Ursul-spirit

Într-o pădure tropicală nordică, drapată în muşchi, din Columbia Britanică, tuia-gigantice trăiesc o mie de ani, iar urşii-negri se nasc cu blana albă. Foto: Paul Nicklen

Într-o pădure tropicală nordică, drapată în muşchi, din Columbia Britanică, tuia-gigantice trăiesc o mie de ani, iar urşii-negri se nasc cu blana albă.

Într-o dimineaţă, pe o ploaie mocnită de toamnă, pe coasta Columbiei Britanice o siluetă întunecată coboară agale către malul apei. Un urs-negru a venit să ia masa. Este sezonul depunerii icrelor. Peştii doldora de icre mişună în apele curgătoare ale Insulei Gribbell, o mică parte din Pădurea Tropicală a Marelui Urs, din Canada, una dintre cele mai mari păduri tropicale de coastă din zona temperată a lumii. Ursul poposeşte pe un petic de alge-brune-de-piatră, ca să adulmece aerul. Ploaia şi ceaţa nu pot masca mirosul ciudat, putred. Cadavrele somonilor-roz şi somonilor-keta zac încâlcite printre firele de rogoz aduse de flux. Ursul se mişcă precum o siluetă în acest peisaj, blana lui neagră confundându-se cu stâncile întunecate şi pădurile umbroase.
Marven Robinson zăreşte ursul, dar nu e interesat. „Poate avem mai mult noroc în amonte“ – spune el. Robinson, 43 de ani, îndesat şi echipat pentru ploaie, este călăuză prin sălbăticie şi membru al comunităţii gitga’at, una dintre Primele Naţiuni, al cărei teritoriu tradiţional include şi Insula Gribbell. Nu acela e ursul pe care-l caută, ci o făptură mai rară şi venerată, pe care gitga’at o numesc mooksgm’ol – ursul-spirit – o contradic- ţie pe patru picioare: un urs-negru de culoare albă.
Nici albinos, nici polar, ursul-spirit (numit şi urs- Kermode) este o variantă albă a ursului-negru nord-american şi trăieşte aproape numai aici, în Pădurea Tropicală a Marelui Urs. Având aproape 65.000 km2 – cam o dată şi jumătate cât Elveţia – regiunea coboară 400 km pe coasta vestică a Canadei şi cuprinde o vastă reţea de fiorduri învăluite în ceţuri, insule cu păduri dese şi munţi cu piscuri de gheaţă. Urşi-grizzly şi urşi-negri, lupi, carcaju, balene-cu-cocoaşă şi orci prosperă de-a lungul acestei coaste care a găzduit sute de generaţii ale Primelor Naţiuni, precum gitga’at. E un loc straniu, sălbatic şi misterios. Aici sunt lupi care pescuiesc. Căprioare care înoată. Tuia-gigantice care veghează din înalturi de un mileniu sau chiar mai mult. Şi un urs-negru care e alb.
În timp ce bocancii lui plescăie urcând cărarea umedă, mărginită de ferigi şi iarba-dracului, Robinson scrutează împrejurimile. Nici urmă de urşi. Descoperă un smoc de blană albă agăţat de o creangă de arin. „Sigur sunt prin zonă“ – îmi spune el. Arată spre scoarţa roasă. „Le place să se ridice în două labe şi să muşte din coajă doar ca să le spună altor urşi: «Aici sunt şi folosesc acest râu.»“
Trece o oră. Robinson aşteaptă răbdător, aşezat pe un bolovan pătat cu muşchi. Apoi vede mişcare într-un tufiş. „Uite-l!“ – îmi spune.
Un urs alb apare din desişul pădurii, îndreptându-se spre o piatră ieşită din apă. Pe fondul întunecat al pădurii tropicale, blana ursului are o sclipire uşor ponosită. Nu e tocmai de un alb pur. Mai degrabă ca un covor de culoarea vaniliei, care ar trebui curăţat la abur. Ursul îşi bălăngăne capul dintr-o parte în alta, căutând un somon în apa învolburată. Înainte să plonjeze după unul, un urs-negru iese pe neaşteptate din pădure şi-l pune pe fugă pe cel alb de pe piatra lui – deşi „fugă“ ar putea fi prea mult spus. Tot ce fac urşii pare să se deruleze cu încetinitorul, de parcă ar încerca să-şi conserve şi ultima calorie pentru iarna viitoare. Ursul alb intră greoi în desiş şi dispare.
Robinson priveşte atent. Şi-a petrecut 15 ani printre urşii-spirit. Şi totuşi e fascinat. „Ursul ăsta alb e foarte supus – spune el. Uneori, asta mă emoţionează. Sunt o fire protectoare. Am văzut cândva un urs alb şi bătrân atacat de un urs-negru, mai tânăr. Am fost la un pas să sar şi să-l împroşc pe cel negru cu spray iritant. Instinctul mă împingea la asta. Dar apoi ursul alb s-a ridicat în două labe şi l-a azvârlit pe celălalt.“ Robinson zâmbeşte, de parcă ar recunoaşte ce absurd ar fi fost ca un om să intervină într-o luptă între urşi. Dar sclipirea din ochii lui arată că ar fi fost în stare.

