Puiul gheturilor

Un mamut conservat aproape perfect iese la lumina dupa 40.000 de ani aducand noi informatii despre aceasta magnifica specie disparuta.

Turma de mamuti se apropie de raul tumultuos. Un pui paseste marunt aproape de picioarele enorme ale mamei sale, frecandu-si din cand in cand trompa de parul lung si lucios care le acopera. Cerul e albastru sclipitor si un vant uscat fosneste prin ierburile care se involbureaza ca valurile oceanului, pe o stepa care se intinde pe 18.000 km, strabatand intregul arc nordic al lumii din era glaciara. Iarna cea lunga s-a incheiat; in aer plutesc cantece de pasari si aroma de pamant reavan.

Text: Tom Mueller

Caldura soarelui o face probabil pe mama sa fie mai putin atenta; pentru cateva clipe, ea isi pierde puiul din vedere. Acesta porneste spre apa. Se impleticeste pe malul nesigur al raului si aluneca pe o portiune de lut, nisip si zapada proaspat topita. Se zbate sa se elibereze, dar fiecare miscare il afunda mai adanc. Noroiul ii intra in gura, in trompa, in ochi. Dezorientat, respira sacadat, dar, in loc de aer, trage pe gura mal. Tusind, sufocandu-se, cuprins de un val de panica, scoate un tipat  ascutit, cumplit, care o face pe mama lui sa soseasca in goana.

Aspirand din toate puterile, puiul inghite noroiul, care ii coboara pe trahee, pecetluindu-i plamanii. Pana sa ajunga mama la mal, puiul e pe jumatate scufundat in mlastina rece ca gheata si epuizat, intrand rapid in stare de soc. Mama zbiara si paseste agitate pe malul mocirlos, atragand restul turmei. Sub ochii lor, puiul dispare in mal. Noaptea cade. Turma pleaca mai departe, dar mama mai zaboveste… Lumina galbena a lunii ii proiecteaza umbra cocosata peste noroiul lucitor. Luna apune, iar stelele sclipesc pe cerul rece. Chiar inainte de ivirea zorilor, mama arunca o ultima privire spre locul unde pamantul i-a inghitit puiul, apoi se intoarce si pleaca spre nord, pe urmele turmei, spre pasunile de vara.

Intr-o dimineata de mai din 2007, in Peninsula Iamal, din nord-vestul Siberiei, un pastor de reni din populatia nenet, pe nume Iuri Khudi, statea alaturi de cei trei fii ai sai pe o limba de nisip de pe Raul Iuribei, tinand sfat deasupra unui les mititel.

Desi nu mai vazusera un asemenea animal, il cunosteau prea bine din povestile pe care ai lor le cantau in noptile intunecate de iarna, in colibele unde se adunau sa le asculte. Era un pui de mamut, animalul despre care nenetii spun ca hoinareste prin bezna inghetata a lumii spiritelor de dedesubt, in turme manate de zei infernali, la fel cum pastorii nenet isi mana renii prin tundra.

Khudi mai vazuse multi colti de mamut, de culoarea mierii si rasuciti ca niste tirbusoane, grosi cat trunchiurile de copaci, pe care nenetii ii gaseau in fiecare vara. Dar nu mai vazuse niciodata un asemenea animal intreg – ca sa nu mai vorbim de unul straniu de bine conservat, ca acesta. In afara de faptul ca ii lipseau parul si unghiile, era absolut intact.

Khudi nu se simtea in largul lui. Simtea ca e o descoperire importanta, despre care ar trebui sa afle si altii. Dar refuza sa atinga animalul, fiindca nenetii considera ca mamutii aduc prevestiri periculoase. Unii dintre ei spun ca acela care gaseste un mamut va avea parte de o moarte timpurie. Khudi a jurat ca va indupleca puterile infernale sacrificand un pui de ren si facand libatii cu votca. Dar mai intai a mers 240 de kilometri spre sud, pana in oraselul Iar Sale, pentru a se consulta cu un vechi prieten, pe nume Kirill Serotetto, care stia mai bine ce este prin lume.

Serotetto a ascultat povestea prietenului sau, apoi l-a indemnat sa se vada cu directorul muzeului local, care a convins autoritatile sa-i duca pe Khudi si Serotetto pana la Raul Iuribei cu un elicopter. Cand au sosit insa pe limba de nisip, mamutul disparuse. T~RaMUL GIGANTILOR Mamutii sunt un grup disparut de elefanti din genul Mammuthus ai caror stramosi au migrat, plecand din Africa in urma cu aproximativ 3,5 milioane de ani, si s-au raspandit in toata Eurasia, adaptandu-se unei diversitati de medii – padure, savana si stepa.

