S-a înşelat Darwin?

Drosophila melanogaster. Foto: Robert Clark

 Nu. Dovezile Evoluţiei sunt copleşitoare.

Text: David Quammen

Evoluţia prin selecţie naturală, conceptul central al muncii de-o viaţă a lui Charles Darwin, este o teorie. O teorie despre originea adaptării, complexităţii şi diversităţii printre vieţuitoarele Pământului. Dacă eşti sceptic din fire, nefamiliarizat cu terminologia ştiinţifică şi necunoscător al dovezilor copleşitoare, ai putea fi chiar tentat să spui că e „doar“ o teorie. În acelaşi sens, relativitatea cum a descris-o Albert Einstein este „doar“ o teorie. Ideea lui Copernic din 1543 că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, şi nu invers, este o teorie. Deriva continentelor e o teorie. Existenţa, structura şi dinamica atomilor? Teoria atomică. Chiar şi electricitatea este o construcţie teoretică ce implică electroni, unităţi minuscule de masă cu sarcină electrică pe care nu le-a văzut nimeni vreodată.


Fiecare dintre aceste teorii este o explicaţie ce a fost confirmată prin observaţii şi experimente în asemenea măsură, încât e acceptată ca atare de către experţi. Asta înţeleg oamenii de ştiinţă când vorbesc despre o teorie: o afirmaţie desluşită, conformă cu dovezile, şi nu o speculaţie fantezistă, fără noimă. Ei adoptă o asemenea explicaţie cu încredere, dar provizoriu – acceptând-o ca pe cea mai bună şi la îndemână perspectivă asupra realităţii, cel puţin până la unele date vădit contradictorii sau până când vor apărea explicaţii mai bune.

Toţi ceilalţi suntem, în general, de acord cu ceea ce zic ei. Ne conectăm televizoarele la mici prize în perete, socotim anul în funcţie de lungimea orbitei Pământului şi, în multe alte privinţe, ne trăim vieţile bazându-ne pe credinţa în realitatea acelor teorii.

Totuşi, teoria evoluţionistă este puţin diferită. Este o viziune atât de cuprinzătoare, de-a dreptul fantastică, asupra vieţii, încât unii o consideră chiar inacceptabilă, în ciuda numeroaselor dovezi ce vin în sprijinul ei. Aplicată propriei noastre specii, Homo sapiens, teoria evoluţionistă poate părea şi mai ameninţătoare. Mulţi fundamentalişti creştini şi evrei ultraortodocşi sunt cuprinşi de nelinişte la gândul că descendenţa omului din primate timpurii contrazice interpretarea strictă a Cărţii Genezei. Neliniştea lor este dublată de creaţionişti islamici precum Harun Yahya, autor al volumului recent intitulat Înşelăciunea evoluţiei, ce indică drept adevăr ad litteram povestea celor şase zile ale creaţiei din Coran şi numeşte teoria evoluţiei „nimic mai mult decât o înşelătorie ce ne-a fost impusă de cei care domină sistemul mondial“. Defunctul Srila Prabhupada, din mişcarea Hare Krishna, explica faptul că Dumnezeu a creat „cele 8.400.000 de specii vii de la bun început“, pentru a stabili multiplele niveluri de reîncarnare pentru sufletele ce se înalţă. Deşi sufletele se înalţă, speciile însele nu se schimbă, a insistat el, respingând „teoria absurdă a lui Darwin“.

Nici alţii, nu doar scripturaliştii, nu se lasă convinşi de evoluţionism. Potrivit unui sondaj Gallup rezultat în urma a mai mult de o mie de interviuri telefonice, din 2001, nu mai puţin de 45% dintre adulţii americani au afirmat că „Dumnezeu a creat omul cu formă apropiată celei actuale, cândva în ultimii circa 10.000 de ani“. Evoluţia, după socoteala lor, n-a jucat nici un rol în modelarea noastră.

Numai 37% dintre americanii intervievaţi erau împăcaţi atât cu Dumnezeu, cât şi cu Darwin, adică intervenţia divină pentru a însufleţi huma şi evoluţia pentru a o modela. (Această perspectivă, potrivit mai multor declaraţii papale, este compatibilă cu doctrina romano-catolică). Doar 12% dintre americani cred că oamenii au evoluat din alte forme de viaţă, fără nici o implicare divină.

Cel mai surprinzător lucru în legătură cu rezultatele acestui sondaj nu este faptul că atât de mulţi americani resping evoluţionismul, ci faptul că statistica nu s-a schimbat prea mult în ultimele două decenii. Operatorii Gallup au pus exact aceleaşi întrebări în 1982, 1993, 1997 şi 1999. Convingerea creaţionistă – că Dumnezeu singur, şi nu evoluţia, a creat omul – nu a scăzut niciodată sub 44%. Cu alte cuvinte, aproape jumătate din populaţia SUA preferă să creadă că Charles Darwin s-a înşelat tocmai în aspectele esenţiale ale Sfintei Scripturi.

