Atracţie animală

Un elan în rut aleargă după o femelă care încearcă să evadeze din haremul său. Disciplinarea rebelelor e o activitate normală pentru elan – miza este însuşi viitorul său reproductiv. Foto: John Michel Lenoir

E spectacolul lui, dar alegerea ei.

Este o zi vîntoasă de primăvară în pustietatea Australiei, genul de zi care te face să crezi că vine ploaia, deşi aici n-a căzut nici o picătură de luni întregi, iar pămîntul e ars şi crăpat. Unor animale, cum ar fi broaştele, o primăvară secetoasă le poate încetini sau chiar opri orice porniri romantice, normale în această perioadă a anului. Dar absenţa ploii nu-i descurajează pe masculii de pasăre-grădinar pestriţă.
Sub vechii arbori de piper, sub tufişuri ţepoase şi pîlcuri de leandri, ei construiesc din ierburi uscate arene elaborate, în formă de U, înalte de 30-35 cm şi lungi de 30-50 cm. Le decorează cu vertebre de oaie arse de soare, bucăţi strălucitoare de folie de aluminiu, cheiţe de la dozele de bere, cioburi ce par să provină din parbrize sparte şi cu mici fîşii de plastic roşu şi albastru.  Cele mai extravagante umbrare prezintă “surprize” seducătoare: o furculiţă de argint, un jeton de Monopoly, tuburi de cartuşe folosite, cioburi de sticlă roşii, albastre sau de un purpuriu intens. Păsările şi-au aranjat comorile ţinînd cont de lumină – cum arată acel morman de oase în lumina răsăritului de soare? – şi de simetria lor: inele metalice argintii, de cine ştie unde, de exemplu, au fost aşezate la distanţe egale faţă de cele două capete ale umbrarului.
După ce-şi termină construcţia, masculul n-are decît să aştepte şi să spere. Dacă a construit un umbrar bun, atunci va avea succes în cea mai importantă competiţie a vieţii şi va cîştiga marele premiu: o femelă care îl va alege ca partener.
“Pînă la urmă, la asta se reduce totul.”, spune Gerry Borgia, un biolog evoluţionist care a studiat 23 de ani comportamentul de împerechere la păsările-grădinar. “Aşa că te miri cînd vezi umbrare sărăcăcioase – spune el, arătînd spre unul dezordonat. “Îţi vine să-i spui individului: “Hei! E vorba despre succesul tău reproductiv! Mişcă-te! Îndreaptă paiele alea! Găseşte mai multe oase! De ce să fii un student mediocru?””

Borgia, un bărbat masiv, între două vîrste, afişînd un surîs larg şi prietenos, se apleacă asupra unei camere video pe care a plasat-o la mică distanţă faţă de cuib şi schimbă caseta. El a plasat camere similare, dotate cu microfoane, la 22 de umbrare împrăştiate printre fermele din vecinătatea liniştitului orăşel Nyngan. Camerele sînt dotate cu senzori de mişcare,  înregistrînd tot ce fac masculii sau femelele care îi vizitează în interiorul cuiburilor. Mai tîrziu, la laboratorul său de la University of Maryland, studenţii lui Borgia vor viziona casetele, le vor alege pe cele care conţin imagini la care visează orice mascul de pasăre-grădinar: o femelă intrînd în ţarcul de paie, urmărind ritualul masculului, care-i şi cîntă, şi, în cazul în care a fost mulţumită, acceptîndu-l drept partener. Borgia nu este sentimental în legătură cu împerecherea, numind-o simplu “cop”, prescurtare de la copulaţie.
“Cînd ai văzut o mulţime de cop-uri, începi să înţelegi de ce o femelă alege un anumit mascul, şi nu un altul –  explică el. Cred că tipul ăsta n-o să aibă prea mare succes. Adică e patetic – spune el, arătînd spre o mică grămăjoară de vertebre. Surprinzător e că a moştenit acest loc de la un mascul mai bătrîn care a murit, dar care avea un umbrar minunat, cu o mulţime de oase. Şi ele sînt încă aici! Acest nou individ, pur şi simplu n-a făcut efortul să le mute în umbrarul său.”