Cel mai bine cunoscut dintre acesti proboscidieni este mamutul-lanos, Mammuthus primigenius, un var apropiat al elefantilor de azi, avand cam aceeasi marime ca si ei. A aparut prima data la mijlocul Pleistocenului, in urma cu mai bine de 400.000 de ani, probabil in nord-estul Siberiei. Mamutul-lanos era perfect adaptat la frig, avand dedesubt un strat de blana dens, protejat de un par lung de pana la 90 cm, si urechi mici, captusite cu blana.

Coltii imensi, curbati, folositi in primul rand pentru lupta, erau probabil utili si pentru a cauta hrana sub zapada. Pentru ca mamutii adesea mureau si erau acoperiti de sedimente, care au ramas inghetate de atunci si pana in prezent, multe dintre ramasitele lor au supravietuit pana in epoca moderna, in special in intinderile uriase de permafrost, stratul de cativa metri de sol siberian permanent inghetat. De fapt, povestile despre lumea de dincolo ale populatiei nenet sunt adevarate: subsolul siberian este plin de mamuti-lanosi.

In fiecare vara, cand gheata se topeste, sute de colti lungi, alti dinti si oase apar pe malurile raurilor si lacurilor, ca si de-a lungul tarmului, eliberate prin eroziune din pamantul inghetat in care au zacut zeci de mii de ani. Din 1806, cand botanistul Mihail Ivanovici Adams a recuperat primul cadavru de mamut-lanos din Siberia, au fost gasite aproximativ o duzina de alte specimene cu tesuturi moi, intre care cativa pui, de la nou-nascuti pana la juniori de aproximativ un an.

Totusi niciunul dintre cadavre, indiferent de varsta, nu a fost atat de complet precum faptura descoperita – si acum pierduta – de Iuri Khudi pe Raul Iuribei. Pe vremea mamutilor, cea mai mare parte a peisajului din habitatul lor era foarte diferit de intinderile golase si tundra mlastinoasa care inconjoara astazi raul.

Aerul era mai uscat, patura de nori era limitata si vanturi puternice maturau cerul de un albastru electric. In locul tundrei se intindea o pasune uriasa, dar arida, pe care paleobiologul R. Dale Guthrie o numeste „stepa mamutului“ si care tinea din Irlanda pana in Kamceatka si peste limba de pamant care strabatea Stramtoarea Bering pana in Alaska, Yukon si o mare parte din America de Nord.

Ierburile cu frunze late si tufisurile scunde ale stepei erau o sursa de hrana bogata si, pe langa mamuti, hraneau o multime de alte specii supradimensionate, o megafauna de mamifere extrem de blanoase – rinoceri-lanosi; bizoni enormi, cu coarne lungi; castori de marimea unui urs, dar si carnivore de temut, care le vanau: feline cu colti-sabie, hienede- pestera si uriasi ursi-de-caverna.

Apoi, in urma cu 14.000-10.000 de ani, mamutii au disparut din cea mai mare parte a habitatului lor, impreuna cu majoritatea celorlalte specii de mamifere mari din emisfera nordica – in unele regiuni, pana la 70% dintre ele. Aceste specii au disparut atat de rapid, incat oamenii de stiinta au invocat mai multe evenimente catastrofale pentru a-si explica fenomenul – prabusirea unui meteorit, focuri sau secete ucigase si o pandemie virulenta, foarte grava, care se transmitea de la o specie la alta.

Cum insa disparitia acestor specii coincide cu sfarsitul celei mai recente epoci glaciare, multi cercetatori considera totusi ca principala cauza a marii extinctii o reprezinta cresterea spectaculoasa a temperaturilor, cu impact dramatic asupra vegetatiei.

O simulare a schimbarilor peisajului de la sfarsitul Pleistocenului, realizata recent pe computer, sugereaza ca 90% din fostul habitat al mamutului a disparut. „Avem dovezi evidente ca schimbarea climei a jucat un rol important in disparitia lor – spune Adrian Lister, paleontolog si expert in mamuti, de la Muzeul de Istorie Naturala din Londra. In Eurasia, momentele cand s-au produs cele doua evenimente sunt foarte apropiate.“

Disparitia acestor specii coincide insa si cu sosirea unei alte forte cu impact ecologic puternic. Oamenii moderni au aparut in Africa in urma cu 195.000 de ani si s-au raspandit in nordul Eurasiei acum aproximativ 40.000 de ani. Odata cu trecerea timpului, populatia in crestere a generat presiuni tot mai mari asupra speciilor pe care le vana.