Oare de ce sunt atât de mulţi antievoluţionişti? Scripturalismul nu poate fi decât o parte a răspunsului. Publicul american este cu siguranţă format şi dintr-un număr mare de scripturalişti, dar nu atât de mare, încât să totalizeze 44%. O altă parte sunt prozeliţii creaţionişti şi activiştii politici, care se străduiesc din greu să intervină în predarea biologiei evoluţioniste în şcolile publice. Încă o parte trebuie să fie confuzia nevinovată şi ignoranţa milioanelor de adulţi din Statele Unite ale Americii.

Mulţi oameni nu au asistat niciodată la un curs de biologie despre evoluţie, nici n-au citit vreo carte în care teoria să fie explicată cu luciditate. Bineînţeles, cu toţii am auzit de Charles Darwin şi de o noţiune vagă şi sumbră despre luptă şi supravieţuire, căreia uneori i se lipeşte captivanta etichetă de „darwinism“. Dar principalele surse de informare prin care cei mai mulţi americani au luat cunoştinţă de acest subiect sunt, se pare, unele întâmplătoare, în cel mai fericit caz: osmoza culturală, articole din reviste şi ziare, documentarele semidocte despre natură de la televizor şi din auzite.

Evoluţia este un concept frumos şi important, mai important în zilele noastre pentru binele omenirii, pentru medicină şi pentru percepţia noastră asupra lumii decât a fost vreodată. De asemenea, este foarte convingătoare.

Dovezile ce o susţin sunt din belşug, variate, în continuă creştere, puternic interconectate şi uşor accesibile în muzee, cărţi populare, manuale şi o cantitate uriaşă de studii ştiinţifice competente. Nimeni nu are de ce şi nimeni nu ar trebui să accepte evoluţionismul doar ca pe o chestiune de credinţă.

Două mari idei, nu doar una, sunt în discuţie: evoluţia tuturor speciilor, ca un fenomen istoric, şi selecţia naturală, ca principalul mecanism ce o determină. Prima întrebare este ce s-a întâmplat. A doua este cum. Ideea că toate speciile provin din strămoşi comuni a fost sugerată şi de alţi gânditori, inclusiv de Jean-Baptiste Lamarck, cu mult înainte ca Darwin să fi publicat „Originea speciilor“ în 1859. Ceea ce a făcut cartea lui Darwin atât de remarcabilă când a fost publicată şi atât de influentă de-a lungul timpului a fost faptul că a oferit o explicaţie raţională a procesului evoluţiei. La aceeaşi concluzie a ajuns în mod independent Alfred Russel Wallace, un tânăr naturalist ce făcea studii de teren în Arhipelagul Malaez la sfârşitul anilor 1850. În analele istorice, dacă nu în concepţia populară, Wallace şi Darwin îşi împart gloria de a fi descoperit selecţia naturală.

Esenţa conceptului este că diferenţele ereditare mărunte, întâmplătoare ale indivizilor au ca rezultat şanse diferite de supravieţuire şi reproducere – succes pentru unii, moarte fără urmaşi pentru alţii – şi că această selecţie naturală duce la modificări semnificative ale formei, dimensiunilor, forţei, înzestrării, culorii, biochimiei şi comportamentului urmaşilor. Creşterea excesivă a populaţiei duce la o competiţie acerbă. Deoarece competitorii cu mai puţin succes produc mai puţini urmaşi ce supravieţuiesc, schimbările inutile sau negative tind să dispară, în timp ce schimbările folositoare tind să se păstreze şi treptat să se amplifice în toată populaţia.

Aceasta este o parte a procesului de evoluţie, cunoscută drept anageneză, pe parcursul căruia se transformă o singură specie. Dar există şi o a doua parte, cunoscută drept speciaţie. Uneori, modificările genetice se acumulează în cadrul unui segment izolat al unei specii, nu în toată specia, pe măsură ce populaţia izolată se adaptează condiţiilor locale. Treptat, o ia într-o direcţie proprie, punând stăpânire pe o nouă nişă ecologică. La un anumit moment, devine ireversibil distinctă – adică atât de diferită, încât membrii săi nu se mai pot încrucişa cu restul. Acum există două specii, acolo unde mai înainte era una singură. Darwin a numit acest fenomen de separare şi specializare „principiul divergenţei“. A fost o parte importantă a teoriei sale, explicând diversitatea atotcuprinzătoare a vieţii, cât şi adaptarea speciilor individuale.

