Zboară cocorii

În pădurile mlăştinoase din Kenya, cinci cocori cu coroană stau cocoţaţi pe ramurile unui acacia. Una din cele două specii care cuibăresc în copaci, cocorul cu coroană a devenit un important simbol al conservării mlaştinilor din estul Africii. Foto: Thomas D. Mangelsen

Simbolizînd norocul şi măreţia, cocorii au fost numiţi „întruchiparea spiritului sălbatic“. Dar distrugerea permanentă a mediului duce la restrîngerea florei şi faunei, iar o dată cu ele se diminuează şi şansele de supravieţuire ale acestor minunate păsări. Ele au nevoie de ajutorul oamenilor de ştiinţă şi al celor care se autonumesc „oameni-cocor“.

Dintr-un punct de observaţie ascuns într-un copac, cu vedere la mlaştinile din centrul statului Wisconsin, zăresc în depărtare o pasăre cu picioare lungi, o pată de alb arcuită la vîrf, ca un semn de întrebare luminos pe verdele de smarald al ierbii. Apoi, de după perdeaua de stuf, apare încă una. Sînt păsări de un an, înalte de un metru şi jumătate, cu penajul alb ca zăpada şi aripi elegante, cu vîrfuri negre, care se desfac ca nişte degete în timpul zborului. Acum sînt tăcute, dar din traheea lor lungă şi curbată în spatele iadeşului poate ieşi un ţipăt sălbatic, melodios, aspru şi tulburător.

Ar semăna cu o scenă de la începuturile lumii – cer nesfîrşit, legănat de trestii în vînt, cocori sălbatici – dacă nu ar fi ţarcul din apropiere în care cîţiva pui de cocor alb american, bine camuflaţi în penele lor cafenii, scormonesc prin mîl. Biologul Richard Urbanek, expert în cocori, îmi şopteşte că au fost crescuţi în captivitate, dar nu au auzit niciodată voci omeneşti şi nu au văzut siluete umane decît în costum de cocor. Puii au fost îngrijiţi şi hrăniţi timp de două luni de oameni îmbrăcaţi în cocori, ca parte a unui program experimental de reintroducere a unei populaţii migratoare de cocori albi americani sălbatici în jumătatea estică a Americii de Nord. Acum, înainte de a fi puşi în libertate, sînt învăţaţi obiceiuri de-ale strămoşilor lor cu ajutorul unor tehnici moderne, lansate de Operaţiunea Migraţia (Operation Migration), organizaţie menită să ajute păsările migratoare pe cale de dispariţie să-şi reînveţe rutele tradiţionale de migraţie. Lîngă ţarc se află o porţiune lungă acoperită cu iarbă, o pistă de decolare, unde puii învaţă să zboare în urma unui avion ultrauşor, pilotat de un om în costum de cocor. Acesta îi va conduce spre sud, la 1.900 de kilometri de acest refugiu, peste şapte state, pînă la locul de iernat din Florida.

Două stoluri au făcut deja acest voiaj şi s-au întors pe cont propriu, primii cocori albi americani care au zburat liber peste estul SUA după poate mai bine de un secol. După trei ani de migraţie condusă de planor, noua populaţie de păsări migratoare din est numără 36 de exemplare, cu cocorii de un an şi cu pui cu tot. Succesul acestui efort deschide calea unui proiect şi mai ambiţios, undeva pe meleagurile nordice ale Rusiei. În toamna anului viitor, o echipă internaţională vrea să conducă un stol de cocori albi siberieni, crescuţi în captivitate, pe o porţiune din ruta lor tradiţională, din Rusia pînă în Iran, pentru a-i reîn­văţa traseul străvechi de zbor. Echipa nu va folosi planoare, ci deltaplane, care vor străbate un drum dificil, de peste 5.000 de kilometri, peste patru ţări.

