Adevărul despre cimpanzei

În timp ce ploaia cade peste Parcul Naţional Nouabalé-Ndoki, un cimpanzeu se alătură corului de ţipete excitate ce răsună în pădure. Foto: Ian Nichols

Practic inocenţi în privinţa contactului cu oamenii, cimpanzeii din Triunghiul Goualougo, Congo, dau dovadă de o vie curiozitate faţă de noi – şi de o sofisticată cultură a fabricării de unelte, neobservată nicăieri altundeva.

Acum câţiva ani, pe când instalau tabăra în inima pădurii tropicale congoleze, Dave Morgan şi Crickette Sanz au auzit un grup de cimpanzei masculi vocalizând răguşit în depărtare. Ţipetele au devenit mai puternice, iar ei şi-au dat seama că grupul avansa rapid prin coronament.
Cimpanzeii se îndreptau direct spre tabără şi curând aveau să fie deasupra lor. Apoi, când grupul părea să se fi apropiat la câteva zeci de metri, pădurea a amuţit. S-au scurs câteva secunde până când Sanz şi Morgan să audă un ţipăt uşor dintr-un copac, deasupra lor. Au privit în sus şi au zărit un cimpanzeu adult mirat care-i studia.
Când cimpanzeii sălbatici întâlnesc oameni, de obicei fug panicaţi. Această reticenţă la oameni face atât de dificilă cercetarea cimpanzeilor sălbatici. Înainte ca animalele să poată fi studiate, ele trebuie învăţate să n-o ia la goană la vederea omului, un proces de acomodare care necesită mulţi ani de urmărire răbdătoare a animalelor prin pădure.
Un lucru la care nu te poţi aştepta din partea cimpanzeilor neacomodaţi cu oamenii e să-şi cheme toţi prietenii. Dar e tocmai ce s-a întâmplat. Un alt cimpanzeu s-a ivit în secunda următoare. Apoi un al treilea. Şi un al patrulea. Scheunături maniacale au învăluit pădurea. Deşi Morgan şi Sanz erau oamenii de ştiinţă, cimpanzeii erau cei care se comportau de parcă ar fi făcut o mare descoperire. Grupul a şezut pe crengi deasupra taberei întreaga seară, privind cu interes cum s-a făcut focul, cum s-au ridicat corturile şi cum s-a gătit cina.
„M-am gândit: e ceea ce tăietorii de lemne trebuie să fi văzut pe tot cuprinsul Africii Centrale, iar braconierii i-au împuşcat pe toţi“ – spune Morgan, 40 de ani, specialist în conservare la Parcul Zoologic Lincoln şi la Societatea pentru Conservarea Vieţii Sălbatice (WCS). Morgan şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor zece ani locuind cu Sanz în zona de studiu a Triunghiului Goualougo, o bucată virgină de pădure depresionară de 380 kmp care încorporează râurile Ndoki şi Goualougo, din Nordul Republicii Congo. El şi Sanz au fost copleşiţi de întâlnirea aceasta, dar au început să se întrebe când va lua sfârşit. Se întuneca.
„După cum era de aşteptat, şi-au făcut culcuşurile chiar deasupra corturilor noastre – spune Morgan. M-am gândit: e grozav!“ Cât a fost noaptea de lungă, cimpanzeii au strigat din copaci, au scuturat crengi, au urinat şi au defecat pe corturi, au aruncat cu beţe spre echipă. Nimeni n-a închis un ochi. În zori, cimpanzeii au coborât de pe crengi şi au privit de pe sol cum grupul a făcut focul şi a pregătit micul dejun. Apoi, încetişor, unul câte unul, cimpanzeii s-au furişat şi au dispărut în lăstărişul des.
