Kinkajou, noctambulul pădurilor ecuatoriale

Ghearele zdravene şi urechile rotunjite i-au adus porecla de „ursuleţ de miere”, iar lăbuţele agile şi coada prehensilă te duc cu gândul la o maimuţă. Dar kinkajou aparţine familiei ratonilor. Foto: Mattias Klum

Umblă doar noaptea, sus în coronamentul pădurii ecuatoriale. Acum, pentru prima dată, o privire indiscretă în habitatul lor natural.

Noaptea le auzi strigătele – spune fotograful Mattias Klum. E un fel de lătrat scurt, un ui-ui-ui care parcă spune: „ăsta e copacul meu, nu te apropia.“ După suspiciunea iniţială, kinkajou (Potos flavus) îşi împart copacii cu oamenii care se mută la nivelul lor, la 30 de metri, în coronamentul pădurii ecuatoriale din Panama. Klum şi asistentul lui au petrecut ceva nopţi umede cocoţaţi în arbori de balsa (Ochroma pyramidale), îmbrăcaţi în haine de camuflaj şi scanînd pădurea cu ochelari în infraroşu. „La început am stat la cel puţin şase metri de bobocii pe care veneau să-i mănînce – spune Klum. O dată ce ne-au acceptat, ne-am dus tot mai aproape. A fost o adevărată legătură între noi.“
Klum lucra pe teritoriul de cercetare al zoologului Roland Kays, de la New York State Museum, care acum zece ani şi-a început studiul în Panama. Pe atunci se ştia foarte puţin despre comportamentul kink (cum îi place lui Kays să-i alinte) în habitatul lor tropical din Lumea Nouă. De mărimea unei pisicuţe domestice, ei au doar cîţiva prădători. „Dacă poţi să-i găseşti – spune Kays –, ei nu fug de tine.“

Nu-s rari, ci greu de găsit.

Asta a fost dilema lui Roland Kays cînd a început să studieze Potos flavus în Parcul Naţional Soberanía, lîngă Canalul Panama. „Toată lumea credea că sînt solitari“ – explică el. Dar nimeni nu ştia de fapt ce făceau noaptea în coronamentul copacilor. Kinkajou coboară rar pe sol şi dorm toată ziua în scorburi. Deci cum să le pui emiţătoarele radio? Kays a conceput un sistem de capcane în copaci. Următoarea problemă: cum să-i atragi în capcane? Fiind clasificaţi drept carnivore, din cauza structurii craniului şi a dinţilor, Kays a încercat ca momeală carne de pui. Nici un amator. Zoologul auzise cum că unii kinkajou crescuţi de oameni dăduseră iama în barurile cu lichioruri ale stăpînilor, aşa că a încercat cu rachiu de piersici. Abstinenţă totală. Apoi s-a gîndit că bananele, care nu cresc în acea pădure, ar fi ceva nou. Şi au muşcat.
Studiul lui Kays arată că kinkajou de aici se hrănesc aproape în exclusivitate cu fructe, în special cu smochine sălbatice. Suplimentar, lipăie cu limba lor lungă nectarul florilor de balsa. „Nu sînt carnivore“ – spune el. Folosind analizele ADN şi urmărirea prin radio – şi lungindu-şi gîtul ore întregi pentru a urmări animalele cu binoclul şi lanterna – Kays a descoperit o neobişnuită structură socială. O femelă, doi masculi, un subadult şi un pui alcătuiesc familia tipică, dormind la un loc şi îngrijindu-se unii pe alţii, dar de obicei hrănindu-se individual. Femela e cea care părăseşte grupul, pe la doi ani şi jumătate, la maturitate sexuală. Teritoriul trece din tată în fiu şi masculii dezvoltă legături mai strînse între ei decît femelele. „Am văzut o dată un tată jucîndu-se cu puiul într-un smochin“ – spune Kays. Stăteau atîrnaţi de cozi şi îşi cărau unul altuia pumni în cap.“

Text: Holly Menino

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*