Aceste migraţii ghidate de oameni se numără printre cele mai recente acţiuni de intervenţie viguroasă pentru salvarea de la dispariţie a unei fiinţe unice – pe care ecologistul Aldo Leopold o numea „nu o pasăre oarecare“, ci „întruparea sălbăticiei“. Timp de mii de ani, cocorii au fost veneraţi pentru frumuseţea lor, pentru vechimea speciei, pentru statura şi zborul impresionante. În Africa şi Europa, imaginea lor apare în arta preistorică. Ei sînt reprezentaţi în mormintele egiptene, în cîntecele ruseşti, în totemurile şi simbolurile amerindienilor, în dansurile australiene şi în miturile greceşti şi romane. În multe părţi ale Asiei, cocorul este o pasăre sfîntă, simbol al fericirii, norocului, vieţii îndelungate, al păcii. După căderea bombei despre care oamenii au spus că a fost mai luminoasă decît o mie de sori, o fetiţă suferind de boala de iradiere s-a apucat să facă o mie de cocori de hîrtie, în speranţa că se va însănătoşi. A murit înainte să-şi atingă scopul, dar ştafeta a fost preluată de alţi copii, iar astăzi monumentele de piatră din Parcul Memorialului Păcii din Hiroshima sînt decorate cu milioane de mici cocori din hîrtie împăturită. Cu tot respectul ce li se poartă, cocorii nu au fost feriţi de distrugere. Ei sînt printre cele mai ameninţate familii de păsări, fiind vînaţi, persecutaţi şi izgoniţi din ultimele lor refugii de presiunea umană. Nouă dintre cele 15 specii de cocori sînt pe cale de dispariţie. Dispariţia mlaştinilor din estul Asiei ameninţă cocorii japonezi, cocorii-călugăr şi pe cei cu ceafa albă. Graţiosul cocor al paradisului, pasărea naţională a Africii de Sud, a avut de suferit de pe urma cîinilor sălbatici şi a extinderii plantaţiilor de pomi, care i-au redus în mare parte habitatul unic de savană. Cocorul alb american, cea mai rară specie, a fost exterminat din majoritatea ariei sale de răspîndire din America de Nord, în secolul al XIX-lea, prin vînătoare, colectare de ouă şi distrugerea habitatului de către fermierii care-au asanat mlaştinile, transformînd preria pentru agricultură. La începutul anilor ,40 mai rămăseseră doar 21 de exemplare. Situaţia dramatică a acestei specii le-a deschis multora ochii asupra preţului uriaş plătit pentru distrugerea naturii. Prin protejarea habitatului, restricţionarea vînătorii şi programe de reproducere în captivitate lansate în anii ,60, populaţia de cocori albi americani rămasă a început să crească. Acum numără 300 de păsări în libertate şi peste 100 în captivitate – nici pe departe cît cifrele iniţiale, dar un pas important spre refacere.

Unul dintre cei care au condus munca îndîrjită pentru salvarea cocorului alb american e George Archibald, de la Fundaţia Internaţională a Cocorului (ICF) din Baraboo, Wisconsin. Acum, Archibald are un nou proiect. Undeva în preria presărată cu flori de cîmp, nu de­parte de sediul ICF, el stă în aceeaşi cabană în care Aldo Leopold şi-a scris celebrele eseuri despre conservarea naturii. Un „maniac al cocorilor“, după cum singur se descrie, Archibald este considerat cel mai mare expert mondial în domeniu. Este un om modest, devotat cauzei salvării cocorilor de la extincţia totală, veşnic încrezător în şansele sale de succes. În ultimul sfert de veac, el a sprijinit lansarea unor programe de conservare a cocorilor în Japonia, China, Coreea de Sud, India, Iran, Africa de Sud, Australia şi Rusia. Archibald şi echipa lui de la ICF au creat o bancă a speciilor cu cocori captivi, pentru a-i feri de dispariţie. A cărat cutii cu ouă de cocori cale de zeci de mii de kilometri şi le-a livrat în siguranţă spre a fi incubate în crescătorii. A dansat cu cocorii, a cîntat cu ei, şi-a dedicat viaţa salvării lor şi a habitatului lor. De ce? „Cocorii sînt ambasadorii ecosistemelor în care trăiesc şi astfel ai bunăvoinţei internaţionale – spune el –, două lucruri pe care trebuie să le păstrăm cu grijă. Deoarece aceste păsări au nevoie de un mediu virgin, ele sînt un fel de specie-umbrelă: dacă-i salvezi pe ei, salvezi ecosistemele de mlaştini şi de pajişti de care depind. Şi cum migraţia lor nu cunoaşte graniţe politice, orice efort de a-i proteja necesită participarea oamenilor din mai multe ţări. Astfel ei devin un mijloc de cooperare între naţiuni, care sînt adesea polarizate politic.“ Se opreşte. „Şi în plus, îi iubesc.“