Acest mozaic nemaipomenit şi radical de concepte provine dintr-o sursă neverosimilă. Charles Darwin era timid şi meticulos, un înstărit proprietar de pământ, cu prieteni apropiaţi printre clericii anglicani. Avea un aer blând şi modest, o puternică nevoie de solitudine şi o extraordinară dedicare onestităţii intelectuale. Ca student la Cambridge, studiase, fără tragere de inimă, pentru a deveni el însuşi cleric, până să îşi descopere adevărata vocaţie de om de ştiinţă. Mai târziu, asigurându-şi o bună, dar convenţională reputaţie în istorie naturală, a petrecut 22 de ani strângând în secret dovezi şi cântărind argumente – atât în favoarea, cât şi împotriva teoriei sale –, pentru că nu a vrut să apară cu un discurs neconvingător. Se poate să fi avut reţineri şi din cauza temerii sale de a anunţa o teorie ce părea să contrazică credinţa religioasă convenţională – în particular, convingerile creştine ale soţiei sale, Emma. Darwin însuşi a renunţat în mod discret la creştinism la mijlocul vieţii şi mai târziu s-a descris ca fiind un agnostic. A continuat să creadă într-un fel de divinitate distantă şi impersonală, o entitate măreaţă care pusese în mişcare universul şi legile sale, dar nu într-un Dumnezeu personal care alesese omenirea, în mod intenţionat, ca specie favorită. Darwin a evitat să-şi etaleze lipsa de credinţă religioasă, cel puţin în parte, din respect pentru Emma. Iar ea s-a rugat pentru sufletul lui.

În 1859 şi-a publicat în sfârşit cartea sa revoluţionară. Cu toate că era cuprinzătoare şi substanţială, la 490 de pagini, el a considerat Originea speciilor doar un „rezumat“ rapid şi neîngrijit al imensului volum la care lucrase până când a fost întrerupt de o întâmplare alarmantă. (De fapt, ar fi vrut să o intituleze Rezumat al eseului despre originea speciilor şi varietăţilor prin selecţie naturală, dar editorul său l-a considerat ca fiind insuficient de incitant.) Întâmplarea alarmantă a fost primirea unei scrisori şi a unui manuscris anexat din partea lui Alfred Wallace, pe care îl cunoştea doar de la distanţă, prin corespondenţă. Manuscrisul lui Wallace schiţa aceeaşi mare idee – evoluţia prin selecţie naturală – pe care Darwin o considera a lui proprie. Wallace scrisese în grabă această hârtie şi (necunoscând gândirea evoluţionistă a lui Darwin, ţinută secret atât de mult timp) i-o expediase din Arhipelagul Malaez, împreună cu o rugăminte pentru ajutor şi răspuns. Darwin s-a îngrozit. După două decenii de efort scrupulos, acum altcineva i-o lua înainte. Sau poate nu întru totul. A înaintat lucrarea lui Wallace spre publicare, reuşind totuşi să-şi susţină propria afirmaţie anterioară prin publicarea a două fragmente din opera sa netipărită. Apoi a aşternut în grabă Originea, „rezumatul“ acestei teme. Spre deosebire de Wallace, mai tânăr şi mai puţin meticulos, Darwin a înţeles importanţa asigurării unei construcţii logice şi cu dovezi convingătoare.

Dovezile, cum le-a prezentat el, se împart în special în patru categorii: biogeografice, paleontologice, embriologice şi morfologice. Biogeografia este studiul răspândirii geografice a vieţuitoarelor – adică ce specii populează anumite regiuni ale planetei şi de ce. Paleontologia investighează forme de viaţă dispărute dezvăluite de mărturiile fosile. Embriologia examinează stadiile de dezvoltare dezvăluite (trimiţând la etapele de început ale istoriei evoluţiei) prin care trec embrionii înainte de naştere sau eclozare; extrapolând, embriologia vizează şi formele imature ale vieţuitoarelor care se metamorfozează, cum sunt larvele insectelor. Morfologia este ştiinţa formei anatomice şi a fizionomiei. Acestor categorii, Darwin le-a dedicat secţiuni considerabile din Originea speciilor.

Biogeografia, de exemplu, a oferit un spectacol măreţ de realităţi specifice şi modele. Oricine ţine cont de datele biogeografice aşternute de Darwin trebuie să fie uimit de misteriosul model grupat pe care el l-a numit specii „strâns înrudite“ – reprezentând vieţuitoare asemănătoare ce au, în mare, aceeaşi alcătuire a corpului. Asemenea specii strâns înrudite tind să se găsească pe acelaşi continent (câteva specii de zebre din Africa) sau în cadrul aceluiaşi grup de insule oceanice (zeci de specii de colibri în Hawaii, treisprezece specii de cinteze de Galápagos), în ciuda preferinţelor de la specie la specie pentru habitate, surse de hrană sau condiţii de climă diferite. Zone adiacente din America de Sud, a observat Darwin, sunt ocupate de două specii similare de păsări mari, nezburătoare (nandu, Rhea americana şi Pterocnemia pennata), şi nu de struţi, ca în Africa, sau de emu, ca în Australia. În America de Sud se găsesc, de asemenea, – cum a scris Darwin – aguti şi şinşila (mici rozătoare) în habitate de uscat şi nutrii şi capibara în zone umede, nu iepuri de câmp şi de vizuină în habitatele de uscat şi castori şi bizami în zonele umede. În timpul vizitei sale din tinereţe în Galápagos, la bordul vasului de observaţii Beagle, Darwin însuşi descoperise trei tipuri foarte asemănătoare de mierlă, fiecare pe o altă insulă.

