Huhurezii bărboşi – Tăcere Înaripată

Un huhurez bărbos zboară la mică înălţime peste un luminiş dintr-o pădure din Manitoba, bătînd silenţios din aripi, cu urechile ultrasensibile atente la cele mai slabe zgomote ale prăzii ascunse sub zăpada iernii. Supravieţuirea acestor prădători depinde de concentrare. Foto: Daniel J. Cox

Asemeni unor lorzi înaripaţi ai pădurilor nordice, aceşti mari răpitori de pădure au un zbor silenţios, vînează pe întuneric şi pe lumină şi pot auzi cu urechile ultrasensibile cele mai slabe zgomote făcute de un şoarece ascuns sub zăpadă. Pentru ei, supravieţuirea depinde de concentrare.

Pe cînd rămăşiţele unei furtuni de zăpadă de primăvară înălbesc pădurile din Montana, făcînd veveriţa tamias uşor de dibuit, un mare mascul de huhurez bărbos duce hrană spre copacul frînt, unde-l aşteaptă perechea şi puii săi. După ce sfîşie carnea, femela lasă o fărîmă în ciocul căscat al unui pui. Huhurezii bărboşi de pe teritoriul SUA se hrănesc cu rozătoare mici, ca şoarecii şi goferii, dar populaţiile din Canada şi Alaska vînează aproape exclusiv şoareci.
Aceşti huhurezi se năpustesc, cu ghearele lor ascuţite strînse sub bărbie, cu capul înainte în zăpada adîncă pentru a înşfăca şoareci, scufundîndu-se cu atîta forţă, încît pot sfărîma o crustă groasă cît să ţină un om de 80 kg. Ele localizează prada ascunsă cu ajutorul unor discuri faciale mari ce conduc sunetele spre urechi. Cînd are succes, ca în acest caz din Manitoba, vînătorul iese din zăpadă şi apoi duce prada la loc sigur, pentru a o mînca. Tehnica de vînătoare oferă huhurezilor bărboşi un avantaj faţă de alte păsări răpitoare, dintre care multe migrează spre zone unde păturile mai slabe de zăpadă fac prada mai accesibilă.
Iarna, huhurezii adulţi consumă zilnic pînă la o treime din greutatea lor în rozătoare. Mai ales femelele îşi fac rezerve, ca să reziste în timpul lunilor de vară, mai competitive. „Ca şi cînd ar fi mari reduceri de iarnă la şoareci, iar huhurezii bărboşi ar fi singurii clienţi din magazin“ – spune Jim Duncan, biolog canadian.
Cercetătorii estimează că în Canada şi SUA trăiesc între 20.000 şi 100.000 de huhurezi bărboşi şi tot atîţia în pădurile din nordul Europei şi Asiei. Duncan şi colegii lui au descoperit că populaţiile nordice de huhurezi bărboşi sînt preponderent nomade, zburînd sute de kilometri, în funcţie de creşterea şi scăderea numărului de şoareci din diferite zone. În schimb, studii efectuate în Oregon şi California au arătat că populaţiile mai sudice, cu o dietă mai diversă, tind să rămînă pe loc, deseori ocupînd teritorii de bază mai mici de 8 km2.
Aprilie în Montana: Zăpada se aşterne, iar temperatura de după-amiază nu va depăşi –4° C. Cu trei pui vîrîţi confortabil sub penajul său dens – şi un mascul aflat în apropiere, care poate continua să vîneze după sunete oricît de slabă ar fi vizibilitatea –, această femelă-cloşcă pare a fi pregătită să înfrunte furtuna. Huhurezii bărboşi sînt părinţi devotaţi. Duncan a descoperit că atunci cînd prada e rară, femelele se înfometează – pierzînd aproape o treime din greutatea corpului într-o singură lună – pentru ca puii să aibă parte de cît mai multă hrană. Profitul acestei investiţii? În America de Nord, 70-80% dintre perechile reproducătoare de huhurezi bărboşi îşi cresc cu succes puii.
Acest buştean de 5 m, din Montana, numai bun pentru mamă şi pui, oferă o imagine dominantă a habitatului perfect al huhurezului bărbos: pădure bătrînă, cu mult spaţiu de zbor. Cu toate că huhurezii adulţi cîntăresc doar 1-1,5 kg, au o deschidere a aripilor de 152 cm şi pot atinge 84 cm înălţime, fiind cei mai înalţi huhurezi din America de Nord. Dimensiunea lor face dificile manevrele prin pîlcurile dense de copaci. Pentru a vîna eficient, au nevoie de pajişti şi alte spaţii deschise, deseori create de incendii sau tăierea copacilor.
La mai puţin de o lună după eclozare, puii, pufoşi şi vioi, nu rămîn mult timp legaţi de cuib. Pe măsură ce se acumulează mizerie, în jurul cuibului se produce un miros ce poate atrage prădători. Astfel, pentru siguranţă, puii trebuie să se despartă chiar înainte să poată zbura; majoritatea se caţără sau cad pe pămînt cînd au doar trei sau patru săptămîni. Vara, părinţii continuă să-şi hrănească şi să-şi apere puii. Unul din trei pui de huhurez este ucis – de corbi, bufniţe americane, nevăstuici sau alţi prădători – sau moare de foame, cînd părinţii nu pot găsi destulă pradă ca să susţină familia. Două treimi supravieţuiesc pînă la şapte sau opt săptămîni, cînd devin apţi de zbor.
“Ai în faţă o pasăre foarte agresivă“ – spune Jim Duncan. Cînd un mascul de huhurez bărbos îşi înfoaie penele de pe faţă, arătîndu-şi întreaga lungime a ciocului ca un pumnal, „e ca un cîine ce îşi arată colţii“. De la 10 m, fotograful Dan Cox a folosit o cameră comandată de la distanţă pentru a imortaliza acest adult patrulînd luminişul din Montana unde îşi ascundea puii. Părinţii atacă orice se apropie prea mult de pui: urşi, rîşi, excursionişti imprudenţi. Cum e lovitura unui huhurez bărbos? „Ca o lovitură de bîtă cu gheare“ – spune Duncan.

Text: Daniel J. Cox

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*