Pe langa faptul ca exploatau mamutii pentru hrana – un mascul mare ucis toamna hranea o ceata de vanatori flamanzi timp de mai multe zile grele de iarna –, le foloseau oasele si fildesii pentru a-si confectiona arme, unelte, figurine si chiar adaposturi.

Unii oameni de stiinta considera ca vanatorii care aruncau lanci cu varfuri de piatra ucigatoare sunt la fel de vinovati ca si schimbarea climei pentru marea extinctie. Unii spun chiar ca ei au provocat-o. Controversa asupra disparitiei megafaunei este una dintre cele mai aprinse din paleontologia contemporana si e putin probabil ca va fi rezolvata de un singur specimen, oricat de complet ar fi acesta.

Dar Khudi avea dreptate ca puiul, acum disparut – carnea sa, organele interne, continutul stomacului, oasele, coltii de lapte si ceilalti dinti, toate intacte –, ar fi fost de urias interes pentru stiinta.

El mai banuia ca persoana care sterpelise puiul s-ar fi ales probabil cu un profit frumusel: negustorii de fildes vizitau cu regularitate regiunea pentru a cumpara colti de mamut si cine stie cat ar fi platit pentru un mamut intact.

Banuielile lui Khudi au cazut curand chiar asupra unuia dintre verii lui, pe care niste localnici il vazusera pe limba de nisip si, ceva mai tarziu, plecand cu sania trasa de reni spre orasul Novai Port. Khudi si Serotetto au pornit in urmarirea lui, pe un snowmobil. Cand au ajuns, au gasit micul mamut rezemat de zidul unui magazin.

Oamenii il fotografiau cu telefoanele celulare. Proprietarul magazinului cumparase cadavrul de la varul lui Khudi contra a doua snowmobiluri si mancare pentru un an. Desi nu mai era chiar perfect – cainii vagabonzi ii rosesera o parte din coada si urechea dreapta –, cu ajutorul unor politisti locali, Khudi si Serotetto au reusit sa recupereze puiul. Cadavrul a fost impachetat si expediat cu elicopterul la loc sigur, in Muzeul Semanovski, din Salekhard, capitala regiunii.

„Din fericire, totul s-a terminat cu bine – spune Aleksei Tihonov, directorul Muzeului de Zoologie din St. Petersburg si unul dintre primii oameni de stiinta care au vazut acest pui de sex feminin. Iuri Khudi a salvat cel mai bine conservat mamut care a ajuns pana la noi din era glaciara.“ In semn de recunostinta, oficialitatile au botezat-o Liuba, ca pe sotia lui Khudi.

CE SPUNE DINTELE Tihonov stia ca nimeni nu avea sa fie mai incantat de aceasta descoperire decat Dan Fisher, un coleg american de la Universitatea din Michigan. Fisher este un paleontolog de 59 de ani, cu voce blajina, o barba alba tepoasa si ochi verzi, limpezi, care si-a dedicat o mare parte din ultimii 30 de ani incercand sa inteleaga viata mamutilor si a mastodontilor din Pleistocen, combinand studiile pe fosile cu cercetarea experimentala foarte concreta.

Curios sa afle cum reuseau vanatorii din Paleolitic sa pastreze carnea de mamut fara sa se strice, Fisher a macelarit un cal de povara, folosind unelte de piatra pe care le confectionase cu mana lui, apoi a ascuns carnea intr-un iaz unde se adapau vitele.

Conservata natural de microbii din apa, numiti lactobacili, carnea emitea un miros slab, usor acru, care a pus pe fuga devoratorii de lesuri chiar si dupa ce a iesit la suprafata. Pentru a-i verifica gustul, Fisher a transat carnea si a mancat fripturi din ea la fiecare doua saptamani, din februarie pana in miezul verii, demonstrand ca e posibil ca vanatorii de mamuti sa-si fi pastrat prada in acelasi mod.

Tihonov l-a invitat pe Fisher la Salekhard in iulie 2007, impreuna cu Bernard Buigues, un vanator francez de mamuti care ajutase la organizarea studiilor stiintifice pentru cativa mamuti descoperiti anterior. Atat Fisher, cat si Buigues examinasera cateva alte exemplare, inclusiv pui foarte mici.