Ultima dorinţă a lui Archibald este de a reface o populaţie de cocori albi siberieni migratori în Asia Centrală. Numiţi uneori „cununi de nea“, magnificii siberieni sînt cei mai specializaţi cocori, depinzînd exclusiv de smîrcuri, mlaştini şi alte zone umede pentru cuibărit, hrană şi adăpost. Ei sînt şi cei mai periclitaţi, numărul lor scăzînd drastic din cauza pierderii habitatului şi a vînătorii în timpul migraţiilor. Cocorii albi siberieni au migrat, tradiţional, peste 5.000 de kilometri, din tundra polară a Siberiei, peste 11 ţări, pînă la zonele de iernat din China, India şi Iran. Succesul migraţiei depinde de starea bună a lanţului de zone mlăştinoase de-a lungul continentului, care le servesc drept puncte de popas.

Archibald şi o echipă internaţională urmăresc asigurarea unei legislaţii care să sporească protecţia acestor zone. Acest efort necesită răbdare, căci multe dintre naţiunile implicate se confruntă cu situaţii politice dificile, resurse limitate şi lideri sceptici. În vara lui 2005, echipa speră să crească 12 pui de cocor alb siberian în captivitate şi să-i înveţe să zboare în urma deltaplanelor cu piloţi deghizaţi în cocori. Apoi, cîndva, în toamnă, trei deltaplane vor decola din Uvat, Rusia, vor zbura peste vestul Kazahstanului, oprindu-se la Rezervaţia Naturală Astrahan, de pe Volga, apoi o vor lua spre sud, peste Azerbaidjan, de-a lungul coastei de vest a Mării Caspice, pînă la cîmpiile inundate din Fereydun Kenar şi Esbaran, locurile de iernat ale cocorilor în Iran. Păsările le vor urma.
Eforturile internaţionale de a crea un coridor sigur de trecere pentru aceste păsări în zone afectate de atîtea tulburări politice sînt considerate de unii o nebunie, iar de alţii o idee strălucită, un mod de a atrage atenţia mondială asupra cocorilor şi a lumii lor – plevuşca, pipirigul, papura, apele mici, aura rutelor ancestrale de migraţie care unesc regiuni şi ignoră frontierele.

Lumea cocorilor

Adevăraţi cetăţeni ai lumii, cele 15 specii de cocori plutesc liber deasupra a cinci continente, migrînd peste deşerturi, munţi, tundră îngheţată şi frontierele a zeci de naţiuni. Astfel, ei sînt ambasadori ai păcii între popoarele care îşi unesc eforturile pentru a salva elegantele păsări şi habitatele lor fragile, mlaştini, pajişti şi locuri de popas din timpul migraţiei. Din cauza pierderii habitatului, multe specii care prosperau cîndva în zone mult mai extinse – printre care cocorul japonez, cocorul-păun şi cel cu ceafa albă – sînt în prezent nevoite să trăiască pe fragmente de zone protejate în parcuri, rezervaţii sau chiar pe teritorii disputate între naţiuni ostile.

Cel mai rar, cocorul alb american, trăia cîndva peste tot la est de Munţii Stîncoşi, în America de Nord. Acum, două populaţii mici migrează între locurile de cuibărire din Canada şi Wisconsin şi cele de iernat, din Texas şi Florida.
Cocorii albi siberieni au migraţia cea mai împrăştiată. Cuibăresc în mlaştini lîngă Cercul Polar, apoi călătoresc spre sud, peste vaste terenuri ostile şi şase naţiuni diferite, pînă la locurile de iernat din China şi Iran – un zbor de peste 5.000 de kilometri.

Magnificul cocor al paradisului, simbol naţional al Africii de Sud, migrează pe verticală, din locurile de înmulţire din podişurile uscate, ierboase, de la 1.900 m, în văile joase, pentru iernat.
Cocorii mici pot atinge pînă la 7.500 m altitudine cînd traversează Munţii Hinducuş în migraţiile lor de primăvară şi toamnă, între locurile de cuibărire din Asia Centrală şi cele de iernat, mai călduroase, din India.

Text: Jennifer Ackerman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*