Spiritele fluviilor

Căutând prada în adâncul pădurii, delfinii de Amazon profită din plin de impresionanta inundare care are loc în fiecare an. Foto: Kevin Schafer

Căutând prada în adâncul pădurii, delfinii de Amazon profită din plin de impresionanta inundare care are loc în fiecare an.

Delfinii înoată printre copaci. Unduindu-şi trupurile sinuoase, alunecă printre ramuri şi se încolăcesc, asemenea şerpilor, în jurul trunchiurilor cu coaja brăzdată. Când peştii, de un verde de culoarea broaştei, ţâşnesc printre frunze, delfinii, roz ca guma de mestecat, îi înhaţă cu ciocurile lor lungi, înzestrate cu dinţi.
Nu e vorba de un peisaj de vis din vreun roman al lui Gabriel García Márquez, ci de sezonul ploios pe Amazonul superior, în aval de Iquitos, în Peru. Fluviul a inundat pădurea tropicală, ademenindu-i pe delfinii de Amazon să vâneze printre copaci.
Delfinul de Amazon, Inia geoffrensis, a luat-o pe altă cale decât strămoşii săi oceanici acum aproximativ 15 milioane de ani, în timpul Miocenului. Pe vremea aceea, nivelul mării era mai ridicat – spune biologul Healy Hamilton, de la Academia de Ştiinţe a Californiei, din San Francisco – şi e posibil ca mari regiuni din America de Sud, printre care şi Bazinul Amazonului, să fi fost inundate de ape puţin adânci, mai mult sau mai puţin sălcii. Hamilton presupune că, atunci când această mare interioară s-a retras, delfinii de Amazon au rămas în bazinul fluviului, evoluând şi transformându-se în nişte fiinţe foarte diferite, care nu se aseamănă mai deloc cu îndrăgitul nostru Flipper. Aceşti delfini au fruntea bombată şi acoperită de grăsime şi un cioc osos şi alungit, adaptat pentru a înhăţa peştele dintr-un hăţiş de crengi sau pentru a scormoni în mâlul fluviului, în căutare de crustacee. Spre deosebire de delfinii marini, aceştia au vertebre cervicale nesudate, care le permit să-şi îndoaie gâtul sub unghiuri de până la 90 de grade – însuşire ideală pentru a se strecura printre copaci. De asemenea, au înotătoare late, o aripioară dorsală redusă (una mai mare nu ar face decât să-i incomodeze în locurile strâmte) şi ochi mici – ecolocaţia îi ajută să depisteze prada în apele mâloase.
Cu o greutate de până la 200 de kilograme şi o lungime de 2,5 metri, delfinul de Amazon, numit şi boto, este cel mai mare dintre cele patru specii de delfin de râu cunoscute. Celelalte trăiesc în Gange – India, în Ind – Pakistan, în Yangtze – China şi în Río de la Plata, între Argentina şi Uruguay. Toţi delfinii de râu se aseamănă aparent – afirmă Hamilton –, dar, cu toate acestea, cele patru specii nu aparţin aceleiaşi familii. Studiile pe ADN efectuate de Hamilton şi de alţi specialişti au demonstrat că delfinii de râu au evoluat din cetacee marine arhaice (din ordinul din care fac parte şi balenele) în cel puţin trei împrejurări diferite – mai întâi în India, apoi în China şi în America de Sud –, înainte chiar ca delfinii marini moderni să evolueze ei înşişi ca grup distinct. Prin fenomenul numit evoluţie convergentă, specii izolate geografic şi diferite din punct de vedere genetic au dezvoltat caracteristici similare, pentru că se adaptau unor medii similare.