De ce trebuie speciile „strâns înrudite“ să populeze porţiuni învecinate de habitat? Şi de ce habitate similare de pe continente diferite trebuie să fie ocupate de specii care nu sunt înrudite apropiat? „În aceste fapte vedem unele legături organice profunde, învingând în toate privinţele spaţiul şi timpul – scria Darwin. Aceste legături, în opinia mea, ţin pur şi simplu de ereditate.“ Specii similare apar apropiate în spaţiu deoarece au provenit din strămoşi comuni.

Paleontologia dezvăluie un model similar de grupare în dimensiunea timpului. Coloana verticală de straturi geologice, rezultată în urma proceselor de sedimentare de-a lungul erelor geologice, uşor presărată cu fosile, reprezintă o mărturie palpabilă, arătând ce specii au trăit şi când. Ceea ce a observat Darwin în legătură cu aceasta este că speciile strâns înrudite tind să se afle aproape unele de altele, în straturi succesive. O specie dăinuie timp de milioane de ani şi apoi apare pentru ultima dată la mijlocul eocenului, să zicem: chiar deasupra, o specie similară, dar nu identică, o înlocuieşte. În America de Nord, de exemplu, o creatură aducând vag cu un cal, cunoscută sub numele de Hyracotherium, a fost succedată de Orohippus, apoi de Epihippus, apoi de Mesohippus, care la rândul său a fost succedată de o varietate de creaturi americane cabaline. Unele dintre ele chiar au galopat peste podul de pământ Bering în Asia, apoi mai departe spre Europa şi Africa. Cu 5 milioane de ani în urmă, dispăruseră aproape de tot, lăsând-o în urma lor pe Dinohippus, ce a fost succedată de Equus, genul calului modern. Nu toate aceste indicii fosile au fost dezgropate în vremea lui Darwin, dar, în orice caz, el a prins esenţa problemei. Încă o dată: să fi fost asemenea secvenţe doar coincidenţe? Nu, a susţinut Darwin. Speciile strâns înrudite se succed în timp una după cealaltă şi trăiesc apropiate în spaţiu deoarece sunt înrudite prin descendenţă evolutivă.

Şi embriologia implică modele ce nu puteau fi explicate prin coincidenţă. De ce trece embrionul mamiferelor prin stadii asemănătoare celor ale embrionului reptilelor? De ce este atât de similară una din formele larvare ale scoicii-răţuşcă înainte de metamorfoză cu forma larvară a unei crevete? De ce se aseamănă larvele moliilor, muştelor şi gândacilor între ele mai mult decât fiecare cu adulţii din propria specie? Pentru că – Darwin a scris – „embrionul este animalul în stadiul său cel mai puţin modificat“, iar acel stadiu „indică structura strămoşilor săi“.

Morfologia, a patra categorie de dovezi, a fost „însăşi esenţa“ istoriei naturale, conform lui Darwin. Chiar şi astăzi poate fi observată în prezentarea şi organizarea oricărei grădini zoologice. Aici sunt maimuţele, dincolo sunt felinele mari, iar în clădirea aceea sunt aligatorii şi crocodilii. Păsările în aviar, peştii în acvariu. Vieţuitoarele pot fi uşor clasificate într-o ierarhie de categorii – nu doar specii, ci şi genuri, familii, ordine, regnuri – bazate pe caractere anatomice pe care le împărtăşesc sau nu.

Toate animalele vertebrate au coloană vertebrală. Printre vertebrate, păsările au pene, în timp ce reptilele au solzi. Mamiferele au blană şi glande mamare, şi nu pene sau solzi. În rândul mamiferelor, unele au marsupiu, în care îşi îngrijesc puii mici. Printre aceste specii, marsupialele au picioarele dinapoi foarte dezvoltate şi cozi puternice, cu ajutorul cărora ţopăie pe kilometri întregi de ţinut arid; pe acestea le numim canguri. Dacă luăm în considerare probele microscopice şi moleculare moderne, putem depista asemănările din vremuri chiar mai îndepărtate. Toate plantele şi ciupercile, ca şi animalele au nuclee în celule. Toate organismele vii conţin ADN şi ARN (exceptând unele virusuri, ce au doar ARN), două forme înrudite de molecule cu informaţii codificate.

Un asemenea model de asemănări înşiruite – grupuri de specii similare înglobate în grupări mai mari, şi toate provenind dintr-o singură sursă – nu se întâlneşte în mod natural în alte colecţii de elemente. Nu vei găsi nimic asemănător dacă încerci să categoriseşti roci, instrumente muzicale sau bijuterii. De ce nu? Pentru că tipurile de roci şi stilurile de bijuterii nu reflectă descendenţa neîntreruptă din strămoşi comuni. Diversitatea biologică o face. Numărul de caracteristici comune între o specie şi oricare alta arată cât de recent s-au separat cele două specii dintr-o obârşie comună.

