Marsuinii din Atlantic

În ultimele decenii, nenumăraţi marsuini s-au prins în talianele pescarilor canadieni. Astăzi, cu concursul oamenilor de ştiinţă şi al pescarilor locali, ei înoată în siguranţă. Foto: Bill Curtsinger

Cînd un marsuin se prinde-n plasă, se întîmplă ceva ciudat. Nu se răsuceşte ca rechinul, nici nu se zbate ca tonul. Resemnat, renunţă la luptă.

Nu prea mă aşteptam la aşa ceva din partea unui mamifer marin, care în mediul lui pare zburdalnic ca un setter irlandez. Cel mai mic şi cel mai puţin studiat cetaceu din Atlanticul de Nord este însă plin de surprize. Cu dorsalele lor negre, cam cît palma, marsuinii se tem de bărci şi de scafandri, ceea ce îi face dificil de studiat şi de fotografiat. Nu există imagini cu marsuini liberi, însă abundă imaginile cu ei morţi. La începutul anilor ‘90, vreo 3.000 de delfini se înecau anual în regiunea Golfului Maine, majoritatea prinşi în taliane. Circa o sută mureau în plasele pentru heringi. Acest lucru l-a făcut pe biologul Andy Read, de la Duke University, să colaboreze cu pescarii din Insula Grand Manan ca să salveze animalele – şi în acelaşi timp să înveţe cîte ceva despre ele.

”Acolo unde găseşti hering, îi găseşti şi pe aceşti mici delfini.”, mi-a spus Herbert Lambert, pescar din Grand Manan, dezvăluindu-mi din cunoştinţele acumulate de secole de cei din zona Golfului Fundy. Indienii Passamaquoddy şi Micmac prindeau heringii cu setca şi mîncau şi delfinii care vînau heringul. Astăzi, marsuinii sînt doar „victime colaterale“. Talianele de îngrădire pot reţine hering de 20.000 de dolari, şi adesea şi vreo zece sau mai mulţi delfini. Pe măsură ce pescarii scot captura din plase, heringii şi delfinii se rostogolesc în valuri. „Este un mediu înfricoşător pentru ei“, spune Andy Read, care a iniţiat în 1991 programul de salvare. „Este mult zgomot şi pentru prima dată în viaţa lor sînt îngrădiţi.“ Cu un deceniu în urmă, majoritatea marsuinilor prinşi o dată cu heringii mureau. Astăzi, pentru un delfin prins în îngrădituri e chemată echipa de salvare a lui Read. Pescarii sînt plătiţi pentru timpul pierdut, oamenii de ştiinţă obţin date valoroase iar rata de supravieţuire a marsuinilor atinge 95%. Mulţumită eforturilor de conservare cît şi utilizării tot mai reduse a plaselor care agaţă peştii, populaţia de delfini estimată din Golful Maine s-a dublat în ultimul deceniu, ajungînd la aproape 90.000.

La unul dintre taliane erau mai mulţi delfini decît puteau scufundătorii să salveze. Mi-am lăsat camerele şi m-am scufundat către unul prins în ochiurile plasei, l-am apucat şi l-am împins pînă la şalupa cercetătorilor. Ca o echipă de întreţinere de la boxe, într-o cursă de Formula 1, cercetătorii i-au măsurat lungimea, greutatea şi circumferinţa, ţinîndu-l permanent în apa rece a mării. Animalele, în majoritate, au fost marcate, iar Read le-a ataşat unora emiţătoare conectate la satelit, care să-i monitorizeze timp de cîteva luni. Unul dintre delfini a fost botezat Owen, după fiul meu cel mai mic. L-am privit cum a tăiat apele verzi şi i-am urmărit traseul pe Internet, pînă cînd emiţătorul a cedat. Mi-l imaginez în Atlanticul întunecat, vînînd bancuri de heringi. Mă întreb ce aventuri îl aşteaptă şi dacă va avea parte de o viaţă frumoasă, exact aşa cum mă întreb ce-l aşteaptă pe propriul meu fiu, de 16 ani, care tocmai şi-a luat carnetul de conducere şi se avîntă în primele curse pe autostrăzile din Maine. Măcar de aş putea să-i ataşez şi lui un emiţător…

Text: Bill Curtsinger

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*