Borgia clatină din cap ca un profesor care nu-şi poate explica de ce un student, căruia i s-a oferit totul pe tavă, va sfîrşi totuşi prin a pica la examen. “Probabil că anul acesta nu va avea parte de nici o copulaţie.” – spune profesorul, desemnînd pasărea drept o posibilă ratată din punct de vedere evolutiv.
Parcă protestînd, masculul colorat în bej şi maroniu, de mărimea unei gaiţe albastre, ţipă la noi dintr-un eucalipt din apropiere. Scoate o serie lungă, stridentă de skraa-uri, schimbă apoi tonul cu unul asemănător mieunatului unei pisici încolţite şi încheie cu un hohot care aminteşte de rîsul păsării kookaburra (Dacelo gigas).
“Încearcă să ne sperie – spune Borgia. Sînt mari imitatori – pot imita pisici, ulii, plînset de copil. Ţipătul skraa e folosit şi în ritualul nupţial, deci ar trebui să fie ceva în acest sunet care să le permită femelelor să identifice masculii superiori genetic. Însă el mai are încă multe de învăţat despre cum să construiască un umbrar, unul care să atragă femelele şi să-i ofere ceva acţiune.
Cei mai de succes masculi au în jur de 10 ani şi au petrecut ultimii cinci ani (sau aproape) de burlăcie perfecţionîndu-şi tehnicile. La aceste specii (ca şi la majoritatea păsărilor), un mascul nu poate forţa o femelă să se împerecheze. Ca o adevărată vedetă rock, el trebuie să-şi amenajeze un umbrar, să cînte şi să danseze pentru a putea impresiona fetiţele. La păsările-grădinar ca şi la alte animale, femelele sînt cele care fac alegerea.

De la musculiţele de fruct la elefanţi, femelele aleg masculul (sau masculii) cu care doresc să se împerecheze. La rîndul lor, masculii concurează între ei pentru a atrage atenţia femelei, fiecare încercînd să-i arate că el va fi cel mai bun donator de spermă cu care să facă pui. De aceea – spun biologii evoluţionişti –  adesea masculii sînt cei mai ornamentaţi. De aceea păunul îşi etalează uimitoarea sa coadă, de aceea masculii peştişorilor guppy sînt împodobiţi cu strălucitoare puncte portocalii şi albastre, de aceea broscoii sînt cei care orăcăie şi canarii cei care cîntă. Din aceeaşi cauză, organele genitale ale multor masculi, în special cele ale insectelor, sînt la fel de ornamentate ca fluierele aborigenilor, cu decoraţii mult mai elaborate decît ar cere îndeplinirea misiunii de mascul.
“De fapt, masculul vrea acces la ouăle femelei.” – explică William Eberhard, un biolog evoluţionist la Universitatea din Costa Rica. “Şi va face orice ca s-o mulţumească. Însă este jocul ei; ea stabileşte regulile. Şi ea face alegerea.”
Charles Darwin a fost primul om de ştiinţă care a elaborat o teorie a selecţiei sexuale şi care şi-a dat seama că frecvent femelele aleg masculii. El a început să-şi dezvolte ideea în timp ce scria Originea speciilor, în care a argumentat teoria că  selecţia naturală legată de originea speciilor este forţa dominantă în evoluţia tuturor organismelor.
Teoria selecţiei naturale explică pe larg de ce un individ supravieţuieşte ca să-şi perpetueze genele prin  generaţia următoare, în timp ce altul moare fără să lase urmaşi. Explică de ce femelele păsărilor sînt adesea tern colorate (pentru a se ascunde de prădători în perioada în care clocesc) sau de ce gazelele sînt adaptate pentru viteză (ca să alerge mai repede ca duşmanii). Însă selecţia naturală nu dădea explicaţii asupra caracteristicilor fizice ce par a împiedica supravieţuirea unui animal, cum ar fi penajul extravagant al păunului sau coarnele grele şi stînjenitoare ale elanului. Cum de s-au putut dezvolta astfel de caractere care par să sfideze orice  regulă darwinistă de supravieţuire? Darwin însuşi s-a străduit să găsească o explicaţie, scriindu-i o dată unui prieten: “îmi vine rău la simpla vedere a unei pene din coada unui păun!”