Această constatare a dat un nou înţeles obiectului clasificărilor taxonomice, fondate în forma lor modernă în 1735 de naturalistul suedez Carolus Linnaeus. El a arătat cum speciile pot fi clasificate sistematic, în funcţie de trăsăturile comune, însă el a lucrat de pe o poziţie creaţionistă, ce nu oferea nici o explicaţie materială pentru modelul grupat pe care îl descoperise. La începutul şi la mijlocul secolului al XIX-lea, morfologi ca Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, din Franţa, şi Richard Owen, din Anglia, au îmbunătăţit această clasificare prin studiile lor minuţioase asupra anatomiei interne şi externe şi au încercat să desluşească sursa fundamentală a acestor similarităţi cuprinse într-un model. Owen a avut o contribuţie majoră, avansând conceptul de omologie – adică variante superficial distincte, dar fundamental similare ale unui singur organ, comun pentru specii diferite.

De exemplu, o structură scheletică cu cinci degete a mâinii vertebratelor apare nu doar la oameni şi maimuţe, ratoni şi urşi, ci, de asemenea, cu unele modificări, şi la pisici, lilieci, delfini, şopârle şi ţestoase. Perechea de oase ale gambei, tibia şi peroneul, sunt la fel reprezentate de oase corespunzătoare la alte mamifere şi la reptile şi chiar la de mult dispăruta pasăre-reptilă Archaeopteryx. Care este cauza din spatele repetării atât de variate a câtorva modele de bază? Aprobând „studiul foarte interesant“ al lui Owen, Darwin a dat răspunsul: descendenţa comună, modelată prin selecţie naturală, schimbă caracterele de bază, moştenite, pentru circumstanţe diferite.

Caracteristicile rudimentare sunt încă o formă de dovadă morfologică, relevantă dacă e examinată, pentru că arată că lumea vie e plină de mici imperfecţiuni care pot fi tolerate. De ce au sfârcuri masculii mamiferelor (inclusiv la om)? De ce unii şerpi (boa constrictor) au rudimentele unui pelvis şi mici picioare ascunse înăuntrul siluetei lor netede? De ce anumite specii de gândaci nezburători au aripi închise sub apărătoare, ce nu se deschid niciodată? Darwin şi-a pus toate aceste întrebări şi le-a răspuns în Originea speciilor. Structurile rudimentare reprezintă vestigii ale istoriei evoluţiei unei descendenţe.

În prezent, aceleaşi patru ramuri ale ştiinţei biologice din care s-a inspirat Darwin – biogeografia, paleontologia, embriologia şi morfologia – înglobează o mulţime de date edificatoare, în continuă creştere. În plus faţă de aceste categorii, avem acum altele: genetica populaţiei, biochimia, biologia moleculară şi, cel mai recent, studiul genomilor, domeniul inovativ al secvenţialităţii genetice, realizată cu ajutorul aparatelor. Aceste noi forme ale cunoaşterii se întrepătrund şi se intersectează cu formele mai vechi, consolidând întregul edificiu, contribuind mai departe la convingerea că Darwin avea dreptate.

Adică avea dreptate în privinţa evoluţiei. Nu a avut dreptate în totalitate. Preocupat să găsească explicaţii, Darwin a vehiculat un număr de noţiuni teoretice pe parcursul studiului său de o viaţă, dintre care unele au fost greşite sau iluzorii. S-a înşelat în legătură cu cauza variaţiilor din cadrul unei specii. Cea mai notabilă, teoria eredităţii – pe care a numit-o pangeneză şi pe care a susţinut-o, în ciuda slabei acceptări în rândul colegilor săi biologi –, s-a dovedit a fi total greşită. Din fericire pentru Darwin, corectitudinea celei mai faimoase sale idei bune a fost independentă de acea idee neinspirată. Evoluţia prin selecţie naturală l-a reprezentat pe Darwin în ce avea el mai bun, cu alte cuvinte, cel mai înalt nivel de observaţie ştiinţifică şi atentă gândire.

Douglas Futuyma este un foarte respectat biolog evoluţionist, autor de manuale şi influente lucrări de cercetare. Biroul său de la Universitatea din Michigan este o cameră lungă şi strâmtă, aflată în clădirea ştiinţelor naturale, înţesată de ziare şi cărţi, inclusiv volume despre conflictul dintre creaţionism şi evoluţionism. Am sosit, având în mână un exemplar destul de răsfoit al propriei sale cărţi pe acel subiect, Procesul ştiinţei: Cazul evoluţiei.

