Arta amăgirii

Trei broaste-de-Rio-Viejo-comune, adunate la cativa metri departare una de alta, sunt aproape invizibile pe solul unei paduri din Panama. Pentru a supravietui la tropice, unde aproape totul e hrana pentru altceva, de multe ori e nevoie de astfel de smecherii pentru a pacali ochiul unui pradator.
Pentru a supraviețui, de multe ori e nevoie de șmecherii pentru a păcăli ochiul unui prădător. Foto: Christian Ziegler

 Uneori, pentru a supraviețui, trebuie să minți, să furi sau să te ascunzi.

Text: Natalie Angier

Când lui Macbeth i s-a spus că n-are a se teme cât timp pădurile locului nu vor porni spre castelul lui, tiranul a răsuflat ușurat, căci „cine-ar putea sili pădurea toată să-și smulgă arborii din rădăcină?“ Se vede că Macbeth nu a fost niciodată pe Insula Barro Colorado, din Panama.

E 9 seara și e întuneric beznă, dar în conul de lumină proiectat de frontala mea, anumite părți din copaci par să se desprindă și să hoinărească dupa voie. O crenguță de 10 cm îmi bâzâie pe deasupra capului și aterizează greoi pe o ramură din apropiere. O frunză de un verde crud scormonește într-un maldăr de frunze maronii, nu găsește nimic de mâncare și se târăște către alt maldăr.

Mă apropii de insectele care-și schimbă înfățișarea, pentru o privire mai atentă, știind foarte bine ce sunt, dar fascinată totuși de detalii, de seriozitatea aproape comică a deghizării lor. „Crenguța“ este o insectă-băț, un specimen splendid din clanul Phasmatodea, stratul ei exterior fiind o reproducere convingătoare a scoarței striate, capul și corpul tubular punctate de muguri axilari falși și urme de frunze – micile noduri și crestături care fac o crenguță să arate ca o crenguță.

În timpul zilei, insectele acestea se mișcă puțin și sunt aproape imposibil de distins în decorul foresteir pe care îl imită și, desigur, asta e și ideea: să rămână invizibile în fața ochilor ageri ai prădătorilor care se bazează pe vedere cand vânează.

La căderea nopții însă, tetigonidele în formă de bețe și frunze se scutură din toropeala lor vegetală ca să se hranească și ele – cu frunze și detritus din solul pădurii –, moment în care străvechiul lor șiretlic poate fi admirat datorită luminii noastre artificiale moderne.

Noi, oamenii, suntem atrași, dar și tulburati de mimetism. În copilărie, ne deghizam și jucam diverse roluri și ne înțelegem semenii punându-ne în locul lor. Cele mai elaborate deghizări – cele pentru Halloween sau Ziua Morților, să zicem – sunt adesea împletite cu cele mai profunde temeri ale noastre.

Ce ucigaș hollywoodian care se respectă s-ar lăsa văzut fără masca reprezentând „Țipătul“ lui Munch sau fără peruca mamei? Mimetismul din natură ne poate fermeca sau dezgusta în aceeași măsură, dar, oricare ar fi părerile noastre, importanța lui este reală: escrocheria funcționează, iar natura este plină de circari, care umplu fiecare nișă a regnului animal și înșală orice simț.

Biologii abia au început să înregistreze milioanele de imitatori din natură sau să urmărească detaliile evolutive și genetice legate de deghizarea fiecărui impostor. Uneori, înșelătoria servește drept camuflaj, permițând celui care o folosește să nu fie descoperit de către prădător, de pradă sau, destul de des, de ambii. În Panama am găsit o călugariță care semăna cu câțiva lăstari de cicoare, camuflajul perfect pentru un vânător de insecte ce se hrănesc cu frunze, el însuși fiind mult râvnit de păsări și reptile insectivore.

Alteori, șarlatanul vrea să fie remarcat; ăsta este și scopul. Un peste lofiform dă din cap până când protuberanța sa cărnoasă se zbate ca un vierme și momeste alți pești. Orhideele-cu-bulb fac flori fetide, mari, purpurii, care arata și miros a hoit pentru a atrage muște-stindard, care se vor așeza pe flori, se vor pudra cu polen și poate-poate vor ajuta orhideea să se înmulțească.

Forma senzorială pe care un act de mimetism o poate lua variază în funcție de abilitățile senzoriale ale publicului-țintă al imitatorului. Pentru noi, primatele vizuale, cei mai familiari sunt imitatorii vizuali, adaptați pentru a păcăli ochiul, precum broaștele riverane, care se ghemuiesc într-o albie de râu și arată netede, rotunde și anorganice ca pietrele lucioase din jurul lor; sau omizile, care, când se sperie, își saltă capul pentru a arăta o față de un roz-portocaliu strălucitor, cu o pereche de ochi înfricoșători de șarpe.

Dar există și imitatori vocali, cum este o delicioasă specie de fluturi-de-noapte-tigru, care îndepărtează liliecii imitând semnalele ultrasonice ale unor fluturi de noapte toxici, detestați de aceștia, sau drongo-de-paradis, din Sri Lanka, imitatori ai cântecului altor păsări, cu scopul de a aduna un stol mixt, în care pot căuta hrana mai eficient.

Sunt și imitatori olfactivi, cum este acel parfumier salbatic, păianjenul-bolas, care poate ademeni moliile mascul secretând copii perfecte ale parfumurilor femelelor. Există chiar și imitatori tactili, printre care o ciupercă parazită care trăiește în interiorul mușuroaielor de termite, unde se află la caldură, umezeală si fără competitori.