Mai tîrziu, Darwin a formulat o soluţie, explicînd în cartea sa din 1871, “Originea omului şi selecţia sexuală”, că ornamentele bogate ale masculilor, coloritul viu şi cîntecele lor elaborate sînt rezultatele unui proces pe care l-a numit selecţie sexuală. După Darwin, selecţia sexuală modelează speciile în două feluri: lansează o competiţie între masculi pentru partenere şi lasă femelelor decizia de a se împerechea doar cu unii dintre aceştia.
Colegii evoluţionişti ai lui Darwin au acceptat cu uşurinţă partea din teoria selecţiei sexuale care sugera că întrecerea dintre masculi joacă un rol în evoluţie. Mulţi masculi sînt dotaţi cu coarne, ţepi sau alte arme, pe cînd femelele nu, deci e logic că un elan cu coarne bine dezvoltate are un avantaj asupra rivalilor săi. El   poate folosi coarnele pentru a-şi înfrînge competitorii şi a se împerechea cu mai multe femele. Şi asta îi dă şansa de a avea mai mulţi urmaşi masculi care-i vor moşteni genele pentru coarne mari şi abilităţile de a învinge alţi masculi, cît şi de a insemina multe femele.
În schimb, partea teoriei care sugera că femelele aleg masculii – modelîndu-le astfel psihologia şi comportamentul şi influenţînd evoluţia speciei – a fost imediat atacată din toate direcţiile. Alfred Russel Wallace, un alt partizan al teoriei evoluţiei, a criticat această parte a teoriei lui Darwin, militînd activ împotriva ei. El a susţinut că masculii sînt viu coloraţi şi înzestraţi pentru cîntat datorită “energiei lor supraabundente” din timpul sezonului de împerechere. În opinia lui Wallace, selecţia naturală explica totul, inclusiv competiţia masculilor. El a găsit ridicolă ideea că femelele îşi aleg partenerii pentru că ar prefera o anumită culoare sau ornament, deoarece ar sugera capacitatea de a avea gusturi şi  a face discriminări, considerînd majoritatea animalelor incapabile de aşa ceva. Părerile lui Wallace au dominat cea mai mare parte a secolului XX, iar teoria lui Darwin privind selecţia sexuală, cu partea despre alegerea femelei, nu a fost agreată de majoritatea evoluţioniştilor.
“Chiar şi prin anii ’70, oamenii încă mai făceau haz de ideea că femelele fac alegerea.” – spune Michael Ryan, un biolog evoluţionist  la University of Texas, Austin. “Un autor chiar a spus că e de ajuns să priveşti propria noastră specie ca să vezi că femelele nu au nici un cuvînt de spus în deciziile legate de împerechere. Desigur, acum cunoaştem o mulţime de exemple care arată că Darwin avea dreptate: Mult mai des femela e cea care alege.”

Într-adevăr, publicaţiile ştiinţifice din zilele noastre sînt pline de lucrări despre selecţia sexuală şi alegerea partenerului. În încercarea lor de a afla cum şi ce aleg femelele, cercetătorii au descoperit o întreagă lume nouă, surprinzătoare şi senzuală: muşte de fruct care – pentru dimensiunile lor minuscule – produc una dintre cele mai mari cantităţi de spermă din lumea animală; miriapode-mascul cu picioare speciale, a căror singură menire este de a masa ritmic tractul reproductiv al femelei – aparent, o stimulare de care aceasta are nevoie înainte de a-i permite s-o insemineze; o proteină în saliva boului moscat care îi indică femelei dacă el este Alesul. Au mai descoperit că femelele a numeroase nevertebrate posedă organe de stocare a spermei, buzunare speciale în care păstrează fluidul seminal al  masculului, poate pentru a-i evalua calitatea. Cercetătorii speculează că femelele pot păstra sperma dacă o acceptă sau, în caz contrar, o pot distruge.