Când poveştile despre cimpanzeii „curioşi“ din Nordul Congoului, feriţi de experienţe nefericite cu oamenii, au apărut pentru prima dată în această revistă în 1995, nu puţini primatologi le-au luat în râs. „Oamenii spuneau: «Curiozitate. Hmmm, cum ai defini asta?» – spune Sanz, 34 de ani, în prezent profesoară la Universitatea Washington, din St. Louis. Bietul Dave, când mi-a povestit prima dată despre aceşti cimpanzei, nici măcar eu nu l-am crezut.“ Deşi mult timp circulaseră anecdote despre primatele netemătoare din Africa Centrală, care-i urmăreau pe exploratori prin junglă şi se comportau de parcă n-ar mai fi văzut oameni până atunci, era de neînchipuit că ar putea exista o întreagă pădure locuită de ele.
Şi totuşi Triunghiul Goualougo şi Parcul Naţional Nouabalé-Ndoki, vast, nelocuit, din care Goualougo face parte, sunt atât de îndepărtate şi inaccesibile, încât au rămas practic neatinse de om. Cea mai apropiată aşezare, un sat cu 400 de pigmei bantu-bangombé, numit Bomassa, se află la 48 km. Aici nu sunt nici braconieri, nici tăietori de lemne, nici măcar cineva care să se rătăcească prin zonă. Singurii oameni pe care cimpanzeii din Goualougo i-ar putea întâlni vreodată sunt Morgan, Sanz şi membrii micului lor grup.
Iniţial, WCS, care coadministrează împreună cu guvernul congolez două dintre parcurile naţionale ale Congoului, sperase să păstreze Triunghiul Goualougo complet neatins, ca pe un fel de rezervaţie în rezervaţie, inaccesibil chiar influenţei corupătoare a ştiinţei. Dar lucrurile s-au schimbat în timpul războiului civil din Congo din 1997, când Congolaise Industrielle des Bois (CIB), compania forestieră care deţinea drepturile de tăiere pentru concesiunea Kabo, din apropiere, a construit un dig destinat transportului de cherestea peste Râul Ndoki, la câţiva kilometri spre sud de confluenţa cu Goualougo. Având în vedere că CIB urma să se învecineze în scurt timp cu graniţele naturale ale triunghiului, cei de la WCS au considerat necesar să pună piciorul în prag. „Trebuia să învingem companiile forestiere de aici“ – spune Morgan. În 1999, el a urcat până la Goualougo împreună cu un singur asistent congolez şi a pus bazele unuia dintre cele mai îndepărtate situri de cercetare a primatelor mari din lume.
Faptul că Morgan a reuşit să persevereze în mijlocul pustietăţii, în condiţii spartane şi cu un minim suport logistic, i se datorează în mare măsură lui Sanz, care a venit la Goualougo în 2001 şi i-a fost parteneră atât în cercetare, cât şi în viaţă.
Când am vizitat triunghiul în 2008, doream să văd ce se alesese de acest paradis şi de presupuşii locuitori neprihăniţi. Goualougo rămâne un tărâm de vis pentru primate, având o densitate uluitoare de gorile şi cimpanzei. Lucruri care n-au fost observate nicicând în Africa se întâmplă aici – şi încă des. Morgan şi Sanz au văzut cimpanzei şi gorile hrănindu-se cu fructe în acelaşi copac (nu e tocmai ca şi cum ar fi fost vorba de un leu şezând lângă un miel, dar, pentru primatologi, e la fel de bizar). Au văzut cimpanzei făcându-şi mâinile căuş şi lovindu-se peste piept, ca şi cum şi-ar fi imitat vecinii gorile. Dar descoperirea cea mai spectaculoasă făcută la Goualougo în ultimii ani e o imagine detaliată asupra a ceva ce am putea numi cultura cimpanzeilor, o tradiţie în folosirea unor complexe „truse de unelte“. După un deceniu de studiu perseverent al lui Morgan şi Sanz, povestea de la Goualougo nu mai e despre cât de puţin cunosc cimpanzeii despre noi, ci de cât de mult ştim noi acum despre ei.