Insa acestea erau intr-o stare relativ precara si putine interventii asupra lor erau posibile. Liuba era cu totul si cu totul alta poveste. „Cand am vazut-o – spune Fisher –, primul meu gand a fost: «Dumnezeule, e perfecta! Pana si genele sunt la locul lor.» Arata de parca tocmai ar fi adormit.

Brusc, lucrul pe care ma straduisem atat de mult timp sa mi-l imaginez se afla chiar in fata mea, puteam sa-l ating.“ In afara de parul si unghiile care lipseau, in afara de stricaciunile pe care le mai suferise dupa ce fusese descoperit, singurul defect al puiului cu aspect absolut impecabil era o adancitura curioasa pe fata, chiar deasupra trompei.

Insa aspectul general si ghebul sanatos de grasime de pe ceafa sugerau ca puiul era intr-o forma excelenta cand survenise moartea. O examinare mai atenta a dintilor sai, a organelor interne, a continutului stomacal si a altor caracteristici promitea sa dezvaluie o bogatie de informatii noi despre biologia si modul de viata ale mamutilor.

Fisher era in mod deosebit incantat de o anumita parte a anatomiei Liubei: coltii ei de lapte. Coltii sunt incisivi modificati, care cresc continuu, in straturi, pe tot parcursul vietii animalului. In mai bine de 30 de ani de studii asupra coltilor de mamut, Fisher intelesese ca aceste straturi se depuneau in cantitati anuale, saptamanale si chiar zilnice, care, la fel ca inelele din trunchiul unui copac, contineau o inregistrare amanuntita a istoriei vietii animalului. Straturile groase reprezentau pascutul abundent din timpul verii, iar cele mai subtiri – hrana mai saracacioasa din timpul iernii.

Studiind o ingustare brusca a straturilor, in jurul celui de-al 12-lea an de viata, Fisher putea stabili cand ajunsese un tanar mascul la maturitate sexuala si a fost alungat de mama lui din turma matriarhala; dupa cativa ani, apareau semne ale unor batalii feroce pe care masculii adulti le purtau pentru a stabili cine castiga mireasa.

In sfarsit, in straturile de la radacina coltului, care sunt ultimele formate, Fisher a descoperit indicii referitoare la moartea animalului – subtierea lenta, provocata de o rana, de boala ori de un motiv de stres din mediul inconjurator, sau intreruperea brusca in cazul unei morti subite.

De asemenea, a descoperit ca nivelurile unor elemente chimice si izotopi din colti furnizau date despre alimentatia animalului, situatia climei si chiar schimbari majore de locatie, precum migratiile. Pe parcursul carierei sale, Fisher a studiat sute de mostre de colti si considera ca acestea sugereaza un raspuns pentru frustranta intrebare referitoare la marea extinctie de la sfarsitul Pleistocenului.

Cel putin in zona Marilor Lacuri din America de Nord, de unde a fost dezgropat grosul fosilelor, coltii de mamuti si mastodonti arata ca aceste animale au continuat sa prospere, in ciuda schimbarilor climatice de la finele Pleistocenului.

Pe de alta parte, pentru Fisher, coltii au dezvaluit adesea dovezi graitoare despre vanarea de catre oameni. Mostrele prelevate de el din perioada de sfarsit a suprematiei mamutilor proveneau adesea de la animale care murisera toamna – cand ar fi trebuit sa se afle in plina forma fizica dupa o vara de pasunat si intr-un moment mai putin probabil pentru o moarte provocata de cauze naturale, dar si cand oameniivana tori ar fi fost mai dornici sa faca provizii de hrana pentru iarna care venea.

Acesti colti proveneau adesea de la masculi, care, ca si elefantii din zilele noastre, traiau probabil solitari si ar fi fost o tinta mai usoara pentru vanatori decat femelele, care se deplasau in turme matriarhale.

Multe ramasite au fost descoperite in mlastini sau in ape, unde, dupa parerea lui Fisher, vanatorii primitivi ar fi putut sa scufunde carnea pentru a o conserva.

De-a lungul timpului, si exemplarele din America de Nord pareau sa prezinte o diminuare a varstei medii de maturizare, ceea ce Fisher considera ca se datora tot presiunilor generate de vanatoare. Fisher a lucrat relativ putin in Siberia, dar masuratorile efectuate de el pe colti din Insula Vranghel, in largul coastei de nord-est a Siberiei, unde ultimii mamuti au murit in urma cu 3.900 de ani, sugereaza concluzii similare.