În fiecare primăvară, delfinii de Amazon au ocazia să părăsească spaţiul limitat al albiei fluviului lor, revenind pentru scurt timp la vechiul lor habitat. În Rezervaţia Mamirauá, din vestul Braziliei, unde Tony Martin, de la Universitatea din Kent, Anglia, cercetează delfinii de 16 ani, doi afluenţi ai Amazonului inundă mii de kilometri pătraţi de pădure timp de o jumătate de an, transformându-i într-o uriaşă mare umbrită de copaci. Martin şi colega lui, brazilianca Vera da Silva, au descoperit că mai ales femelele se afundă mult în pădure – poate ca să se refugieze de masculii agresivi, de culoare roz aprins. Femelele sunt de obicei gri; Martin şi da Silva cred că pielea roz a masculilor este, de fapt, ţesut cicatrizat.
„Masculii se snopesc în bătaie – spune Martin. Sunt brutali. Îşi pot muşca unii altora maxilarele, cozile, înotătoarele, îşi pot sfâşia fosele nazale. Masculii mari sunt, practic, acoperiţi în întregime de cicatrice.“ Doar o mică parte dintre masculi sunt de un roz aprins – spune Martin –, iar femelele sunt cel mai atrase de aceştia – cel puţin în timpul sezonului de împerechere, când apa se retrage din nou în matca fluviului şi ambele sexe ajung să stea la un loc.
Culoarea roz nu reprezintă singura strategie folosită de masculi pentru a le impresiona pe femele. Uneori, aceştia iau în cioc buruieni sau crengi, se învârt în cerc şi le lovesc de suprafaţa apei. Localnicii au crezut multă vreme că delfinii nu fac decât să se joace, dar Martin a descoperit că doar masculii duc obiecte în cioc şi o fac numai în prezenţa femelelor. În plus, şansele ca ei să înceapă să se bată erau de 40 de ori mai mari atunci când manifestau astfel de comportamente ostentative. În afară de oameni şi cimpanzei, niciun alt mamifer nu mai duce obiecte doar pentru a le arăta – spune Martin. „E ca şi cum te-ai da mare, echivalentul deţinerii unui Ferrari“ – explică el.
Delfinii de râu nu au alţi duşmani naturali, în afară de oameni. În decembrie 2006, delfinul de Yangtze, numit şi baiji, a fost ucis de poluare, de palele elicelor,
de baraje şi de pescuitul excesiv; a ajuns primul cetaceu declarat dispărut „din punct de vedere funcţional“ – adică specia nu se mai poate perpetua, chiar dacă încă mai există unul sau două specimene. „Când a dispărut delfinul baiji, a fost ca şi cum cineva ar fi tăiat cu drujba o ramură din arborele genealogic al cetaceelor – spune Hamilton. Am pierdut 20 de milioane de ani de evoluţie independentă.“ Delfinul de Gange este şi el în mare pericol; mai sunt doar câteva mii de exemplare şi acestea trăiesc în unele dintre cele mai poluate râuri de pe pământ.
Specia de Amazon are, probabil, cele mai bune perspective; deşi nu se cunoaşte exact numărul total de exemplare, Martin crede că au mai rămas cel puţin 100.000. Dar lucrurile evoluează într-o direcţie îngrijorătoare. În Rezervaţia Mamirauá, populaţia de studiu a lui Martin s-a înjumătăţit în ultimii şapte ani. Pescarii vânează delfinii ca momeală pentru somn – afirmă el – şi îi ucid uneori şi accidental, prinzându-i în setci.
Odinioară, aşa ceva ar fi fost de neconceput. În înţelepciunea populară amazoniană, boto e un encantado – o fiinţă fermecată, polimorfă, care capătă uneori aspect uman şi iese din râu pentru a ademeni bărbaţii
şi femeile şi a-i atrage în magicul său oraş subacvatic. Unii spun că poartă pălărie ca să-şi ascundă nara şi fruntea bombată. Poveştile par greu de crezut pentru omul modern şi, într-un fel, e păcat. Căci, pentru a supravieţui în lumea de azi, s-ar putea ca boto să aibă nevoie să farmece un public mai numeros.

Text: Mark Jenkins

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2010)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*