Într-o dimineaţă umedă de septembrie, la sfârşitul sezonului ploios din Congo, Morgan, Sanz şi cu mine părăsim în zori tabăra de bază din Goualougo, împreună cu urmăritorul Bosco Mangoussou, şi ne începem periplul pe una dintre cărările bine bătătorite, tăiate de către elefanţi prin pădure. Soarele de-abia răzbate prin frunziş, dar deja roiuri de albine fără ac se agaţă de orice petic de piele expus şi neprotejat de balsam mentolat. Traseul nostru regulat şerpuieşte în general printre excremente de elefant şi grămezi de fructe putrezite, ale căror arome înţepătoare pătrund prin aerul umed. Imensa varietate a acestor fructe – peste douăzeci de specii comestibile, de la arbori de pâine africani, de mărimea unor dovleci, la arbori Chrysophyllum, cu consistenţa cauciucului, de mărimea unei mingi de baseball – e cea care face din Goualougo un habitat atât de atractiv pentru cimpanzei. Destinaţia noastră din această dimineaţă e arealul primar al comunităţii Moto, unul dintre cele 14 grupuri de cimpanzei care locuiesc în Triunghiul Goualougo.
Din când în când, câte un ţipăt îndepărtat străpunge pădurea. Când se întâmplă asta, Morgan îşi consultă busola şi o luăm rapid la picior printre rugi cu ghimpi şi liane noduroase. Mangoussou, un pigmeu babenzélé care de-abia dacă măsoară 1,5 m şi are gura plină de dinţi ascuţiţi, ne conduce, încetinind uneori pentru a tăia cale prin vegetaţie cu o pereche de foarfece de grădină. După o goană de cinci minute, zărim vreo şase cimpanzei lenevind într-un copac Entandrophragma, la circa 40 m deasupra solului.
Privim prin binoclu cum o femelă adolescentă neastâmpărată, proaspăt sosită în comunitatea Moto, se joacă cu Owen, un pui orfan, a cărui mamă a fost ucisă de curând de către un leopard. Cu o rămurică în gură, femela (ulterior, Morgan şi Sanz au botezat-o Dinah, după soţia mea) îl urmăreşte pe Owen şi se luptă cu el pe o cracă din apropiere. Apoi se petrece ceva remarcabil, un fapt care n-a mai fost observat aproape niciodată în afara Triunghiului Goualougo.
Dinah observă un roi de albine fără ac ieşind dintr-o scorbură. Sare în picioare, îl lasă pe Owen în urmă şi rupe o cracă aproximativ de grosimea şi lungimea unui braţ omenesc. Cu capătul bont, ea începe să îndepărteze coaja. Ştie că acolo, într-o crăpătură greu accesibilă, se află un stup cu un mic depozit de miere.
Bufniturile ritmice aplicate de Dinah răsună puternic în copacii din jur. Înşfacă bâta cu piciorul şi trece de cealaltă parte a trunchiului, pentru a avea un unghi mai bun. Apoi rupe o rămurică de pe o creangă de alături, o introduce în stup şi o învârte de parcă ar scormoni cu cuţitul pe fundul unui borcan de dulceaţă. O scoate, o miroase, realizează că nu este miere pe ea, o aruncă şi începe să lovească din nou. Repetă procedeul, ajungând să introducă şapte beţe. În cele din urmă, după aproape 12 minute de lovituri aplicate stupului neprimitor, îşi vâră degetul într-o scobitură şi pare să extragă o cantitate infimă de miere, care-i ajunge direct în gură. Dar tocmai pe când e gata să se bucure de roadele muncii ei, Finn, masculul dominant al comunităţii Moto, coboară de pe o cracă din apropiere cu părul ridicat, părând revoltat că o tânără impertinentă se bucură de o asemenea delicatesă în prezenţa sa. O loveşte pe Dinah, care abandonează băţul şi se refugiază pe o altă cracă. Morgan şi Sanz jubilează. „E una dintre cele mai reuşite observări ale extragerii de miere făcute vreodată!“ – exclamă Sanz veselă.