Relansarea teoriei privind alegerea de către femelă a început cu o lucrare de referinţă scrisă de evoluţionistul Robert Trivers, în anul 1972. Reproducerea nu este o relaţie de egalitate, spune Trivers. Masculii şi femelele investesc cantităţi de energie şi resurse diferite în producerea urmaşilor. Masculii produc mari cantităţi de spermă “ieftină”, în timp ce femelele realizează un număr redus de ouă scumpe. Este deci logic ca masculii să concureze pentru accesul la femele, iar acestea să fie exigente cînd îşi aleg masculul sau masculii care le vor fertiliza.
Marea întrebare ce decurge de aici e: Ce vor, de fapt, femelele?
Unii cercetători afirmă că ornamentele şi sunetele de împerechere ale unui mascul poartă informaţii despre calitatea genelor, a sistemului imunitar sau despre însuşirile lui parentale. Alţii consideră că informaţiile acestor trăsături sexuale secundare sînt nesemnificative: ele există doar pentru a atrage femela. Dacă ea alege un partener pe care alte femele îl consideră la fel de atrăgător, va naşte urmaşi atrăgători şi sexy, care, la rîndul lor, vor avea mai multe şanse de a fi aleşi drept parteneri, perpetuîndu-şi astfel genele.
Michael Ryan susţine că, indiferent dacă trăsăturile unui mascul – culoarea sa sau sunetele pe care le scoate – pot fi arbitrare, există cu siguranţă un motiv pentru alegerea pe care o face femela. “În general, ceva caracteristici ale masculului stimulează neuronal femela.” – spune Ryan, care a studiat multe specii în experimentele de alegere a partenerului menite să identifice o femelă care să-i dezvăluie totul.
Ryan mă conduce într-un laborator în care o femelă de broască Tungara, de mărimea unei nuci, doldora de ouă, este pe cale să răspundă la un astfel de test. În sălbăticia din Panama, de unde provin aceste broaşte, explică Ryan, masculii se adună în mici bălţi pentru a-şi lansa chemările compuse din două tipuri de sunete: un “oac” baritonal urmat de un şuierat ceva mai ascuţit. Femelele îi aud pe potenţialii soţi şi înoată spre cei aleşi. Masculul selectat se caţără pe spinarea femelei, iar aceasta îl poartă în alt loc, să fertilizeze ouăle pe care ea le va depune.
“Partea acută a orăcăitului identifică specia.” – spune Ryan, comunicîndu-i în principiu femelei: “Sînt un mascul de Physalaemus pustulosus”. Iar sunetele joase, indică dimensiunea masculului. “Masculii mai mari scot sunete mai grave – spune el. Femelele preferă masculii cu cele mai joase sunete.” Cel mai grav sunet, cel mai mare mascul, cea mai multă spermă: alegîndu-l pe acesta, o femelă are cele mai bune şanse de a-şi vedea toate ouăle fertilizate.
Însă povestea nu se termină aici. Un mascul singur, fără concurenţi, poate să nu emită sunetul jos – el va scoate doar sunetul subţire şi tot va căpăta o femelă. Pînă ce alţi masculi nu se vor arăta, el nu-i va adăuga sunetul mai grav, de iubire. Motivul este acela că acest cîntec de dragoste are mai multe tăişuri: nu doar femelele stau cu urechile ciulite după marii masculi. Lilieci, oposumi şi alţi prădători fac la fel.
“Este un bun exemplu al dilemelor pe care le poate întîlni un mascul – spune Ryan. Dacă trebuie să concureze cu alţii pentru a atrage o femelă, e obligat să emită sunetul grav. Însă acesta îl expune riscului de a fi mîncat,  şi ca urmare genele sale vor dispărea cu totul.”
Dincolo de dilema cîntecului de iubire, este evident ceea ce caută o femelă de broască Tungara: cel mai mare mascul, care poate fertiliza cele mai multe ouă. Cîteodată însă cercetătorii sînt mai puţin siguri de ce ar putea o trăsătură a unui mascul să-i spună unei femele. Împreună cu doctoranda Molly Cummings, Ryan a studiat un peştişor mexican cu coada în formă de sabie,  Xiphophorus multilineatus, şi a descoperit că femelele preferă masculii cu cozi strălucitoare.
“Încă nu ne-am dat seama ce îi spune unei femele  strălucirea cozii, însă ele par să-i placă pe masculii cei mai strălucitori.” – spune Cummings.