Ca răspuns la întrebarea mea despre dovezi, dr. Futuyma a trecut cu repeziciune prin categoriile tradiţionale – paleontologia, biogeografia – şi a vorbit mai mult despre genetica modernă. A scos apoi un exemplar cu multe însemnări al publicaţiei Nature din 15 februarie 2001, un număr istoric, plin de articole relatând şi analizând rezultatele proiectului privind genomul uman. Lângă el a mai pus şi un număr mai recent al publicaţiei, acesta dedicat înşiruirii genomului şoarecelui de casă, Mus musculus. Titlul articolului de fond era biologia umană prin reprezentant. Efortul de decodare a genomului şoarecelui, potrivit editorilor revistei Nature, dezvăluise „aproape 30.000 de gene, dintre care 99% au corespondent direct cu genele umane“.

Asemănarea dintre cele 30.000 de gene umane şi cele 30.000 de corespondente ale şoarecilor – explica Futuyma – reprezintă o altă formă de omologie, ca şi asemănarea dintre o mână cu cinci degete şi o labă de picior cu cinci degete. O asemenea omologie genetică este ceea ce a dat sens cercetării biomedicale, ce foloseşte şoareci şi alte animale, inclusiv cimpanzei, care (spre ghinionul lor, din păcate) sunt rudele noastre cele mai apropiate în viaţă.

Nici un aspect al cercetării biomedicale nu pare mai urgent în zilele noastre decât studiul maladiilor microbiene. Evoluţia acestor microbi în corp, în cadrul populaţiilor umane, poate fi înţeleasă numai prin prisma evoluţiei.

Maladiile de coşmar cauzate de microbi includ atât bolile infecţioase (SIDA, Ebola, SARS) care se transmit direct de la individ la individ, cât şi pe cele transmise oamenilor prin înţepătura insectelor sau alţi inermediari (malaria, febra West Nile). Capacitatea rapidă de modificare a microbilor ce cauzează boli este ceea ce îi face atât de periculoşi pentru un număr mare de oameni şi atât de dificil şi de costisitor de tratat. Trec de la animalele sălbatice sau domestice la oameni, adaptându-se pe parcurs la noi împrejurări. Variabilitatea lor inerentă le permite să găsească noi mijloace de a evita şi de a înfrânge sistemul imunitar uman. Prin selecţie naturală, dobândesc rezistenţă la medicamente care ar trebui să-i distrugă. Evoluează. Nu există dovadă mai bună sau mai la ândemână în sprijinul teoriei lui Darwin decât acest proces de transformare forţată din rândul germenilor noştri inamici.

Să luăm bacteria comună Staphylococcus aureus, ce se ascunde în spitale şi produce infecţii grave, în special în cazul pacienţilor operaţi. Penicilina, disponibilă din 1943, s-a dovedit aproape miraculoasă în lupta împotriva infecţiilor stafilococice. Administrarea acesteia a marcat o nouă etapă în vechiul război dintre oameni şi germenii patogeni, o etapă în care omenirea a inventat noi medicamente ucigătoare, iar microbii – noi mijloace pentru a deveni indestructibili. Puterea supremă a penicilinei nu a durat mult. Primele tulpini rezistente de Staphylococcus aureus au fost semnalate în 1947. Un nou medicament împotriva stafilococului, meticilina, a fost introdus în uz în anii ,60, dar curând au apărut tulpini rezistente la meticilină, iar până în anii ,80 acestea au devenit larg răspândite. Vancomicina a reprezentat următoarea armă puternică împotriva stafilococului, iar prima tulpină rezistentă la vancomicină a apărut în 2002. Aceste tulpini rezistente la antibiotice reprezintă o serie evolutivă nu cu mult diferită în principiu de seriile fosile ce trasau evoluţia calului de la Hyracotherium la Equus. Acestea transformă evoluţia într-o problemă practică, ce adaugă costuri, precum şi mizerie şi pericol provocării de a înfrânge stafilococul.

Biologul Stephen Palumbi a calculat costurile tratării infecţiilor cu stafilococi rezistenţi la penicilină şi meticilină la 30 de miliarde de dolari anual doar în SUA. „Antibioticele exercită o puternică forţă evolutivă – a scris el anul trecut –, determinând bacteriile infecţioase să-şi dezvolte puternice sisteme de apărare împotriva tuturor medicamentelor, mai puţin a celor recent inventate.“ După cum se vede în ADN-ul lor, ce foloseşte acelaşi cod genetic ca al oamenilor, cailor, ţiparului şi caprifoiului, bacteriile fac parte din viaţă, toate sunt modelate şi diversificate de către forţele evolutive.

Chiar şi virusurile fac parte din acest întreg. Unele evoluează rapid, altele lent. Printre cele mai rapide este HIV, deoarece metoda sa de a se autocopia presupune o mare capacitate mutagenă, ceea ce permite virusului să adopte noi forme. După doar câţiva ani de la infectare şi începerea tratamentului cu medicamente, fiecare bolnav de HIV poartă o variantă unică a virusului. Izolarea înăuntrul unei persoane infectate, plus condiţiile diverse şi lupta pentru supravieţuire forţează fiecare versiune de HIV să evolueze independent. Nu este altceva decât un caz rapid şi microscopic a ceea ce a văzut Darwin în Galápagos – numai că fiecare corp uman e o insulă, iar formele nou evoluate nu sunt atât de fermecătoare precum cintezele sau mierlele.