Faptul că acest gen de extragere a mierii n-a mai fost observat în alte situri de cercetare a cimpanzeilor din afara Africii Centrale sugerează că nu face parte din repertoriul comportamental înnăscut al speciei, fiind mai degrabă o abilitate dobândită, transmisă pe cale culturală. Comportamentul lui Dinah este ieşit din comun şi pentru că a folosit două tipuri diferite de unelte – o bâtă mare şi o rămurică – una după alta, pentru a-şi atinge scopul. Nu e unica formă de folosire în serie a uneltelor întâlnită în Goualougo. Exact în momentul în care o priveam pe Dinah atacând stupul de albine, o capcană foto instalată în preajma unui muşuroi de termite, la aproape 1 km distanţă, surprindea o altă femelă de cimpanzeu, pe nume Maya, o matroană a comunităţii Moto, implicată în cea mai sofisticată, poate, formă de folosire în serie a uneltelor de către un animal – altul decât omul.
Maya ajunge la muşuroi, o structură bulboasă de consistenţa pietrei având de trei ori înălţimea ei, ducând în gură câţiva lujeri de plante pe care îi va folosi pentru a-i pescui pe ocupanţii bogaţi în calorii. La început vâră o ramură groasă într-un orificiu făcut de termite şi-l lărgeşte scuturând-o viguros. Apoi apucă o tulpină subţire, flexibilă, smulsă dintr-o plantă de Sarcophrynium din apropiere. Se cunosc cimpanzei din alte părţi ale Africii care pescuiesc termite cu astfel de unelte, dar Maya face un pas mai departe şi modifică unealta. Ea îşi trage printre dinţi ultimii 15 cm ai tulpinii pentru a crea un capăt umed, franjurat, ca o pensulă, trecându-şi-o prin pumnul închis pentru a îndepărta ghimpii.
Cu dexteritatea unui spărgător profesionist, ea strecoară apoi tulpina cu capătul respectiv în acelaşi orificiu, o scoate şi ciuguleşte câteva insecte care se agaţă de franjurii baghetei.
Remarcabil la această unealtă e faptul că reprezintă o perfecţionare. Nu doar că un cimpanzeu inteligent îşi dă seama că poate rupe o tulpină pentru a o folosi la pescuitul termitelor, dar un alt cimpanzeu a găsit o modalitate de a o face în mod mai eficient. Iar vârful franjurat nu reprezintă doar o banală îmbunătăţire. Morgan şi Sanz au încercat ei înşişi să pescuiască termite folosind atât beţe cu capătul asemănător unei pensule, cât şi unele nemodificate, şi au descoperit că au prins de zece ori mai multe termite cu ajutorul uneltei cu franjuri. În lipsa unei maşini a timpului, nu vom şti niciodată cum a apărut cultura umană, dar trebuie să fi arătat cam aşa: câte o descoperire simplă bazată pe o alta.
„Goualougo e probabil singurul loc de pe pământ unde oamenii vor avea întotdeauna şansa să vadă ce înseamnă cu adevărat cultura cimpanzeilor – spune J. Michael Fay, conservaţionistul de la WCS care a contribuit la înfiinţarea Parcului Nouabalé-Ndoki. 99% dintre cimpanzeii lumii nu trăiesc astfel din cauza oamenilor.“ În Parcul Naţional Kibale şi în Rezervaţia Forestieră Budongo, două dintre cele mai importante situri destinate studiului cimpanzeilor din Uganda, aproximativ un sfert din populaţie poartă urmele capcanelor. La Gombe, situl din Tanzania în care Jane Goodall a făcut muncă de pionierat, au mai rămas doar în jur de 100 de cimpanzei, iar aceştia sunt înconjuraţi de oameni.
Iată un concept puternic şi problematic: ce-ar fi dacă, oriunde au crezut că au studiat cimpanzeii în starea lor naturală, oamenii de ştiinţă au studiat de fapt un comportament distorsionat de prezenţa oamenilor?

