Dansul morţii

Rănit de o haită de lupi, un tînăr elan mascul înfruntă duşmanul pe un rîu din Parcul Naţional Denali, din Alaska. Foto: Yva Momatiuk şi John Eastcott

Rănit de o haită de lupi, un tînăr elan mascul înfruntă duşmanul pe un rîu din Parcul Naţional Denali, din Alaska. Această confruntare este un act dintr-o dramă sîngeroasă, la care oamenii rareori sînt martori.

Aflîndu-ne la o nuntă în Anchorage, Alaska, am primit un pont de la un camarad fotograf. Cam cu o săptămînă în urmă, zicea el, lupii au atacat un elan lîngă drum, în Denali, rănindu-l grav – dar nu l-au omorît. Dacă ar mai fi fost în viaţă, ar fi putut avea loc o scenă clasică, rar imortalizată. După cîteva zile, într-o dimineaţă rece şi umedă, am găsit tînărul mascul pe Rîul Teklanika. Avea o rană sîngerîndă pe coapsa dreaptă şi şchiopăta. Pe cînd se apropia o ursoaică grizzly cu puii ei, au apărut şi lupii.
Animalele alergau, săreau, dădeau cu laba, patrulau şi muşcau, erau agitate, în alertă, şi s-ar fi putut omorî unele pe altele. Chiar şi elanul rănit era periculos, lovind cu copitele şi cu coarnele. Totuşi uciderea lui ar fi însemnat o bună răsplată. Sutele de kilograme de carne şi organe ar fi fost o sursă importantă de calorii vitale (iar măduva o gustare suculentă) în munţii reci şi sterpi din Denali.
Lupii ucid de obicei astfel: un vînător cu experienţă îi sare în spate elanului şi îi sfîşie muşchii coapsei. Alt lup îşi înfige dinţii în nasul proeminent al elanului. Alţii din haită apucă şi smulg orice parte a corpului, pentru a ajuta astfel la doborîrea prăzii. În mod remarcabil, acest elan a supravieţuit atacului iniţial, fiind rănit, dar neînvins încă.
Mirosul de sînge şi infecţie, combinat cu strigătele gălăgioase ale corbilor, a mai atras, în final, cîţiva urşi în lupta pentru trofeu cu cei şase lupi. Zbătîndu-se pentru o poziţie bună, o femelă grizzly s-a apropiat de elan, dar cînd haita de lupi i-a ameninţat puii, s-a întors pentru a-i apăra.
Lupii au urmărit elanul toată ziua, adesea forţîndu-l să intre în rîul rece, slăbindu-i puterile. Acesta nu-şi mai scutura coarnele spre atacatorii săi. I se vedeau coastele cum se ridică şi se lasă în respiraţii slabe. Ochii îi erau goi şi afundaţi în orbite. După-amiază tîrziu, elanul s-a zbătut din nou să urce malul, să scape de apa îngheţată. Cînd un lup s-a apropiat, vînătorul şi prada s-au privit în ochi – ceea ce scriitorul Barry Lopez a numit conversaţia morţii. „E un schimb ritual, carnea celui vînat în schimbul respectului pentru spiritul său“ – a scris el.
Stînd în apropiere, am simţit transformarea apărării în acceptare. Gonit de lup, elanul s-a prăbuşit în rîu.
Curentul l-a purtat 30 de metri în aval, înainte ca doi lupi să tragă masculul inert la apă mică. Lupii înfulecau lacom, dar au fost în curînd alungaţi de un grizzly masiv.
Pînă dimineaţa, ursul plecase, iar ursoaica grizzly se întorsese şi stătea tolănită lîngă carcasa pe care o revendicase. După ce a mîncat pe săturate, s-a răsucit pe spate pentru a-şi alăpta puii nerăbdători.
După plecarea ursoaicei sătule şi a puilor, un alt grizzly s-a apropiat de carcasă – însă lupii l-au atacat din toate părţile. I-au sărit în spate, muşcîndu-l cu colţii şi forţîndu-l să se ridice şi să se răsucească pentru a se apăra. După cîteva minute de luptă, lupii l-au pus pe fugă pe urs, înainte ca acesta să poată lua măcar o singură îmbucătură.
Ursul tînăr a respins atacul cînd lupii s-au năpustit din nou, în echipă. Prea rapizi pentru a fi prinşi şi vătămaţi de ghearele puternice ale ursului, lupii au stăruit, refuzînd să-şi părăsească prada de bunăvoie.
În timp ce tînărul urs se înfrupta, lupii veneau tot mai aproape. Ei doborîseră elanul, dar acum erau ţinuţi la distanţă. Cu ochii aţintiţi asupra ursului, un lup a muşcat din capătul opus al carcasei. Curînd, alţi membri ai haitei au început să mănînce, dar ursul nu a reacţionat. Era ca şi cînd animalele ar fi hotărît: gata cu lupta asta periculoasă, hai să mîncăm!
O asemenea scenă este rareori surprinsă chiar şi de biologi cu experienţă. Cum de aceste animale au ajuns să împartă prada? Oare pentru că majoritatea erau tinere şi fără experienţă? Sau poate că beneficiile ospăţului depăşeau riscul unei lupte pentru ultimele rămăşiţe?
După ce din carcasă n-au mai rămas decît pielea, craniul şi cîteva oase roase bine, ursul s-a îndepărtat, lăsîndu-i pe corbi să ciugulească rămăşiţele. După două zile zbuciumate, drama luase sfîrşit, iar pe malul rîului s-a reinstalat liniştea.
Pe cînd soarele străpungea burniţa, un lup cu burta plină se îndepărta de leş şi la fel am făcut şi noi – impresionaţi de acest ultim episod, totuşi fără să ni-l putem explica.

Text: Yva Momatiuk şi John Eastcott

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*