Şi Robinson nu e singurul. Acelaşi instinct protector, unul dintre factorii care i-au menţinut în viaţă pe urşii-spirit, e la fel de puternic în toată Pădurea Tropicală a Marelui Urs.
„Poporul nostru n-a vânat niciodată ursul alb“ – spune Helen Clifton, stând în bucătăria ei din Hartley Bay, un sătuc de pescari marcat de fumul subţire al cuptoarelor cu lemne şi răsunând de chemările corbilor. Autoritară în glas şi-n spirit, Clifton, 86 de ani, este şefa unui clan gitga’at, una dintre cele 14 grupări care alcătuiesc populaţia tsimshian, de pe coasta nord-vestică a Columbiei Britanice. Aici, carnea de urs a fost rareori un aliment principal – spune ea. Dar vânătorii Primelor Naţiuni au pornit în număr mare să vâneze urşi-negri după ce neguţătorii europeni au pus bazele comerţului cu blănuri în Columbia Britanică, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Chiar şi pe atunci însă discuţia despre ursul alb era tabu – iar tradiţia a continuat de-a lungul mai multor generaţii. „Nici măcar seara, când ne adunam la masă, nu vorbeam despre ursul-spirit“ – spune Clifton.
Această tradiţie a buzelor pecetluite a fost poate o primă formă de protecţie a mediului. Dacă nu au pomenit despre urşi şi, cu atât mai mult, nu i-au vânat, gitga’at şi triburile învecinate n-au lăsat vreodată ca vreo vorbă despre aceste făpturi să ajungă la urechile neguţătorilor de blănuri. Chiar şi astăzi, indigenii gitga’at şi kitasoo/xai’xais îşi păzesc atent urşii în sezonul de vânătoare. „Nu e o idee bună să vii după urşi-negri pe teritoriul nostru – spune Robinson. Nu se ştie niciodată. S-ar putea ca şi urşii noştri să răspundă cu focuri de armă.“
Atitudinea asta face diferenţa. Decenii la rând, prezenţa braconierilor şi a vânătorilor de trofee – ca şi a gaterelor şi a fabricilor de conserve – i-a împuţinat şi iritat pe urşii-grizzly din regiune. Aceste industrii au dispărut acum, la fel ca vânătoarea de urşi-grizzly, în anumite zone ale pădurii tropicale. Şi urşii proliferează. „În primii mei ani, era ceva să vezi un grizzly“ – mi-a spus Doug Stewart. Ca membru al patrulei pescarilor, de mai bine de 35 de ani Stewart monitorizează migraţia peştilor din Pădurea Marelui Urs. „Acum îi vezi tot timpul. Într-o singură dimineaţă pot întâlni până la cinci urşi-grizzly.“
De fapt, le merge atât de bine, încât unii chiar se întreabă dacă nu cumva revenirea urşilor-grizzly îi alungă pe urşii-negri şi chiar pe unii dintre cei albi din cele mai bune locuri de pescuit de pe râu. „Acolo unde vezi un «griz» n-o să mai vezi vreun urs-negru sau unul alb – spune Doug Neasloss, călăuză în sălbăticie şi membru al clanului kitasoo/xai’xais. Urşii-negri le lasă loc berechet celor grizzly.“
Asta ar putea indica un lucru interesant: poate că ursul-grizzly a contribuit la concentrarea genelor de Kermode pe Insulele Princess Royal şi Gribbell. „Urşii-grizzly şi cei negri coexistă pe toate insulele, mai puţin pe acestea mai mici – spune Thomas Reimchen, biolog la Universitatea din Victoria. Aici, habitatul nu este suficient pentru grizzly. Ei au nevoie de estuare mari, pline de vegetaţie, habitat subalpin şi un teritoriu uriaş – pe care aceste insule nu le oferă.“
Însă ele au altceva: ochii oamenilor care veghează asupra lor. „Le spun tinerilor – îmi povesteşte Helen Clifton – ca, atunci când văd un urs-spirit, să nu deschidă staţiile radio şi să dea de ştire. Dacă vrei să povesteşti cuiva, spune că l-ai văzut pe «mooksgm’ol». Oamenii vor înţelege, iar urşii vor fi în siguranţă.“