Cimpanzeii sunt creaturi cu un grad ridicat de adaptabilitate. Ei se pot descurca la fel de bine în pădurile din Congo, ca şi la marginea savanei uscate din Senegal. Însă potrivit ipotezei culturilor fragile, propusă pentru prima dată de către primatologul olandez Carel van Schaik, e posibil să subestimăm în mod radical doar cât de fragilă este cultura cimpanzeilor. Nu e necesar ca oamenii să defrişeze complet pădurile pentru ca prezenţa noastră să distorsioneze comportamentul primatelor. Chiar şi tăierile selective şi vânătoarea ocazională pot crea haos în rândurile societăţii cimpanzeilor dacă duc la conflicte între grupuri sau la împuţinarea muşuroaielor de termite în care aceştia pot pescui. Morgan şi Sanz au avansat o ipoteză convingătoare: odată cu împuţinarea muşuroaielor şi, în consecinţă, cu mai puţine oportunităţi pentru cimpanzeii tineri de a învăţa de la cei maturi tehnici de folosire a uneltelor, cultura cimpanzeilor ar putea slăbi treptat, iar comportamentele complexe învăţate ar putea dispărea. Cei doi vor avea în curând ocazia să-şi testeze ipoteza. În următorii câţiva ani, CIB va începe operaţiuni de tăiere într-un sector de pădure chiar la estul Râului Goualougo, numit Zona C. Între timp, echipa de cercetători a efectuat riguroase studii în secţiune în Zona C, începând cu 2002, pentru a obţine o imagine clară înainte şi după a modului în care tăierile afectează comportamentul cimpanzeilor.
Zona D, un perimetru aflat la vest de triunghi, unde CIB a început tăierile acum 5 ani, oferă o avanpremieră a ceea ce s-ar putea întâmpla în Zona C. „În 2004, aici era o pădure frumoasă“ – spune Morgan cu tristeţe în timp ce coborâm din pirogi pe teren ferm în Zona D. E clar că am intrat într-un mediu complet diferit. Traversăm unul după altul drumuri forestiere noroioase, unele având lăţimea unui bulevard cu două benzi, mărginite de rădăcini scoase şi resturi de lemn putrezite. Operaţiunile de tăiere efectuate de CIB întrunesc cele mai riguroase standarde din industria exploatării forestiere cu privire la sustenabilitatea şi responsabilitatea legate de mediu. „E vorba de cea mai bună companie de exploatare forestieră din Africa Centrală – spune Paul Telfer, conducătorul programului WCS din Congo. Aş prefera să nu existe deloc exploatare forestieră, dar dacă este să avem o companie de acest gen în proximitatea unui parc, e de preferat ca aceasta să fie CIB.“
Cu toate acestea, peisajul a fost răvăşit selectiv, iar cimpanzeii nu sunt de găsit nicăieri. Cu doar şase ani în urmă, primatele pe care Morgan şi Sanz le întâlniseră în Zona D erau în general netemătoare. Acum, când simt mirosul de om, ele se ascund sau fug. Au învăţat să se teamă de noi.
Acum, cei peste 400 de cimpanzei pe care Morgan şi Sanz i-au întâlnit în Goualougo nu mai manifestă acelaşi sentiment de curiozitate cum făceau cândva. Cu cât mai mult timp petrec aici cercetătorii şi cu cât mai mult demistifică ei curiozităţile acestei păduri virgine, cu atât mai rare au devenit întâlnirile cu specimene netemătoare. A studia şi a conserva aceşti cimpanzei înseamnă în mod inevitabil a-i schimba.
Şi totuşi triunghiul reprezintă doar un colţişor al unei păduri vaste, practic neexplorate. Înainte de a părăsi Goualougo, am vizitat împreună cu Morgan şi Sanz extremitatea cea mai sudică a zonei, pentru a campa două nopţi în zona caselor comunităţii mayele, la confluenţa râurilor Goualougo şi Ndoki. Aici, într-o porţiune a pădurii pe care Morgan şi Sanz o vizitează doar ocazional, întâlnim un cimpanzeu netemător.
De îndată ce ne vede, începe să strige isteric, ghemuindu-se printre crengi pentru a ne observa mai bine. Morgan îşi dă jos rucsacul şi scoate în tăcere un telescop de urmărire, în genul celor utilizate de vânători pentru a doborî un cerb de la 300 m, şi se foloseşte de el pentru o mai bună observare. „Cimpanzeul acesta n-a mai văzut om în viaţa lui“ – îmi spune el.
Tânărul cimpanzeu învârte violent o liană, într-o demonstraţie de intimidare juvenilă, apoi azvârle câteva beţe în direcţia noastră pentru a vedea cum reacţionăm. În scurt timp, strigătele sale îi atrag şi pe alţii şi un total de şapte cimpanzei i se alătură pe crengile de deasupra noastră, privind fascinaţi la primatele bipede, lipsite de păr, de la nivelul solului. Am fi putut veni, la fel de bine, din spaţiu.
Cu atenţie, fără a-şi abate privirile, se apropie de noi tot mai mult, până când, în cele din urmă, cel mai tânăr ajunge să şadă pe o cracă aflată la mai puţin de 10 m. Sanz ne înmânează câte o mască chirurgicală – pentru protecţia cimpanzeilor, nu a noastră.
„Mai zi ceva de comportament inadaptabil“ – şopteşte Morgan chicotind. Ne retragem puţin şi ne petrecem următoarele ore cu ochii fixaţi asupra lor: noi, privindu-i pe ei, care ne privesc pe noi privindu-i pe ei. În cele din urmă, suntem nevoiţi să ne punem în mişcare. Mai avem pădure de explorat şi cimpanzei de găsit. Curiozitatea noastră sfârşeşte înaintea curiozităţii lor.

Text: Joshua Foer

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2010)



2 Comments

  1. buna! sunt iulia si am 11ani.cimpanzeii,niste animale care majoritatea oameniilor ii considera inferiori.ei bine nu e chiar asa.mai de mult am auzit ca in china s-a facut un test:cine e mai inteligent,un cimpanzeu sau un om?la ce va asteptati,sa castige omul?ei nu a fost asa.chiar daca suntem oameni nu inseamna ca suntem cei mai tari.nu trebuie sa subestimam animalele.unele chiar sunt mai inteligente decat noi.asa ca tot respectul pentru animale. cu tot respectul,cristian iulia

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*