Alertă roşie

Purtînd smocuri de păr năclăit de la naştere, în urmă cu trei săptămîni, Martina se agaţă de burta lăsată a mamei ei, Marissa. Ea face parte dintr-o populaţie de urangutani studiaţi în Borneo. Una dintre cele mai apropiate rude ale noastre, urangutanii se numără şi printre cele mai periclitate specii – victime ale defrişărilor şi vînătorii, incapabili să-şi refacă populaţiile din cauza ritmului lent de reproducere. Foto: Tim Laman

Defrişările periclitează căminul urangutanilor din Borneo. Sîntem într-o cursă contra cronometru pentru salvarea lor.

„Marissa a născut!“ Vestea bună a adus-o asistentul meu de teren, Rhanda, care a dat buzna în tabăra de cercetare din Parcul Naţional Gunung Palung. Nu o mai văzusem de trei zile pe Marissa, unul dintre cei circa 50 de urangutani pe care îi studiam în libertate din 1994. Rhanda o găsise pe Marissa mîncînd fructe, cu puiul agăţat de ea. Urangutanii fac pui doar o dată la opt ani (considerat cel mai lung interval dintre naşteri la mamifere), aşa că aveam ce sărbători. Asta a fost în 1998, la scurt timp după prima mea prezentare a studiului pentru National Geographic. În cursul mai multor călătorii ulterioare în Borneo, am fost bucuroasă să constat că Martina (cum o numisem pe nou-născută) şi ceilalţi urangutani din tabăra noastră erau bine, în ciuda extinderii zonei despădurite ilegal.
Însă ameninţarea defrişărilor nu poate fi ignorată. În timp ce munca noastră de cercetare continuă să scoată la iveală noi secrete despre aceste maimuţe, ne înteţim eforturile de a le proteja fragilul habitat.
Împreună cu echipa mea de asistenţi, manageri ai parcului şi studenţi, am petrecut în ultimul deceniu peste 50.000 de ore observînd comportamentul urangutanilor şi studiindu-le fiziologia. Cercetăm cum ciclul recoltelor de fructe ale pădurii ecuatoriale afectează intervalul dintre naşteri şi perioada de dependenţă juvenilă.
Recent, ne-am alăturat efortului altor cercetători care studiază „cultura“ urangutanilor – obiceiuri transmise din generaţie în generaţie, deseori unice pentru fiecare populaţie în parte. De exemplu, Martina va creşte învăţînd să-i sperie pe străini cu sunete şuierătoare şi plescăit din buze, scoase cu ajutorul unui mănunchi de frunze. Acest comportament este întîlnit regulat doar în zona noastră. La circa 800 de kilometri vest de Borneo, în Sumatra, urangutanii folosesc beţe pentru a scoate seminţele, bogate în calorii, din fructele de neesia, ţepoase şi greu de mîncat, o şmecherie pe care tinerii o învaţă de la adulţi –, dar la care maimuţele din Borneo nu s-au gîndit.
O altă descoperire semnificativă a noastră a fost că masculii ajunşi la maturitate, aşa-zişii masculi primari, rămîn în condiţie fizică de vîrf doar cîţiva ani. Urmărirea femelelor şi luptele cu ceilalţi masculi îi uzează, afectîndu-le trăsăturile masculine specifice – li se umflă obrajii, li se revarsă guşile, se reduce frecvenţa anumitor comportamente, precum împerecherea sau strigătele, nişte urlete prelungi prin care îşi anunţă prezenţa. Pe măsură ce aceste caracteristici dispar, masculii devin ceea ce eu numesc „trecuţi“, condiţie ce indică de obicei sfîrşitul ciclului reproductiv.
La mulţi urangutani masculi, dezvoltarea trăsăturilor „primare“ întîrzie cîţiva ani, deşi ei sînt deja capabili să se reproducă. Cred că mediul e parţial responsabil de acest lucru. Ciclurile naturale ale plantelor duc la fluctuaţii serioase ale cantităţilor de fructe. În timpul penuriei, urangutanii consumă mai puţine calorii, ceea ce duce la scăderea fertilităţii femelelor.
Ca răspuns, masculii pot amîna atingerea formei fizice optime pînă cînd hrana va fi mai abundentă şi vor avea şanse mai bune de reproducere.
Din păcate, viitorul arată sumbru pentru urangutani. După unele estimări, 80% din habitatul lor a fost distrus. Defrişările s-au înmulţit în Indonezia; din 1996, tăierile – legale şi ilegale – au distrus două milioane de hectare de pădure pe an.
Cu o populaţie de aproximativ 2.500 de urangutani, Gunung Palung este unul dintre ultimele lor bastioane. Pe ansamblu, numărul urangutanilor este în scădere: cele între 15.000 şi 24.000 de maimuţe (endemice în Borneo şi Sumatra) ar putea dispărea în următorii 20 de ani.
Între timp, Marissa, Martina şi ceilalţi de aici au multe să ne înveţe în legătură cu asigurarea supravieţuirii lor.
Prin programele noastre de educaţie şi campaniile de informare privind parcul Gunung Palung am atras atenţia opiniei publice asupra problemei urangutanilor, în speranţa că le vom ameliora situaţia. Ar fi cu adevărat tragic să lăsăm aceste minunate maimuţe să dispară.

Locaţia studiului: Parcul Naţional Gunung Palung
Populaţia de urangutani: aproximativ 2.500
Populaţia mondială: 15.000 – 24.000 în sălbăticie
Cercetarea curentă: Studierea traseelor individuale ale urangutanilor, dezvoltarea juvenilă şi a strategiilor de împerechere şi reproducere.

Text: Cheryl Knott

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*