Exista insa si o problema legata de interpretarea coltilor de mamut – si anume ca aproape niciodata ei nu veneau cu mamutul respectiv „atasat“, ceea ce complica pentru Fisher verificarea rationamentelor sale despre starea de sanatate si varsta. Liuba, conservata perfect, promitea sa schimbe aceasta situatie.

Oferind indicii directe despre dieta ei si starea de sanatate, despre continutul stomacului si al intestinelor si despre cantitatea de grasime din corpul ei, putea furniza o coroborare independenta a sumarului „jurnal“ alimentar inregistrat de coltii ei de lapte, care inca nu aparusera.

„In acest caz, nu avem nevoie de o masina a timpului pentru a vedea cat de corecte sunt estimarile noastre“ – spune Fisher. Mai mult, cum coltii de lapte incep sa creasca aproape de la inceputul gestatiei si pana in jurul datei de nastere, Liuba putea clarifica o perioada esentiala din viata unui mamut: intervalul petrecut in uter (estimat la 22 de luni, pe baza perioadei de gestatie la elefanti) si apoi nasterea.

Eveniment traumatizant pentru orice mamifer, momentul nasterii este inregistrat in microstructura dintilor printr-o linie neonatala distincta. Comparand dezvoltarea coltilor ei de lapte cu cea a elefantilor, oamenii de stiinta au estimat initial ca, la momentul mortii, puiul avea patru luni.

Dar numaratoarea straturilor de fildes depuse dupa linia neonatala avea sa ofere o estimare mult mai precisa a varstei. Fisher era intrigat si de un mister criminalistic: cum si de ce o viata atat de tanara si aparent atat de sanatoasa fusese retezata brusc – si daca exista vreo legatura intre acel moment si ciudata adancitura de pe fata puiului. „Trasatura aceea mi-a sarit imediat in ochi, desi la momentul respectiv habar nu aveam ce sa cred despre ea“ – spune Fisher.

Pentru a incepe analiza, mostre de tesut din corpul Liubei au fost trimise in Olanda, unde datarea cu carbon-14 a dezvaluit ca murise cu aproximativ 40.000 de ani in urma. Dar pentru ca oamenii de stiinta sa poata afla mai multe despre viata ei, Liuba trebuia sa se deplaseze personal.

In decembrie 2007, Buigues a aranjat ca exemplarul sa fie transportat in Japonia intr-un container frigorific, pentru ca Naoki Suzuki, de la Facultatea de Medicina a Universitatii Jikei, sa-i faca o tomografie computerizata.

Testul a confirmat ca scheletul, dintii si tesuturile moi ale puiului nu fusesera afectate, iar organele interne pareau in mare parte intacte. Capatul trompei si gatul, gura si traheea erau pline cu un sediment dens, care i-a sugerat lui Fisher ca puiul murise asfixiat in noroi.

Tomografia a mai dezvaluit cateva pete ciudate in tesuturile ei moi, opace la razele X, si o deformare a anumitor oase. Aceste anomalii au subliniat o alta enigma: dupa 40 de milenii petrecute in pamant – si cine stie cat timp expusa la suprafata – de ce s-a pastrat ea atat de bine?

Starea remarcabila a Liubei parea cu atat mai misterioasa in mai 2008, cand Fisher si Buigues au facut o vizita la Raul Iuribei. Putin mai sus de limba de nisip unde fusese descoperit puiul, se inalta o faleza verticala, pe care raul o sapa la baza in mod constant.

Blocuri de permafrost, unele mari cat o casa, atarnau peste marginea falezei. Poate ca Liuba fusese congelata intr-un asemenea bloc, care se prabusise in apa in timpul ultimului dezghet, fiind dus de curent, si ajunsese pe limba de nisip cand raul umflat crescuse pentru o scurta perioada pana la acel nivel.

Exista o singura problema: fiii lui Iuri Khudi o gasisera acolo in mai 2007, inainte de dezghetul din acea primavara. Daca nu se ridicase din lumea de dedesubt si nu pasise ea insasi pana pe limba de nisip, singura explicatie era ca se desprinsese din permafrost si ajunsese acolo cu aproape un an inainte de a fi descoperita, in timpul dezghetului din iunie 2006.