Înţelegerea rapidităţii cu care virusul HIV capătă rezistenţă la medicamentele antivirale, cum ar fi AZT, a fost crucială pentru îmbunătăţirea tratamentului prin amestecuri de mai multe medicamente. „Această abordare a redus numărul de decese cauzate de HIV de câteva ori din 1996 încoace – conform lui Palumbi – şi a încetinit considerabil evoluţia bolii în corpul pacienţilor.“

Insectele şi buruienile dobândesc rezistenţă în faţa insecticidelor şi erbicidelor prin acelaşi proces. Cum noi, oamenii, încercăm să le otrăvim, evoluţia prin selecţie naturală transformă populaţiile de ţânţari sau scaieţi în noi tipuri de fiinţe, mai puţin vulnerabile la otrava respectivă. Astfel inventăm o nouă otravă, apoi alta. E un efort zadarnic. Chiar şi DTT-ul, cu efectele lui cumplite şi de durată în cadrul ecosistemelor, a avut ca rezultat apariţia unor muşte domestice rezistente în numai 10 ani, de la descoperirea sa în 1939. Până în 1990, mai mult de 500 de specii (ce includ 114 feluri de ţânţari) au dobândit rezistenţă la cel puţin un pesticid. Pe baza acestor rezultate nedorite, Stephen Palumbi a comentat posomorât: „Oamenii ar putea fi forţa dominantă a evoluţiei lumii.“

Evoluţia acţionează încet în cazul majorităţii formelor de viaţă, prea încet pentru a fi observată de un singur cercetător în timpul unei vieţi de studiu. Dar ştiinţa funcţionează prin deducţie, nu doar prin observaţie directă, iar dovezile de natură deductivă, cum sunt cele paleontologice şi biogeografice, nu sunt mai puţin convingătoare doar pentru că sunt indirecte. Totuşi, scepticii teoriei evoluţioniste se întreabă: Putem vedea oare evoluţia în acţiune? Poate fi ea observată în natură? Poate fi măsurată în laborator?

Răspunsul este da. Peter şi Rosemary Grant, doi cercetători de origine britanică ce au petrecut zeci de ani acolo unde Darwin a stat câteva săptămâni, au imortalizat o clipă de evoluţie cu ajutorul studiilor lor pe termen lung asupra mărimii ciocului cintezelor de Galápagos. William R. Rice şi George W. Salt au obţinut ceva similar în laborator, printr-un experiment ce a implicat 35 de generaţii de musculiţe beţive, Drosophila melanogaster. Richard E. Lenski şi colegii săi de la Universitatea de Stat din Michigan au făcut acelaşi lucru, urmărind evoluţia a 20.000 de generaţii ale bacteriei Escherichia coli. Asemenea studii de teren şi experimente de laborator documentează anageneza – modificarea evolutivă lentă în cadrul unei singure descendenţe neîntrerupte. Cu răbdare, poate fi observată, precum mişcarea minutarului unui ceas.

Speciaţia, produsă când o descendenţă se scindează în două specii, reprezintă cealaltă fază majoră a modificării evolutive, făcând posibilă divergenţa între descendenţe, despre care scria Darwin. Este mai rară şi mai insesizabilă chiar şi decât anageneza. Trebuie să se acumuleze multe mutaţii individuale (în majoritatea cazurilor oricum, cu anumite excepţii în rândul plantelor) înainte ca două populaţii să devină irevocabil separate. Procesul se întinde pe durata a mii de generaţii, cu toate că se poate sfârşi brusc – asemenea unei uşi ce se trânteşte! – când intervin ultimele modificări critice. De aceea sunt mult mai greu de observat. În ciuda dificultăţilor, Rice şi Salt par să fi înregistrat un caz de speciaţie, sau ceva foarte apropiat, în cadrul experimentului lor prelungit, pe musculiţe beţive. Dintr-un lot restrâns de femele împerecheate, au produs în cele din urmă două populaţii distincte de muşte, adaptate la condiţii diferite de habitat, pe care cercetătorii le-au considerat „specii incipiente“.

După vizita alături de Douglas Futuyma la Ann Arbor, am petrecut două ore la muzeul universităţii de acolo, împreună cu Philip D. Gingerich, un paleontolog bine cunoscut pentru opera sa despre strămoşii balenelor. În timp ce vorbeam, Gingerich m-a condus printr-o expoziţie de cetacee străvechi, la etajul al doilea al muzeului. Printre forme scheletice fantomatice, ce aduceau cu nişte himere (unele atârnau deasupra noastră, altele stăteau în vitrine), mi-a arătat trăsături semnificative şi a descris progresul gândirii asupra evoluţiei balenelor. Gingerich combina pasiunea intelectuală şi experienţa solidă cu o altă trăsătură valoroasă la un om de ştiinţă: capacitatea de a recunoaşte atunci când se înşală.