Un lucru pe care strălucirea îl realizează este că evită problema prădătorilor, căreia trebuie să-i facă faţă masculii broaştelor Tungara. “Asta vedem noi – explică Cummings, punînd pe masă o fotografie a unui peşte gri-negricios. “Şi asta e destul de apropiat de ceea ce vede o femelă de X. multilineatus.” – spune ea, aşezînd o nouă fotografie lîngă cea dintîi, realizată în lumină ultravioletă. Coada străluceşte, avînd discuri şi benzi argintii.
Se pare că aceşti peşti pot vedea în ultraviolet, în vreme ce prădătorii lor (ca şi noi) nu pot. Deci aceşti masculi au evoluat într-o direcţie mai puţin riscantă de a le spune femelelor: “Uită-te la mine. Sînt cel mai bun!”

În alte cazuri, cercetătorii au o idee mai clară despre ce comunică unei femele coloritul masculului. La o specie de guppy, Poecilia reticulata, masculii de succes, au în general puncte şi benzi bogat colorate în roşu-portocaliu pe laturile corpului, spune Greg Grether, un evoluţionist de la University of California, Los Angeles. “Ei nu pot produce acea culoare fără să mănînce un anumit fruct portocaliu, care e foarte gustos, dar destul de rar în pîrîurile lor natale din Trinidad.” – explică el. “Deci portocaliul poate indica acel mascul care este cel mai priceput în găsirea fructelor sau în a-i întrece pe alţii şi a le găsi primul.”
Cercetătorii au reuşit să descifreze pînă şi mesajul pe care o femelă îl citeşte în coada unui păun. Într-un studiu care cu siguranţă i-ar fi vindecat lui Darwin stările de rău provocate de penele de păun, biologul Marion Petrie a demonstrat că cei mai buni taţi sînt într-adevăr cei mai eleganţi. Puii lor cîntăresc mai mult la naştere decît ceilalţi şi aceiaşi pui au fost mai buni în evitarea prădătorilor.
Darwin a postulat că alegerea femelelor nu numai că schimbă caracteristicile unei specii, dar duce de asemenea la crearea unor specii cu totul noi. Studiile asupra acestor specii, ca şi a musculiţei beţive Drosophila mojavensis, mare producătoare de spermă, pot explica cum se întîmplă asta.
În laboratorul său de la University of Arizona, Tucson, Therese Markow scoate dopul unui recipient de sticlă conţinînd zeci de masculi ai musculiţei beţive, ce trăiesc pe o cultură de laborator. Introduce în tub un aspirator scurt, ţinteşte cu grijă, aspiră cîţiva indivizi şi îi transferă într-un alt recipient ce conţine femele.
Cîteva secunde, masculii stau şi doar încearcă să-şi vină în fire. Apoi, unul dintre ei se mişcă spre o femelă, ridicîndu-şi una din aripi şi bîzîind uşor.
“OK, îşi începe cîntecul de împerechere – spune Markow. Dacă ea îl place, îi va răspunde.”
Ca nişte voyeuri, privim cuplul din tubul de sticlă.
“Hm, nu prea-l place – rîde Markow. Nu-i întoarce  bîzîitul.”
Masculul insistă, fluturîndu-şi acum cu putere ambele aripi; femela rămîne neimpresionată. “Acum ea îi cîntă cîntecul “Nu te vreau” – spune Markow. Bietul animăluţ… iar el tocmai îşi dă sufletul pentru ea.”
În spatele lor, aproape de capătul tubului, o altă femelă îşi flutură aripile în semn de acceptare, iar masculul se urcă pe ea.
“Aceste musculiţe fac parte din aceeaşi populaţie de D. mojavensis, deci asta este ceea ce mă aşteptam să vedem: Chiar dacă o femelă zice nu, alta zice da, destul de repede.” – spune Markow.