Fisher nu intelegea cum era posibil ca puiul sa se afle inca in acel loc doi ani mai tarziu. „Asta insemna ca a stat in tot acest timp pe malul raului – i-a spus el lui Buigues –, inclusiv o vara intreaga in care au batut-o razele soarelui. Si atunci, de ce nu s-a descompus? De ce n-au mancat-o animalele care se hranesc cu lesuri?“

Fisher si Buigues facusera tot ce puteau pentru a intelege imprejurarile mortii puiului de mamut si ale misterioasei conservari a acestuia. Mai departe, cea care trebuia sa ofere raspunsurile era insasi Liuba. AUTOPSIA Pe 4 iunie 2008, intr-un laborator de genetica din St. Petersburg, in Rusia, Fisher, Buigues, Suzuki, Aleksei Tihonov si alti colegi, imbracati in costume speciale albe, cu masti chirurgicale, au inceput un adevarat maraton – o serie de analize si proceduri medicale derulate timp de trei zile asupra Liubei.

Avand-o intinsa pe o masa de plexiglas luminata din mijlocul incaperii, Suzuki a introdus un endoscop in cavitatea ei abdominala, pentru a explora spatiul deschis pe care il vazuse in timpul tomografiei. Alti cercetatori au folosit o bormasina electrica pentru a preleva o mostra de grasime din ghebul de pe ceafa; i-au cautat urme de paraziti in urechi si in par; au facut o incizie abdominala si au prelevat fragmente de intestin pentru a studia ce mancase.

In final, in a treia zi, Fisher a facut o incizie pe fata Liubei si a extras un colt de lapte si patru premolari. Initial, cercetatorii au tinut-o congelata, inconjurand- o cu tuburi de plastic pline cu zapada carbonica. Ulterior, pentru a facilita procedurile mai invazive, au lasat-o sa se dezghete treptat, monitorizand cu aten- tie orice semne de putrefactie.

Cand carnea s-a incalzit, Fisher a remarcat un miros ciudat, usor acru, care ii era familiar, dar pe care nu stia de unde sa-l ia. „Ca toti ceilalti, sufeream de suprasaturare senzoriala – isi aminteste el. Trebuia sa facem atat de multe intr-un timp atat de scurt! Am remarcat chestia asta si am trecut mai departe.“

De asemenea, a remarcat ca dintii mamutului nu erau fixati in alveole de obisnuitele tesuturi conectoare, iar muschii i se desprinsesera de oase in locuri unde, la un exemplar normal, ar fi trebuit sa fie atasati ferm. „Asta m-a dat complet pe spate – spune Fisher. Ma tot intrebam ce se intampla. Ce inseamna toate astea.

Dar nu aveam prea mult timp de gandire.“ Zonele care pe tomografie aparusera opace la razele X s-au dovedit a fi cristale albastrui, sclipitoare, de vivianit – probabil formate din fosfatii eliberati din oasele Liubei.

Fisher a remarcat un amestec dens de lut si nisip in gura si in beregata ei, care sustinea ipoteza, sugerata si de tomografie, ca ea se sufocase probabil in malul de pe malul raului. De fapt, sedimentele din trompa Liubei erau atat de compacte, incat Fisher s-a gandit initial ca asa s-ar putea explica adancitura de pe fata ei.

Daca se zbatea convulsiv si inhala aer sacadat, poate ca la baza trompei se crease o mica zona de vid, care aplatizase zonele de tesut moale de pe fruntea sa. Lui Fisher ii era clar in ce conditii murise Liuba. (Suzuki avea ulterior sa propuna o alta interpretare, gasind mai multe dovezi care sustineau ipoteza inecului, nu a asfixiei).

La finalul autopsiei, in timp ce Fisher si colegii sai suturau micul cadavru, el a avut o revelatie in privinta acelui miros aparte. Mintea lui, relaxandu-se in sfarsit dupa efortul intens al ultimelor trei zile, si-a amintit brusc experimentul cu calul de povara si mirosul pe care halcile umflate de carne cruda, murata in mod natural de lactobacili, il emanau cand ieseau la suprafata iazului. Liuba mirosea la fel. In sfarsit, intelesese de ce corpul ei era atat de splendid conservat.

Efectiv, Liuba fusese murata dupa moarte – fenomen care o protejase de putrefactie chiar si dupa ce corpul ei fusese din nou expus aerului, cu mii de ani mai tarziu. Acidul lactic produs de microbi ar fi putut provoca si deformarile ciudate ale oaselor, precum si desprinderea muschilor pe care Fisher o remarcase in timpul autopsiei, ba poate chiar favorizase formarea cristalelor de vivianit, eliberand fosfatii din oasele Liubei.