Termitele sunt cunoscute drept gospodine zeloase. Cum reușește ciuperca să obțină indulgență, în loc să fie dată afară? Luând forma și textura ouălor de termită pe punctul de a ecloza. Fabulele despre mimetism pot semăna cu poveștile scriitorului american O. Henry, dileme stranii rezolvate surprinzător.

De exemplu, omizile sunt niste mari mâncăcioase. Ele mestecă multe frunze pe durata vieții lor. Păsărilor le plac omizile grase și, în timpul zborului, caută semne ale activității omizilor, îndeosebi frunzele roase. Pentru a evita să fie reperate din aer, omizile unei specii au adoptat un stil inedit de a lua masa.

În loc să rupă frunzișul la întâmplare, omida Geometridae mușcă frunzele cu abilitate, cu grijă, mișcându-se în jurul marginilor ca o croitoreasă care taie cu foarfecele, când înauntru, când în afara, în zigzag. Când omida termină de mancat, frunzele pot fi mult mai mici, dar marginile lor își păstreaza forma serată inițială.

Uneori, cel mai bun atac este prefăcătoria macabră. La o expunere recentă la Academia Americană de Științe, Leslie Saul- Gershenz și Jocelyn Millar au descris cazul abominabilului gândac-uleios-iritant și al miloasei albine-solitare. Gândacii-uleioși-iritanți trăiesc în deșerturile din sud-vestul SUA. Femelele își depun ouăle în petice de iarbă în care se hrănesc albine-solitare.

Ouăle de gândaci-uleioși eclozează simultan, iar cele aproximativ o mie de larve nou-născute se adună imediat într-o formație strânsă. Alcătuiesc o formă ovală frumoasă, neagră și pufoasă și se deplasează în sus și în jos ca o unitate inseparabilă, pe firele de iarbă.

Arată și se poarta întocmai ca o albină-solitară femelă. Mai mult, în scurt timp încep să secrete o imitatie de feromoni și acum au și mirosul unei femele de albină. O albină mascul aterizează pe ceea ce crede ca e o femelă, iar grupul de gândăceici-uleioți se agață de el în masă. Dezamagit de întâlnire, și aparent inconștient de încărcătură, albina mascul zboară mai departe în căutarea unei noi iubiri.

Dacă găsește și abordează o albină adevărata, larvele de gândaci-uleioși îl vor abandona imediat și se vor agăța de ea. Femela îi va duce acolo unde vor sa ajungă, la cuibul ei bine aprovizionat. Larvele vor coborî, se vor instala și se vor imbuiba până la maturitate cu nectar, polen și cu ouăle albinei, cele mai bune dintre toate.

Desigur, nici cele mai viclene imitații din natură nu au în spate o minte care să le pună la cale. Mimetismul exemplifică evolutia prin selectie naturală, lupta continuă in care părinții dau naștere unei diversităti de progenituri, pe care întâmplarea și cruzimea naturii față de cei slabi le elimină aproape complet. Dacă vaga asemanare cu excrementele de pasăre oferă avantajul de a supraviețui pentru a te reproduce, urmașii tăi ar putea moșteni aspectul tău norocos de îngrășământ organic.

Poate unul te va depăși în calitățile de imitator al excrementelor și, în cateva sute de generații, trăsătura se va fi răspândit în întreaga populație și va fi devenit ideală pentru specia ta. Mimetismul arată și cât de imperfectă, cât de improvizată si de superficială poate fi evoluția.

De exemplu, Ximena Nelson și Robert Jackson prezintă la lucrările Societății Regale dilema masculului de Myrmarachne, un păianjen-săltăreț. Asemenea altor specii de păianjeni săltăreți din lume, aceste arahnide au evoluat până la a arăta ca furnicile, o strategie care se datorează antipatiei pe care multi prădători o au pentru aceste insecte sociale care domina ecosistemul, agresive și înarmate cu otravă.

Însă păianjenii masculi au o problemă cu strategia de bază, căci ritualurile de împerechere cer ca ei să etaleze o gură alungită, ceea ce ar putea diminua aspectul general de furnică. Evoluția a meșterit un compromis: în timp ce femelele păianjen arată ca niște furnici obișnuite, masculii cu colții lor măriți au ajuns să semene cu niște furnici care duc provizii în mandibule, cum fac uneori furnicile lucrătoare.

Ingenios, într-adevar, dar nu perfect. Se pare că, deși păianjenii săltăreți masculi sunt la fel de eficienți ca partenerele lor în descurajarea vânătorilor, doar ei cad pradă celor care țintesc furnici vulnerabile – cele încărcate cu provizii. Cercetătorii sunt intrigați îndeosebi de mimetismul imperfect, unde un organism seamănă doar vag cu altul.

În unele cazuri, forma incipientă poate indica o descendență recent pornită pe calea mimetismului, când evoluția abia a început să perfecționeze simularea. În alte cazuri, incoerența este rezultatul faptului că specia copiată se îndepărtează de imitatorii ei nedoriți.

Dacă semnele de avertisment pe care le-ai dezvoltat pentru a-ți arăta necomestibilitatea greu câștigată sunt imitate de prea mulți profitori comestibili, brandul tău va fi depreciat și își va pierde valoarea protectoare. Mimetismul poate fi și o excelentă metodă de a te dichisi, de a învăța sau de a-ți face un prieten nou. Printre păsările cântătoare sau balenele cu cocoașă, masculii aflați în competiție par să-și imite reciproc cântecele.

Și unii delfini repetă salturile altora. Papagalii sunt maeștri la a repeta papagalicește și maimutele la a maimuțări, de aceea urangutanii pot învăța să facă clătite și cimpanzeii să vâneze cu unelte, iar noi ne lăudăm reciproc și ne oglindim bucuria cu un zâmbet.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*