Cînd însă masculii şi femelele aparţin unor populaţii de D. mojavensis  care sînt separate geografic, femelele  dintr-un grup acceptă rar masculii celuilalt grup, chiar dacă e vorba de indivizi din aceeaşi specie. În natură, D. mojavensis  trăieşte în cactuşii în putrefacţie aflaţi atît în Mexic, cît şi în Peninsula Baja California, separate de  Golful Californiei. “Cele două grupuri se pot împerechea şi pot avea urmaşi viabili – spune Markow. Dar femelele preferă să n-o facă. De aceea, cred că sîntem acum martori la naşterea unei noi specii.” Separaţia iniţială trebuie să se fi produs în urma apariţiei Golfului Californiei, o barieră naturală care a despărţit cele două populaţii, însă “alegerea femelelor a menţinut şi consolidat această divizare” – explică Markow.
Asemenea preferinţe simple ale femelelor – pentru un mascul de o anumită culoare sau formă sau dintr-o anumită populaţie – sînt considerate acum a fi principala cauză a diversităţii decoraţiilor întîlnite la păianjenii săritori din Munţii Sky Island, de lîngă Tucson, Arizona, şi pentru şi mai marea varietate a peştilor din familia ciclidelor, din lacul african Malawi.

“Nu mai există nici o îndoială că Darwin avea dreptate în legătură cu puterea de a alege a femelei – spune Markow. Poate modela masculii şi poate crea noi specii.”
Şi oare cum ar fi să fii masculul care aşteaptă, să fii Domnul Inimă Singuratică? Pentru a afla, mi-am amenajat o ascunzătoare în apropierea umbrarului unuia dintre masculii de pasăre-grădinar pestriţă, cel despre care Borgia mi-a spus că fusese campionul împerecherilor în anul precedent. Borgia a botezat fiecare pasăre după locaţia umbrarului. Această pasăre de top şi-a clădit arena nupţială la umbra a doi bătrîni arbori de piper din Gerar Station, ceea ce i-a adus numele de “Pasărea-grădinar Gerar Pepper”. L-am poreclit “G.P.”
Spre deosebire de culcuşul “studentului mediocru”, cel al lui G.P. este o construcţie robustă şi arătoasă, cu decoraţii aranjate artistic, cu pereţii de paie groşi şi simetrici. În centru, el a adunat o grămadă de cioburi dintr-un parbriz, fiecare avînd un diametru de aproape 1 cm. Cînd le bate soarele, ele strălucesc ca diamantele. De-a lungul pereţilor a atîrnat cîteva bucăţi de sîrmă şi o bandă de plastic roşu, iar în afara arenei, la mică distanţă de capătul unuia din pereţi, a clădit un zid gros din vertebre de oaie. La capătul opus se găseşte o grămadă la fel de mare de cioburi de sticlă transparentă şi colorată presărată cu cîteva tuburi de cartuşe şi inele de aluminiu de la dozele de bere. Alte grămăjoare mai mici de sticlă şi bucăţi ciudate de folii de aluminiu şi plastic sînt răspîndite ca un mozaic în jurul umbrarului, unele la distanţă de un metru.
“O, da, toate sînt din colecţia lui.”, îmi răspunde Borgia atunci cînd întreb despre nişte bucăţele de sticlă aparent răspîndite la întîmplare. “Tot ce nu este natural aici face parte din umbrarul lui.”
Un mascul poate construi un umbrar de paie în doar cîteva zile. Totuşi, îi mai ia cîteva zile în plus să-l decoreze, iar adunarea ornamentelor la locul lor poate să dureze ani. Păsările-grădinar pestriţe îşi reconstruiesc umbrarele în fiecare an, de regulă în imediata apropiere a celui din sezonul de împerechere anterior. Iar cînd o pasăre bătrînă moare, una mai tînără – poate un fiu sau un alt mascul înrudit îndeaproape –  îi va prelua locaţia şi comorile.
“Toate aceste decoraţii, tot ce alege masculul şi modul în care el le aranjează, totul este determinat de preferinţele femelei – spune Borgia. Într-un fel, păstrînd proporţiile, şi ei sînt ca noi: Ornamentele masculului nu trebuie să fie neapărat ale fizicului său, ci mai degrabă se referă la lucrurile dobîndite.”