Liuba murise, probabil, din cauza unui pas gresit facut in apropiere sau chiar in raul malos si ramasese conservata pentru stiinta printr-o combinatie intre o conjunctura biochimica fericita si tenacitatea unica a pastorului nenet.

Studiile sunt in desfasurare, iar Liuba a inceput sa dezvaluie secrete despre scurta ei viata, ca si unele indicii despre soarta speciei sale.

Organismul ei era sanatos si bine hranit, lucru confirmat si de dezvoltarea danturii – o confirmare satisfacatoare pentru Fisher, care a constatat ca astfel de informatii dentare reprezinta o sursa de incredere pentru evaluarea sanatatii numai pe baza danturii, devenind astfel un element esential pentru investigarea cauzelor disparitiei mamutilor.

Analiza ADN-ului Liubei, bine pastrat, a dezvaluit ca ea facea parte dintr-o populatie distincta de Mammuthus primigenius, care, la scurta vreme dupa epoca ei, avea sa fie inlocuita de o alta populatie, ce migra spre Siberia din America de Nord.

Si un detaliu insolit: intestinul Liubei continea fecalele unui mamut adult, probabil ale mamei sale, dovada clara ca puii de mamut, ca si verii lor moderni, elefantii, mancau fecalele mamei pentru a-si inocula in intestin microbii necesari digerarii plantelor.

In sfarsit, premolarii si coltii Liubei au dezvaluit ca aceasta se nascuse la sfarsitul primaverii si avea numai o luna cand a murit. Ultimele straturi ale coltului ei se potriveau cu tiparul pe care Dan Fisher il asociaza cu moartea accidentala: o serie de zile egale, prospere, care se incheie abrupt.

Fiecare nou cadavru de mamut-lanos ivit din permafrostul siberian declanseaza un iures de speculatii legate de readucerea la viata a acestui gigant al epocii glaciare. Cercetatorii au pus la punct cel putin cateva dintre mijloacele necesare pentru transformarea acestei sperante in realitate.

Anul trecut, in noiembrie, cand o echipa condusa de Teruhiko Wakayama, un biolog specializat in reproducere din Kobe, Japonia, a anuntat ca a clonat soareci ce fusesera inghetati timp de 16 ani, oamenii de stiinta au sugerat ca aceeasi tehnica ar putea deschide calea spre clonarea mamutilor si a altor specii disparute pastrate in solul inghetat.

Discutiile despre clonare s-au animat dupa cateva saptamani, cand un grup de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, condus de Webb Miller si Stephan C. Schuster, a publicat 70% din genomul mamutului, detaliind o mare parte din datele de baza care ar putea fi necesare pentru crearea unui mamut.

„Am ras cand Steven Spielberg afirma ca este inevitabila clonarea animalelor disparute – spune Hendrik Poinar, de la Universitatea McMaster, o autoritate in ADN-ul fosil, consultant stiintific la un documentar despre producerea filmului Jurassic Park. insa acum nu mai rad, cel putin nu cand e vorba despre mamuti. E pe cale sa se intample. E doar o chestiune de stabilire a detaliilor.“

Dar, dupa cum recunoaste chiar Poinar, detaliile sunt cele descurajante. Cei doi pasi fundamentali pe care-i presupune clonarea unui mamut sau a oricarui animal disparut sunt recuperarea secventei complete a ADN-ului – in cazul mamutilor, estimata la peste 4,5 miliarde de perechi de baze – si transpunerea acestor date in carne si oase.

Publicarea genomului partial al mamutului e un bun inceput in ceea ce priveste prima problema, desi cele 30 de procente ramase din genom vor trebui recuperate, iar intreaga secventa a genomului refacuta inca de cateva ori, pentru a se elimina erorile ce s-ar fi putut strecura in stravechiul ADN de-a lungul a secole de degradare.

Oamenii de stiinta vor trebui, de asemenea, sa ambaleze ADN-ul in cromozomi – iar la ora aceasta ei nu stiu nici macar cati cromozomi avea mamutul. Dar niciuna dintre aceste sarcini nu pare insurmontabila, in special prin prisma unor descoperiri tehnice recente, cum ar fi o noua generatie de secvent iere de mare viteza si o tehnica simpla, ieftina de recuperare a ADN-ului de inalta calitate din parul de mamut.

