Păsările Grădinar

Pentru a intra în graţiile femelelor, masculii de pasăre-grădinar se fudulesc, cântă şi… decorează. La unele specii, doar masculii cu cele mai spectaculoase adăposturi, precum acest Vogelkop din Noua Guinee, reuşesc să-şi transmită genele mai departe. Foto: Tim Laman

Pentru a intra în graţiile femelelor, masculii de pasăre-grădinar se fudulesc, cântă şi… decorează. La unele specii, doar masculii cu cele mai spectaculoase adăposturi, precum acest Vogelkop din Noua Guinee, reuşesc să-şi transmită genele mai departe.

Donald are cel mai înalt turn din pădure.
Nu e la fel de falnic ca turnul celuilalt Donald, Trump Tower, dar e totuşi impresionant, fiind construit cu unica unealtă aflată la dispoziţia lui: ciocul. Donald, o pasăre-grădinar a lui Macgregor, trăieşte în pădurile întunecoase din Munţii Adelbert, din Papua-Noua Guinee. Aici, în jurul unui pom tânăr, pe o platformă acoperită cu muşchi, el şi-a ţesut turnul din surcele şi crenguţe. La bază, a îngrămădit nuci, gândaci şi ciuperci de culoarea smântânii; pornind de la crengile de jos, a înşirat ghirlande de excremente de omidă brobonite de rouă. Astfel împodobit, turnul său atinge aproape un metru înălţime. Donald se cocoaţă pe un copac vecin şi îşi îndreaptă ciocul în sus. Rat-a-tat-tat – se aude chemarea lui. Rat-a-tat-tat.
Toate acestea – turnul lucrat cu grijă, ofrandele atrăgătoare şi chemările stridente – au un singur scop: de a convinge femelele din aceeaşi specie că el, Donald, şi nu tipul mai din vale, e cel mai valoros mascul din zonă, pe care ar trebui să-l aleagă drept partener. Se ridică oare turnul fantezist al lui Donald la înălţimea aşteptărilor?

„Acesta e testul suprem“ – spune Brett Benz, ornitolog la Universitatea din Kansas, care l-a botezat pe Donald după cunoscutul magnat imobiliar. „OK, deci are cel mai înalt turn din împrejurimi. Să vedem dacă reuşeşte să atragă vreo Mary.“ În dialectul local, „Mary“ desemnează sexul frumos.
Pentru a impresiona femelele, masculii a 17 dintre cele 20 de specii cunoscute de pasăre-grădinar construiesc structuri – ca nişte umbrare, pe platforme decorate cu măiestrie. Benz a măsurat toate umbrarele masculilor Macgregor pe care le-a găsit în această pădure, aşa că ştie ce spune. Benz mai e la curent şi cu ce fac Donald şi alţi masculi în adăposturile lor, întrucât are camere video ascunse care înregistrează fiecare mişcare a păsărilor, inclusiv împerecherea.
Oamenii de ştiinţă sunt atraşi de păsările-grădinar pentru că ele dovedesc clar puterea selecţiei sexuale, forţa evolutivă pe care Charles Darwin a definit-o pentru a explica trăsături remarcabile ale masculilor, precum cântatul, culorile ţipătoare şi coarnele. La majoritatea speciilor – observa Darwin –, femelele aleg bazându-se pe ornamentaţia şi parada folosite de masculi pentru a le atrage. Întrucât majoritatea păsărilor-grădinar sunt poligame – masculul fiind perechea mai multor femele şi constructorul umbrarelor decorative –, ele constituie un subiect excelent pentru testarea acestei idei. Masculii nu le ajută pe femele să construiască cuibul, să clocească ouăle sau să crească puii – ei le oferă doar genele. Femelele sunt deci foarte mofturoase când vine vorba să aleagă un mascul.

Oamenii mai studiază păsările-grădinar pentru că… ei bine, le seamănă uimitor. Biologul evoluţionist Jared Diamond le-a numit chiar „cele mai suspect de umane dintre păsări“. Ele pot construi o colibă ca o casă de păpuşi; pot aranja flori, frunze şi ciuperci într-o manieră atât de artistică, încât ai putea crede că sunt opera lui Matisse; unele pot cânta simultan partiturile masculine şi feminine ale altor specii, iar altele imită cu uşurinţă râsul răguşit al păsării-kookaburra sau zgomotul unei drujbe. În plus, toate dansează. În ce priveşte grămada de gândaci a lui Donald, el i-a ucis în scop pur decorativ. Oamenii sunt singura specie cunoscută care mai foloseşte animalele în acest mod.
Graţie atâtor talente, unii cercetători le-au atribuit păsărilor-grădinar un simţ estetic şi chiar cultural, trăsături arareori bănuite a se găsi la alte specii în afară de a noastră. (Acum se consideră că unele primate, cum ar fi cimpanzeii şi urangutanii, ar avea tradiţii culturale, dar nu şi o estetică).