Oamenii de ştiinţă ştiu cum ajung urşii-negri să se nască albi. Dar nu sunt siguri de ce. Fenomenul – numit „kermodism“ – e declanşat de o mutaţie recesivă a genei MC1R, aceeaşi genă asociată la oameni cu părul roşcat şi pielea albă. Ca să se nască alb, un urs trebuie să moştenească mutaţia de la ambii părinţi. Aceştia nu trebuie neapărat să fie albi, ci doar purtători ai genei recesive. Deci nu e deloc neobişnuit ca urşii albi să se nască din părinţi negri.
Blana albă apare doar la unul din fiecare 40-100 de urşi-negri de pe ţărmul continental al Columbiei Britanice, dar trăsătura este mai pronunţată pe anumite insule din Pădurea Tropicală a Marelui Urs. Pe Insula Princess Royal, unul din 10 urşi-negri este alb. Pe Insula Gribbell, la nord de Princess Royal, raportul este de 1 din 3. Biologul Wayne McCrory, de la Valhalla Wilderness Society, consideră că Gribbell este „insula-mamă a urşilor albi“.
Nu e foarte clar cum a apărut această trăsătură. Una dintre teorii a fost ipoteza „ursului glaciar“, conform căreia kermodismul ar reprezenta o adaptare rămasă din ultima mare epocă glaciară, care s-a încheiat aici acum 11.000 de ani. Pe atunci, cea mai mare parte din Columbia Britanică de azi încă era acoperită de gheţuri şi blana albă ar fi putut oferi un camuflaj. Dar această teorie ridică o întrebare: de ce după retragerea gheţarilor n-a dispărut şi gena blănii albe?
Ca să aflăm mai multe, eu şi Doug Neasloss plecăm să căutăm urşi pe Insula Princess Royal. „Salut, ursule!“ – spune Neasloss sărind din barcă, aproape de gura de vărsare a unui pârâu. Parcă ar striga un prieten numit Ursu, deşi nu e nici urmă de animal. „Nu e bine să-i sperii“ – îmi spune ghidul de 28 de ani, care lucrează pe teritoriul tradiţional al tribului kitasoo/xai’xais. Un tub de spray iritant „puterea ursului“ e înfipt într-o teacă, pe şoldul lui.
Neasloss revendică un loc sub un tsuga şi-şi trage gluga pe ochi, la adăpost de ploaia fără sfârşit. De curând, a văzut un urs alb prin preajmă – spune el –, deşi nu există vreo garanţie că va reapărea. Puţin după ora trei, îmi arată cu degetul spre malul celălalt al râului. Un urs alb coboară greoi spre apă. E mai mare şi mai sigur pe el decât cel de pe Insula Gribbell. Straturi de grăsime se revarsă de pe burtă de parcă ar purta o haină cu două numere mai mare. Se cocoaţă deasupra unei băltoace, se întinde şi-şi bagă în apă ambele labe din faţă, scoţând un somon-keta dolofan, lung de un metru.
Cercetătorii au demonstrat recent că ursul-spirit e avantajat de blana lui albă când pescuieşte. Deşi urşii albi şi cei negri tind să aibă aceeaşi rată de succes după lăsarea întunericului – când urşii pescuiesc cel mai mult –, cercetătorii Reimchen şi Dan Klinka, de la Universitatea Victoria, au remarcat o diferenţă în timpul zilei. Urşii albi prind somoni într-una din trei încercări. Cei negri, doar într-una din patru. „Somonii sunt mai puţin îngrijoraţi de un obiect alb pe care-l văd de sub suprafaţa apei“ – speculează Reimchen. Asta ar putea explica parţial de ce blana albă continuă să apară la un număr mare de exemplare. Dacă somonul este principala sursă de grăsimi şi proteine a unui urs de pe coastă, o femelă de succes se poate ospăta cu somon ca să stocheze mai multă grăsime pentru iarnă, cu şanse ca numărul de pui pe care îi poate avea să crească.
Ploaia cade continuu pe Insula Princess Royal, iar eu şi Neasloss privim cum ursul-spirit se ospătează pe săturate cu somon. Când prada e atât de bogată, urşii pot deveni mofturoşi. Unii mănâncă doar capul peştelui. Alţii îi despică doar abdomenul şi sorb icrele. Unii sunt lacomi. „Odată am văzut un urs-spirit mâncând 80 de somoni la o singură masă“ – spune Neasloss. Ursul ăsta preferă să cineze în intimitate. Se întoarce cu somonul în dinţi şi aleargă în sus, pe deal, spre vreo ascunzătoare nevăzută. După 20 de minute, se întoarce, înşfacă alt peşte şi-l duce în pădure. Episodul se repetă ore în şir, până când lumina zilei începe să pălească.

Text: Bruce Barcott

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2011)

Galerie de imagini:



3 Comments

  1. Este complet gresit sa numiti “tropicala” o padura care se afla la 53 grade lat. N. Tropical inseamna intre cele 2 tropice, corect ar fi “padure umeda” sau eventual “padure umeda nordica”. Tipul acesta de paduri numite in engleza “rainforest” sunt caracterizate de precipitatii abundente nu neaparat de faptul ca sunt situate la tropice unde padurile pot fi la fel de bine si xerofile nu neaparat umede.

  2. Ma astept ca la acest nivel sa nu apara barbarisme de genul ”paduri tropicale”. Oricine se uita pe harta intelege ca in Canada nu e nimic tropical.
    Documentarul despre fotografierea acestui urs este deosebit, fotograful a stat zile la rand in ploaie pentru aceste fotografii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*