Încă de la sfârşitul anilor ,70, Gingerich a început să colecţioneze specimene fosile de balene primitive, provenite de la săpături îndepărtate, din Egipt şi Pakistan. Lucrând împreună cu colegi pakistanezi, a descoperit Pakicetus, un mamifer terestru datând de acum 50 de milioane de ani, ale cărui oase ale urechii indică apartenenţa sa la neamul balenelor, dar al cărui craniu arată aproape ca acela al unui câine. Hans Thewissen, un fost student al lui Gingerich, a descoperit o formă ceva mai recentă, cu labele picioarelor membranate, picioare adaptate atât mersului, cât şi înotului, şi având un bot lung, cu dinţi. Thewissen l-a numit Ambulocetus natans, sau „balena care merge şi înoată“. Gingerich şi echipa sa au mai scos la iveală câteva, inclusiv Rodhocetus balochistanensis, care era în întregime o creatură marină, cu picioarele mai mult ca nişte înotătoare, cu nările răsucite înapoi spre bot, la jumătatea distanţei faţă de poziţia nării la balenele actuale. Succesiunea de forme cunoscute devenea din ce în ce mai completă. Şi tot timpul Gingerich mi-a spus că înclina să creadă că balenele au evoluat dintr-un grup de mamifere carnivore eocene, cunoscute ca mezonichide, cu măsele folosite la mestecarea cărnii şi oaselor. Doar câteva dovezi în plus ar confirma acea relaţie, se gândea el. Până la sfârşitul anilor ,90, majoritatea paleontologilor au fost de acord cu el.

Între timp, microbiologii îşi puseseră aceeaşi întrebare şi ajunseseră la un răspuns diferit. Nu, legătura cu acele carnivore eocene poate fi apropiată, dar nu îndeajuns. Hibridizarea ADN-ului şi alte teste au arătat faptul că balenele au provenit din artiodactile (erbivore chiar
digitate, ca antilopele şi hipopotamii), şi nu din mezonichidele carnivore.

În anul 2000, Philip D. Gingerich a ales un nou loc de studiu în Pakistan, unde unul dintre studenţii săi a găsit un singur fragment de fosilă, ce a schimbat concepţia predominantă în paleontologie. Era o jumătate dintr-un os al gleznei, cu formă de scripete, cunoscut sub numele de astragalus, ce aparţinea unei alte specii noi de balenă. Un coleg pakistanez a găsit cealaltă jumătate a fragmentului. Când Gingerich a îmbinat cele două fragmente, a avut, pentru un moment, un sentiment de umilă recunoaştere: microbiologii aveau dreptate. Se găseau în faţa unui os al gleznei, care provenea de la o balenă patrupedă cu o vechime de 47 de milioane de ani, aproape la fel cu cel al unui artiodactil. Dintr-o dată, şi-a dat seama cât de apropiate sunt balenele de antilope.

Astfel se presupune că funcţionează ştiinţa. Ideile vin şi pleacă, dar cea mai bună supravieţuieşte. La parter, în biroul său, Phil Gingerich a deschis un sertar cu mostre, arătându-mi câteva dintre fosilele reale după care erau modelate scheletele expuse la etaj. Mi-a pus ân mână o bucăţică de os petrificat, nu mai mare decât o nucă. Era faimosul astragalus, aparţinând speciei pe care până la urmă a numit-o Artiocetus clavis. O simţeam solidă şi grea ca adevărul.

Conducându-mă spre uşă, Gingerich mi-a mărturisit ceva personal: „Am crescut într-o comunitate conservatoare din Midwest şi nu m-au învăţat nimic despre evoluţie. Subiectul a fost evident ocolit. Asta m-a făcut să-i înţeleg pe cei sceptici în legătură cu acest subiect. Pentru că eu însumi vin din aceeaşi tradiţie.“ El împărtăşeşte acelaşi instinct sceptic. Spuneţi-i că există o conexiune ancestrală între animalele terestre şi balene şi reacţia sa va fi: „În regulă, posibil, dar arată-mi fazele intermediare.“ Ca şi Charles Darwin, cândva student teolog, ce s-a alăturat expediţiei în jurul lumii la bordul vasului Beagle, în loc să devină un pastor de ţară, şi a cărui măreaţă viziune asupra vieţii pe Pământ a fost modelată de aplecarea atentă asupra detaliilor, la fel şi Phil Gingerich este un empiric reverenţios. Nu este mulţumit până nu vede dovezi solide. Asta îl încântă cel mai mult atunci când scoate fosile de balene din pământ. În 30 de ani, a văzut destule pentru a fi mulţumit. Pentru el, zicea Gingerich, este „o experienţă spirituală“.

Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2004



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*