Indicii de la un ocnaş

Deşi arată fioros la microscopul electronic, un juvenil de 0,5 cm de cocoşel de mare ocnaş este mai mult un mister, decît un monstru. Aceşti „ochi“ negri şi căscaţi sînt în realitate nările, iar gura cu dinţi neregulaţi mănîncă doar plancton. Foto: Tim Maugel

După aproape şapte ani de cercetări laborioase, nimeni nu ştie cu ce se hrăneşte, iar acesta este doar unul dintre secretele cocoşelului de mare ocnaş.

Oare de ce o expertă în biologie marină în vîrstă de 83 de ani, celebră pentru că a lucrat îndeaproape cu rechinii, îşi întoarce atenţia asupra unui peşte de care majoritatea oamenilor nici măcar n-au auzit? Deoarece se comportă ca nici o altă vietate marină întîlnită de Eugenie Clark în peste şase decenii de cercetare. Acest cocoşel de mare ocnaş (numit astfel după dungi) e atît de discret, încît după şapte ani de studiu Clark încă n-a aflat cum îşi aduce puii pe lume sau cu ce se hrăneşte.
Ultima pasiune a lui Clark a început în 1998, în largul coastei din Papua-Noua Guinee, unde ea şi o echipă de scafandri-cercetători au întîlnit prima dată cocoşelul de mare ocnaş. Scafandrii au zărit un banc de peştişori tineri dispărînd într-o gaură din reciful de corali. Au mai observat şi un cap ca de şarpe (despre care s-a constatat ulterior că era un adult) ivindu-se din deschizătură. Clark s-a ambalat imediat. „Ce era cu peştii ăştia, ne întrebam. Nu puteam să-i identific.“
După ce a studiat atent cîteva specimene în laborator, Clark a identificat peştele ca fiind un Pholidichthys leucotaenia. Ei sînt denumiţi popular cocoşei de mare ocnaşi. Analizele ADN arată însă cu tărie că ei nu aparţin nici clanului cocoşeilor de mare şi nici vreunei alte familii cunoscute de peşti.
Plină de întrebări, echipa lui Clark s-a îndreptat spre Insulele Solomon, unde a filmat spectacolul matinal al juvenililor care explodau, ca nişte artificii filmate cu încetinitorul, din găurile de pe fundul mării şi din reciful alăturat. Ziua, juvenili de la 0,5 cm la 9 cm înotau circa 50 m de la adăposturi pentru a înfuleca plancton. La sfîrşitul zilei, roiurile se întorceau la găurile lor – un comportament unic pentru peştii în stare larvară, care de obicei plutesc în plancton şi sînt purtaţi de curenţi kilometri întregi. „Nici un alt peşte de recif de corali nu are pui care să se întoarcă acasă, la părinţi“ – spune Clark.
În timp ce puii se hrănesc, adulţii curăţă adăpostul, scoţînd capul cît să scuipe cîte o gură de nisip sau pietriş pe care curentul a adus-o în tuneluri. Pînă la lăsarea serii, în jurul intrării se adună un evantai de nisip şi pietriş. Aceste „şorţuri de nisip“ pot servi la ghidarea puietului spre casă.
Pentru a arunca o privire în viaţa intimă a ocnaşilor, biologul şi fotograful Stephen Kogge a echipat un endoscop cu o cameră minusculă şi un cablu lung, conectate la monitorul de la bordul navei de cercetare. El a reuşit să ghideze „camera de vizuină“ pînă într-un tunel.
Un labirint de încăperi, pe care Clark îl estimează la circa 6 m lungime, se deschide într-un coridor întortocheat. Ciorchini de peştişori atîrnă efectiv cu capetele ataşate de acoperiş în labirint printr-un fir mucilaginos subţire. Juvenilii se legănau aşa toată noaptea. „Este cea mai ciudată privelişte – spune Clark. Nu ştim de ce se ancorează aşa. Poate că stînd nemişcaţi îşi conservă oxigenul şi energia.“
La fel de bizar, adulţii pot creşte pînă la 50 cm lungime, dar par să nu iasă niciodată din tunel pentru a se hrăni. Totuşi, de multe ori iau cîte o gură de juvenili, pe care apoi îi scuipă înapoi afară. „La început am crezut că erau canibali – spune Clark. Unii peşti-domnişoară mănîncă embrionii morţi sau muribunzi pentru a elimina verigile mai slabe.“ Dar cînd a examinat stomacul ocnaşilor adulţi nu a găsit decît o mîzgă verde, noroioasă. Să mănînce oare adulţii reziduurile puilor? Îşi iau părinţii progenitura în gură pentru a o apăra de pericole? Poate că peştişorii regurgitează planctonul gata digerat în interiorul părinţilor. Dacă ar fi aşa – spune Clark –, atunci ar fi primul caz în care nişte peşti sînt hrăniţi de progeniturile lor.
Deşi se luptă cu cancerul, Clark rămîne cufundată în cercetarea ocnaşului. La Laboratorul Marin Mote, din Sarasota, Florida, Clark observă specimenele în bazine echipate cu oglinzi şi adăposturi transparente (confecţionate din sticle de vin), pentru a afla cum obţin adulţii suficientă hrană ca să supravieţuiască şi dacă depun ouă sau dau naştere la pui vii. Ea speră să-şi pună din nou costumul de scafandru, aşa cum a făcut-o mai bine de jumătate de veac, şi să plece pe mare n căutare de răspunsuri.

Text: Carol Kaufmann

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*