„Femelele sunt judecătorii“ – îmi aminteşte Benz în timp ce mă invită în locul de pândă. Îi ţin pumnii lui Donald şi mă strecor înăuntru. Soarele tocmai a răsărit şi plouă uşor, tocmai vremea pe care grădinarii lui Macgregor o preferă în sezonul de împerechere. Din ascunziş, îl văd pe Donald cocoţat la locul de cântat. Nu-i cine ştie ce: un tip albastru de mărimea unei gaiţe, cu pene simple, de un oliv mohorât, şi o singură dungă portocalie pe cap. Un timp, scoate un zgomot ca de mitralieră. Apoi, o frunză galbenă zdrenţuită cade pe peluza acoperită cu muşchi a turnului. Donald se duce imediat să o îndepărteze. Cred că orice Mary ar aprecia aşa ceva.

Toţi constructorii de umbrare sunt îngrijitori avizi, pretenţioşi cu materialele şi grijulii cu decoraţiunile. În Australia, în faţa cărării acoperite cu beţe şi iarbă, un grădinar-de-satin, cu ochi de un albastru izbitor, expune pene albastre de papagal, cochilii albe de melc şi flori galbene şi purpurii. În ceea ce priveşte colecţionarea obsesivă, puţine păsări se ridică la înălţimea păsării-grădinar-mari din ţinuturile forestiere din Nordul Australiei. Aceşti masculi adună mii de pietricele albe şi gri, cochilii de melc şi vertebre de oaie, grămezi de cioburi verzi şi violet, cartuşe goale, bucăţi colorate de plastic, sârme, capace de sticle, staniol, oglinzi – pe scurt, aproape tot ce luceşte, chiar şi CD-uri. Acestea sunt, desigur, pe placul femelelor, dar masculii le folosesc şi în competţia dintre ei. „Se luptă, îşi fură ornamentele şi îşi distrug unii altora umbrarele – spune Natalie Doerr, cercetător la Universitatea din California, Santa Barbara, care trece în revistă obiectele pe care masculii le râvnesc şi le fură cel mai des de la ceilalţi. Ei n-au coarne cu care să se bată, aşa că se luptă pentru bunuri.“
Grădinarii lui Macgregor pun în scenă bătălii similare, dar niciun competitor nu se arată la turnul lui Donald. Înapoi la copacul său, Donald îşi intensifică trilul – semn că a zărit o femelă. Dar şi ceilalţi masculi au văzut-o şi încep să-şi cânte iubirea, întrecându-se pentru prinţesa din înaltul copacilor. Ploaia se intensifică, la fel şi chemarea lui Donald şi, ca orice amatoare de poveşti siropoase, vreau să aflu doar atât: pe cine va alege această Mary? Eu îi ţin pumnii lui Donald.
Donald abordează un impresionant repertoriu de triluri păsăreşti şi broscăreşti, apoi sare pe pajiştea acoperită cu muşchi. Se ascunde în spatele turnului său şi îşi îndreaptă ciocul spre coronament, ciripind încetişor. Deodată, din partea opusă turnului, apare o altă pasăre-grădinar – colorată ca Donald, dar cu un cap puţin mai rotund. E o Mary!

OK, Donald ştie să atragă o femelă. Dar acum trebuie să o facă şi să rămână.
Donald şi femela încep un joc de-a v-aţi ascunselea. El îşi înfoaie creasta portocalie iniţial ascunsă şi se repede la ea, cu aripile înclinate, apoi se ascunde din nou. Creasta lui e ţepoasă, strălucitoare ca un ardei iute, făcându-l să semene puţin cu Rod Stewart. Înfipt în muşchi, el se înclină, se leagănă, ciripeşte şi cântă întocmai ca o vedetă rock; apoi o zbugheşte în spatele turnului şi sare din nou la ea. Cei doi se rotesc în jurul copacului, iar Donald se repede spre ea, în timp ce obiectul dorinţei sale fuge în direcţia opusă, pentru a privi mai bine la el şi la creasta lui înflăcărată.
Dacă femela îl alege pe Donald, ei se vor împerechea pe platforma cu muşchi; după zece minute însă ea se îndreaptă spre margine şi zboară. Se pare că nu i-a dat lui Donald semnalul de a o urma, căci acesta rămâne lângă turn lansând chemări după chemări, pe un ton tot mai înalt.
Oare unde-a greşit?

„Poate că n-a greşit – spune Benz, când revin în tabără. Cred că n-a fost prima ei vizită la Donald. Şi pariez că va reveni.“ Probabil că şi Donald crede acelaşi lucru. Sau poate speră că va veni o altă Mary. Oricum, el nu ezită şi revine la muncă. Îşi coboară creasta de amorez şi trebăluieşte la baza turnului, mutând bucăţele de muşchi şi crenguţe. Rearanjează nucile şi îndreaptă grămada de gândaci. Cu un ultim gest, potriveşte ghirlanda de excremente de omidă. Păşeşte înapoi şi priveşte întreaga construcţie, hotărând, se pare, că turnul e gata să primească o nouă vizită. Apoi, Donald se suie pe creanga sa şi începe din nou să cânte. Rat-a-tat-tat – se aude chemarea sa. Rat-a-tat-tat.

Text: Virginia Morell

(Articol publicat în ediţia din iulie 2010 a revistei National Geographic )



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*