Faima proastă

Furie ucigaşă în Rezervaţia Naţională Masai Mara, din Kenya, unde o hienă femelă alungă vulturii de lîngă stîrvul unui gnu dungat. Foto: Anup şi Manoj Shah

Hienele pătate sînt printre cei mai eficienţi prădători din Africa, dar şi animale sociale surprinzător de afectuoase. Ele nu-şi merită faima proastă.

Kilometru după kilometru, vînătoarea continuă. Gazela e epuizată, dar nu şi hienele care o urmăresc. Accelerînd cu un efort final, ele se aruncă asupra prăzii vlăguite, o doboară şi o sfîşie. Apoi, un răget răsună pe deasupra savanei est-africane. Hienele abandonează hrana şi un leu mascul o preia. Vînătorii frustraţi pîndesc prin preajmă, cu burţile goale.
Hienele au o reputaţie nemeritată de hoţi şi necrofagi ce trăiesc de pe urma prădătorilor mai mari. „Dar mult mai frecvent leul fură prada hienelor“ – spune Kay Holekamp, de la Universitatea de Stat din Michigan. Biologii ştiu asta de decenii – se plînge ea –, dar hienele sînt încă privite drept „braconieri zdrenţăroşi, tîmpiţi şi plini de bale“ (şi pe deasupra şi fascişti în marş) în Regele leu, filmul care a definit pentru mulţi specia. De ce se strîmbă oamenii cînd le văd? Cu blana lor pătată şi disproporţionate, poate că îşi bat joc de standardele noastre superficiale cu privire la frumuseţea animalelor. „Obsesia noastră pentru aspectul exterior nu ţine cont de cît de adaptate sînt corpul şi creierul lor la ecosistem“ – spune Anup Shah, care, împreună cu fratele lui, Manoj, a fotografiat hienele în Kenya şi Tanzania. Hienele stîrnesc amuzamentul şi groaza africanilor: amuzamentul, pentru că organele genitale ale femelelor le imită inexplicabil pe cele ale masculilor, dînd naştere mitului că hienele ar fi hermafrodite, şi groaza, din cauza alăturării lor cu moartea. Triburile masai lasă cadavrele în tufişuri, pentru ca hienele să se ocupe de ele. Într-adevăr, hienele mănîncă aproape orice, iar asta le face preţioase. „Sînt foarte importante pentru sănătatea ecosistemului“ – spune Marion East, de la Institutul pentru Cercetare în Grădini Zoologice şi Sălbăticie, din Berlin. Ca necrofage, ele curăţă o cantitate uriaşă de materie moartă. Ca vînători, menţin sănătatea genetică a turmelor.“
Gheparzii sînt de obicei prea deştepţi ca să se ia la harţă cu hienele. Dar cineva a uitat să le spună acestor pui şi o altercaţie rar întîlnită are loc în savană. După ce au doborît o gazelă, o mamă-ghepard şi trei pui aproape adulţi au un oaspete nepoftit la masă – o hienă femelă. Felinele ştiu că hienele vor fura cîtă hrană pot, şi de multe ori îşi programează vînătoarea astfel încît să coincidă cu somnul de la amiază al hienelor, cam între orele 10 şi 16. Uneori, strategia dă greş. Cu înţelepciunea vîrstei, felina-mamă îi face imediat loc hienei mai agresive. Dar puştanii obraznici nu se lasă. Un pui o atacă frontal, înainte de a o lua la sănătoasa. Al doilea hărţuieşte hiena mai înceată. „Trebuie să fi fost foarte flămînzi – spune Kay Holekamp. N-am mai văzut niciodată ghepard să atace hienă. E periculos.“ Deşi lupta a fost neobişnuită, deznodămîntul n-a fost la fel. Hiena se satură în linişte , iar tînărul ghepard poate doar să privească şi să spere la resturi.
Mîrîitul şi etalarea colţilor arată că acest prădător vorace s-a săturat de vulturii care aspiră la stîrvul de antilopă pe care voia să-l devoreze singur – lucru imposibil chiar şi pentru cea mai înfometată hienă. Neştiind cînd se vor mai hrăni, hienele înfulecă lacom de cîte ori pot. Deşi adeseori se reped la vulturi în timpul mesei, rar se întîmplă ca ele să le facă rău acestor necrofagi rivali. Relaţia dintre cele două specii e reciproc avantajoasă: păsările mănîncă adesea din vînatul hienelor, iar vulturii alertează hienele asupra hoiturilor. Această hienă, deranjată de mulţimea necrofagilor, a sfîrşit prin a smulge o halcă din carnea antilopei şi a-şi căuta un loc mai liniştit. După o masă bogată – care nu înseamnă doar cîteva cotlete, ci între 14 şi 18 kg de carne, aproape o treime din greutatea lor şi, proporţional, mult mai mult decît ar mînca un leu –, digestia ridică temperatura corpului hienelor. În astfel de ocazii, puţine lucruri sînt mai plăcute decît o baie în noroi, pentru o siestă răcoroasă. Dar chiar şi în noroi ierarhia trebuie respectată. Un exemplar de rang mai mic, tolănit în acelaşi loc, s-a dat repede la o parte în faţa acestei femele dominante.
Umăr la umăr, un clan înfruntă un tînăr leu mascul, intrat pe teritoriul hienelor din Masai Mara, în afara cîmpului vizual al camerei. Cu cozile ridicate şi urechile ciulite, scoţînd un strigăt de luptă lugubru, cunoscut drept „nota gravă“, ele se apropie treptat, dar leul se menţine pe poziţie. Dacă ar fi fost un mascul adult, o asemenea demonstraţie de forţă – aceeaşi tactică folosită de hiene cînd înfruntă clanurile rivale la graniţa dintre teritorii – ar fi fost mult prea periculoasă. Aflaţi în siguranţă, lîngă vizuina lor din Rezervaţia Serengeti, în Tanzania, aceşti doi membri ai unui clan par încleştaţi într-o luptă grea, dar, de fapt, e doar un joc prietenesc – spune Anup Shah. „Ca şi cum unul dintre ei ar spune: am încredere în tine. Poţi să faci ce vrei cu dinţii ăia. Ştiu că n-o să mă răneşti.“

Text: Chris Carroll

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*