cum se mână mustangii în ţarcuri.

„Nu mişca, nu vorbi – îmi spuseseră –, să nu se sperie caii.“ Mustangii sunt extrem de atenţi la pericolele din jur, dintre care primul e omul. Mi-am îndesat bărbia în piept şi am încrucişat braţele. Vântul neobosit din Wyoming aducea semne de iarnă, iar în adăpătorile din ţarcuri apa avea un strat de gheaţă de câţiva centimetri. Un pilot angajat de BLM trecea cu elicopterul peste câmpie, mânând pâlcuri de cai într-un canion de sub noi.

Canionul se îngusta într-un culoar din plasă de camuflaj, la intrarea căruia se dădea drumul unui cal – „Iuda“ – care să-şi conducă verii din sălbăticie într-un ţarc metalic, unde îi aşteptau mustangii prinşi cu o zi în urmă. În dreptul porţii, pilotul a înclinat elicea spre câţiva cai răzleţiţi, care s-au repezit înainte în norul de praf. Poarta s-a trântit după ei şi câţiva cowboy tineri, iuţi ca pisicile, au sărit gardul drept în mijlocul hergheliei. Elicopterul s-a întors după alţi cai. În ţarc, cowboy-i separau armăsarii, iepele şi mânjii.

Într-o ora le trecuseră prin mâini 40-50 de cai. După panică, mustangii păreau să fi ajuns la o resemnare nervoasă. Un veterinar se învârtea pe lângă ţarc, inspectând fiecare cal. Câţiva aveau leziuni, dar niciuna nu părea gravă, deşi uneori operaţiunea se soldează cu cai răniţi sau morţi. în câmpia de la vest de Mississippi au loc anual 40 până la 60 de capturi, în care sunt prinşi între 5.000 şi 10.000 de cai sălbatici.

La Rock Springs au fost aduşi peste 600 de cai în nouă zile, apoi au fost trimişi în camioane la o închisoare din Cañon City, Colorado, unde au fost marcaţi, castraţi, verificaţi de un doctor şi sortaţi în funcţie de sex şi vârstă. Unii urmează să fie dresaţi de deţinuţi şi vânduţi la licitaţie peste câteva luni; alţii vor aştepta să fie adoptaţi sau trimişi pe termen lung în sanctuare.

„Nu sunt eu marele fanatic al drepturilor animalelor – mi-a spus Jay Kirkpatrick –, dar în viața mea n-am să mai asist la o captură. Este ceva de-a dreptul inuman.“ Apoi a adăugat: „Capturile nu sunt o soluţie bună pentru problema creşterii populaţiei, şi asta din trei motive. Întâi, este un act iresponsabil din punct de vedere genetic să prinzi mereu cai tineri, ale căror gene nu se vor exprima niciodată; în al doilea rând, de fiecare dată când prinzi armăsari, eficienţa reproductivă a celor rămaşi creşte.

În al treilea rând, consecinţele asupra comportamentului cailor sunt profunde.“ Jay D’Ewart, din Rock Springs, Wyoming, expert BLM în cai sălbatici, spune că nici lui nu-i place să vadă mustangii în ţarcuri, dar că agenţia lui nu are doar responsabilitatea prosperităţii cailor, ci şi a păşunii. „Nu putem să lăsăm caii să se înmulţească până mor de foame şi să distrugă păşunile care-i susţin şi pe ei, şi restul faunei, şi animalele domestice. Avem datoria să asigurăm echilibrul. Aşa că-i adunăm cu elicopterele, cât putem de rapid şi fără incidente.“

Cu opţiunile limitate de capacitatea de susţinere a terenului şi împărţit între cererile fermierilor, minerilor şi vânătorilor, pe de o parte, şi indignarea grupurilor de apărare a mustangilor, pe de altă, BLM a decis să menţină 30.000 de cai permanent în captivitate (un număr aproape egal cu populaţia în libertate), la un cost zilnic mediu de peste doi dolari fiecare.

Strategia consumă fonduri şi nu oferă decât un paliativ pentru tendinţa de înmulţire rapidă. În fiecare an, mii de cai sunt capturaţi şi trimişi în sanctuare. Anul trecut, agenţia a declarat că s-ar putea ajunge la eutanasierea cailor pentru a reduce costurile (anunţ după care Madeleine Pickens, soţia magnatului petrolier T. Boone Pickens, s-a oferit să adopte o mare parte din mustangii captivi din ţarcurile BLM sau chiar pe toţi).

„Ştiam toţi că se va ajunge la asta – spune Chris Heyde, de la Institutul pentru Protecţia Animalelor, din Washington, D.C. în fiecare an, capturează tot mai mulţi cai de pe păşune că să-i mulţumească pe fermieri. Iar pentru mustangi perspectivele sunt de-a dreptul sumbre.“ „Cu cât ştim mai multe despre viața emoţională şi socială a cailor, cu atât mai mult ne dăm seama că au o înţelepciune colectivă – spune Ginger Kathrens, îndreptându-şi obiectivul camerei spre un grup de mustangi de pe o culme aflată dincolo de noi.

Trăiesc în grupuri familiale structurate atent şi formate cu mari eforturi. Dacă elimini la întâmplare membri din grup, pot apărea consecinţe dezastruoase pentru restul familiei.“ Kathrens este regizor de documentare şi studiază de peste zece ani caii sălbatici din Munţii Pryor. A realizat două filme despre un grup de 170 de cai şi lucra pe atunci la al treilea. Era o zi de primăvară rece şi ne-am aşezat cu spatele la vânt ca să privim.