Într-adevăr, masculul şi femela arată foarte asemănător – cu un penaj maroniu, împestriţat cu puncte aurii, şi pene roz pe ceafă. Acestea, de regulă, ascunse privirii, însă atît masculii, cît şi femelele şi le înfoaie în cazul unei agresiuni, iar masculul şi le arată, de asemenea, atunci cînd curtează o femelă sau cînd se antrenează pentru ritualul de împerechere.
Am văzut multe astfel de practici. Uneori, G.P. se cocoţa pe o cracă lîngă umbrarul său şi-şi repeta cîntecele stridente de dragoste, care aduceau cu şuieratul aburului dintr-un filtru de cafea. Uneori ţopăia de-a latul arenei, lingînd fiecare pai ca să-l marcheze cu salivă. Sau mai rearanja un căpăcel de aluminiu ici, un inel de plastic colo ori dădea drumul unuia din tuburile de cartuşe peste grămăjoara de cioburi, ridicîndu-şi capul pentru a asculta “ding”-ul făcut. Îmi închipui că şi-ar fi dorit să scoată acelaşi sunet pentru o femelă…
Uneori, unul sau doi alţi masculi soseau să evalueze competitorul sau să încerce să-i fure unul dintre obiectele de artă. Dar G.P. îşi apăra umbrarul cu străşnicie şi proprietăţile cu vigoare şi zbura spre ei cu ciocul pregătit, cu limba scoasă şi cu ghearele gata să lovească.
Într-o după-amiază, după o altă lungă zi de singurătate, G.P. a apucat în cioc cîteva fructe verzi de piper, şi-a înfoiat smocul de pene roz de pe ceafă şi a început să alerge în jurul şi în interiorul umbrarului, ţipînd şi cloncănind; arăta mai degrabă ridicol, ca orice biet suflet care aşteaptă să sune telefonul. Din nefericire, eu eram singura femelă din jur.
Sau poate că nu. Poate că o alta – una din propria sa specie – îl privea din adăpostul unui eucalipt aflat în  apropiere. Femelele tinere pot face vizite multiple, la numeroase umbrare, studiindu-le, la fel şi pe masculi, învăţînd, crede Borgia, cum să aleagă. Ele nu obţin nimic de la mascul, în afară de genele sale; el nu le ajută să crească puii. Nici femelele nu par să se împerecheze cu mai mult de un mascul într-un sezon. “Ea îi studiază şi apoi face alegerea – spune Borgia -, iar dacă e fericită, se va întoarce la acelaşi mascul anul următor.”
Să nu fi fost nici una dintre femelele care-l priveau pe G.P. suficient de mulţumită? Sau să fi fost mai degrabă o perioadă proastă? Vîntul bătea constant în cele mai multe după-amieze, iar cînd se înteţea, G.P. îşi lua des zborul, decizînd aparent că nu merită să-şi piardă vremea aşteptînd.
Apoi, în cea de-a patra dimineaţă, a apărut o femelă. Pentru scurt timp s-a oprit pe o cracă de lîngă umbrar, apoi a sărit direct înăuntru. G.P. a înnebunit, ţipînd ascuţit, înfoindu-se şi ţopăind în jurul umbrarului. S-a oprit la unul din capetele acestuia şi a ridicat un inel de aluminiu ca să i-l arate, l-a aruncat apoi şi a mai făcut încă o tură. Ea doar privea. Apoi a început să se lase în jos, ridicîndu-şi foarte încet coada, aplecîndu-şi capul înainte. Borgia mi-a spus că acesta era semnul “alegerii”, iar eu îmi ţineam respiraţia.
G.P. a început să ţipe şi mai tare şi s-a îndreptat spre ea. Chiar în acel moment, a apărut un alt mascul. Romantismul s-a transformat într-o încăierare cruntă, iar femela şi-a luat zborul.
Însă am fost sigură că ea şi-a făcut alegerea. Se va întoarce şi G.P. va primi o altă şansă să-şi păstreze genele în cărţi în jocul vieţii.

Text: Virginia Morell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2003)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. In subsolul primei fotografii sta precizat ca “Un elan în rut aleargă după o femelă …”. Tin sa mentionez ca este vorba de un cerb (Cervus Elaphus L.) si o femela de cerb (ciuta). Totusi poza nu e atat de neclara pentru o astfel de confuzie…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*