„E o simpla chestiune de timp si de bani, si nu una tehnologica“ – spune Schuster. Transformarea acestor date intr-un mamutlanos va fi mult mai problematica, desi existenta unor rude apropiate vii, elefantul-african si cel asiatic, poate fi de folos.

Echipa de la Universitatea din Pennsylvania a folosit genomul elefantului-african ca reper pentru a reasambla piesele ADN-ului de mamut pe care-l recuperasera din mostrele de par.

Avand in vedere ca ADN-ul vechi e mult prea fragmentat pentru a fi folosit la crearea unui organism, un mod de a produce material genetic viu de mamut ar putea fi modificarea cromozomilor de elefant in fiecare dintre cele 400.000 de locuri estimate in care acestia difera de cei ai mamutului, rescriind efectiv celulele unui elefant in cele ale unui mamut.

Daca cercetatorii isi dau seama cum era organizat in cromozomi ADN-ul mamutului, o alta strategie ar fi sintetizarea de la zero a intregului genom, desi cel mai mare genom sintetizat pana acum a fost de numai o miime din marimea celui de mamut. Odata ce oamenii de stiinta obtin cromozomii de mamut functionali, ei ii pot infasura intr-o membrana pentru a crea un nucleu celular artificial.

Apoi ar putea urma calea inaugurata la crearea lui Dolly, oaia clonata in 1996 de catre oamenii de stiinta de la Institutul Roslin, din Scotia: indepartand nucleul unui ovul de elefant si inlocuindu-l cu un nucleu de mamut reconstituit, stimuland electric ovulul pentru a declansa diviziunea celulara initiala, menita a produce un embrion, si, in cele din urma, transferand embrionul pentru gestatie in uterul unei femele de elefant.

Fiecare dintre aceste etape ridica semne de intrebare specifice. Nimeni nu stie, de pilda, cum anume se poate construi un nucleu de mamut. Recoltarea unui ovul de la o femela de elefant e dificila, iar introducerea unui fetus de mamut in uterul de elefant e plina de necunoscute.

Unii oameni de stiinta vizeaza o provocare mai putin descurajanta: clonarea animalelor periclitate sau disparute recent. Gradina Zoologica din San Diego si Centrul Audubon pentru Cercetarea Speciilor Periclitate, din New Orleans, dispun de „gradini zoologice inghetate“, in care ADN-ul unui numar tot mai mare de specii pe cale de disparitie se pastreaza in recipiente cu azot lichid la minus 196°C.

In 2003, oamenii de stiinta de la Advanced Cell Technology au folosit celule pastrate in laboratorul din San Diego pentru a efectua clonari, incununate de succes, prin depasirea barierelor dintre specii. Acestia au creat doi bantengi, bovine pe cale de disparitie din sud-estul Asiei, prin inserarea ADN-ului de banteng in ovule de vaca domestica si prin plasarea embrionilor rezultati in uterele vacilor folosite ca mame-surogat.

Exista discutii cu privire la folosirea unor metode asemanatoare pentru a clona panda-uriasi, antilope-bongo si tigri-de-Sumatra. in cele din urma, oamenii de stiinta spera sa recreeze specii disparute, precum capra-ibex-de-Pirinei sau tigrul-tasmanian.

Astazi, chestiunea cea mai spinoasa legata de clonarea speciilor disparute ar putea fi mai degraba de natura etica, decat tehnica. „Mamutii, la fel ca elefant ii, erau animale inteligente si foarte sociabile – spune Adrian Lister, expert in mamuti, de la Muzeul de Istorie Naturala din Londra. Clonarea ar da nastere unui singur exemplar, care ar trai cu desavarsire singur intr-un parc, nu in habitatul sau, care nu mai exista.

De fapt, creezi o ciudatenie.“ Tom Gilbert, expert in ADN vechi, care, impreuna cu Schuster si Webb, a deschis calea obtinerii ADN-ului din parul de mamut, recunoaste ca, in calitate de cercetator al mamutilor, ar fi primul care ar merge sa vada un exemplar tropaind intr-un padoc. Dar el pune sub semnul intrebarii intelepciunea clonarii speciilor disparute.

„Daca poti crea un mamut, poti crea pe oricine altcineva, inclusiv pe bunica ta. Dar intr-o lume a incalzirii globale si cu resursele limitate destinate cercetarii, ai vrea cu adevarat s-o aduci inapoi pe bunica ta moarta?“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*