Un armăsar de culoare deschisă, pe nume Cloud, ne supraveghea când pe noi, când iepele care păşteau pe păşunea din vârful dealului stâncos. Kathrens mi-a spus că armăsarii se luptă – uneori până la moarte – pentru iepe, pe care trebuie să le apere încontinuu de tinerii concurenţi, până când îmbătrânesc. Descriind relaţia lui Cloud cu iepele lui, cu tatăl, mama, fraţii şi fraţii lui vitregi, Kathrens ţesea o poveste cu intrigi şi certuri între familii, alianţe neaşteptate, bătălii teribile iscate din senin şi chiar ceva ce s-ar putea numi iubire – o pereche solitară, acum bătrână, care a încălcat regulile societăţii mustangilor că să trăiască împreună.

Când armăsarul care o câştigase a scăpat-o din vedere în noaptea când făta, iapa s-a furişat înapoi la armăsarul pe care-l alesese. Kathrens spunea: „Uneori am văzut cum un armăsar şi-a pierdut iepele, pe care le-a câştigat riscându-şi viaţă, în timpul unei capturi organizate de BLM; viața lui este că şi terminată. Va rămâne singur şi nu cred că exagerez dacă spun că unii armăsari cad într-un fel de depresie.“ Kirkpatrick e de părere că anticoncepţionalele oferă o alternativă rezonabilă la strângerea animalelor în ţarcuri, dar că BLM se opune şi investeşte prea puţin în studii asupra controlului fertilităţii şi prea mult în capturarea cu elicopterul.

Când i-a propus unui reprezentant al BLM injectarea iepelor cu vaccinul contraceptiv zona pellucida porcin (PZP), i s-a răspuns: „Pe-aici nu se face aşa. Numai cu cai şi frânghii.“ Tom Gorey, purtătorul de cuvânt al BLM, spune că PZP a fost administrat experimental la circa 1.800 de iepe din 2004. „Monitorizăm efectele asupra creşterii populaţiei.“ Kathrens n-are încredere în niciun fel de intervenţie umană pentru controlul înmulţirii cailor. În timp ce vorbeam, o iapă slabă, de culoarea cărbunelui, s-a întins lângă mânzul ei.

Kathrens mi-a explicat că fusese vaccinată cu PZP cu aproape şapte ani înainte. Când dispăruse efectul injectiei, după şase ani, rămăsese însărcinată în afară sezonului de împerechere. Mânzul se născuse în septembrie, prea aproape de venirea iernii pentru ca el sau mama lui să apuce primăvară rece, cu ninsori dese. Kathrens mi-a spus că mânjii născuţi prea târziu sunt un efect secundar nefericit al vaccinului, observaţie respinsă hotărât de Kirkpatrick, care spune că întotdeauna există astfel de cazuri, cu sau fără PZP. Kathrens a întors camera spre iapă, care îşi odihnea capul pe pământ.

Mânzul a împins-o cu botul. „O, uite! – a exclamat Kathrens. Dacă vremea o ţine tot aşa, nu cred că vor mai apuca vara.“ Când am întrebat-o pe Kathrens care i se pare cea mai bună alternativă la capturări şi PZP, a fost fermă: „Natura. Selecţia naturală: pumele, frigul, foamea. Poate «Să lăsăm natura să-şi urmeze cursul» sună brutal, dar funcţionează.

Per total, herghelia e mult mai sănătoasă când cea care hotărăşte cine rămâne şi cine nu este natura, şi nu omul.“ Kathrens are un cal din herghelia Pryor şi plănuieşte să adopte încă unul. Prin programul de adopţie lansat de BLM, cam 5.000 de mustangi pe an ajung la persoane fizice. (Pat O’Toole a adoptat opt, printre care şi pe Bulină.)

Dintre aceştia, cel puţin 500 ajung în adăposturi sau la licitaţii, de unde riscă să fie vânduţi „cumpărătorilor criminali“, care îi vând abatoarelor. Deşi contractul de adopţie propune ca mustangii să nu fie sacrificaţi, BLM nu poate împiedica fenomenul prin mijloace legale.

Stăpânii fără experienţă, depăşiţi de puternicul instinct de supravieţuire al cailor sau de costul deloc neglijabil al întreţinerii unei părţi mitice din Vestul Sălbatic, îşi vând deseori mustangii organizatorilor de licitaţii, grăbiţi să scape de probleme. Nu mulţi adoptă cai doar că să-i vândă abatoarelor pentru profit. Dar se întâmplă.

În 2005, un bărbat din Oklahoma care spunea că vrea mustangi pentru un program pentru tineret organizat de biserică a cumpărat şase cu 50 $ exemplarul şi i-a vândut unui abator din Illinois cu un profit mărunt. Doi ani mai târziu, o curte de apel federală a susţinut decizia statului Illinois de a interzice sacrificarea cailor pentru consum şi ultimul abator de cai din SUA a fost închis.

O consecinţă nedorită a noii legi este că enorm de mulţi cai sunt trimişi la abatoarele din Canada şi Mexic şi nu se poate spune câte dintre aceste animale, exportate înghesuite în remorci, au fost mustangi. „Eu n-am cum să văd semnele – mi-a spus un angajat al Departamentului American pentru Agricultură, sub condiţia anonimatului. Număr trupurile şi atât. De-abia dacă le poţi stabili sexul, ca să nu mai vorbim de rasă.”

Articolul a apărut în revista National Geographic România din februarie 2009



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*