Lupii din Etiopia

Cam cu 100.000 de ani în urmă, în ultima epocă glaciară, lupii au migrat din Eurasia în podişurile Etiopiei de azi. Pe măsură ce gheţarii s-au retras, lupii au rămas pe poziţii. În prezent, stînjeniţi şi înconjuraţi de oameni, singurii lupi din Africa sînt ameninţaţi – şi n-au unde să fugă. Foto: Anup Shah

De ce este lupul abisinian cel mai rar canid de pe planetă?

Dimineţile sînt reci şi austere pe înaltul Platou Sanetti, din Munţii Bale ai Etiopiei, primele raze ale soarelui stîrnind nu căldură, ci un vînt rece şi tăios. Îmi trag fularul deasupra bărbiei, îmi dezmorţesc picioarele tropăind pe iarba îngheţată şi îmi spun iarăşi că asta e totuşi Africa. Apoi, pe o stîncă ridicată cam la şase metri distanţă, apare o lupoaică. Îşi dă capul pe spate şi începe să scheaune – cinci sunete scurte şi ascuţite, care fac să se adune alţi patru lupi, toţi masculi. Se ating cu labele, se întind şi îşi ling unul altuia botul, dînd din coadă.
Sînt roşcaţi, au cozile colorate în alb şi negru şi pete albe pe piept. Blana de pe gît, tot albă, se întinde într-o curbă spre ochi, dîndu-le aspectul unor clovni care rîd. Dar ceea ce atrage cel mai mult atenţia e nuanţa vie a blănii lor. Noi sîntem cei mai tari aici – pare să spună aceasta. Şi chiar aşa e. Pentru că aceştia sînt lupii abisinieni – singura specie de lupi întîlnită în Africa.
Şase pui ies rostogolindu-se de sub o stîncă, iar mama lor – femela ale cărei chemări adunaseră haita – îi întîmpină, lăsîndu-i să sugă pentru cîteva momente. Dar pentru lupul abisinian, dimineţile sînt consacrate patrulării teritoriului, aşa că mama şi tovarăşii ei sînt gata de drum. Îşi lasă puii în grija unei femele mai tinere şi pornesc într-o alergare vioaie.
Unul dintre ei se uită spre noi – spre biologul Deborah Randall şi spre mine – întrebător: „Nu veniţi?“ Deborah îşi ia rucsacul şi teleobiectivul. Şi o luăm din loc: alergăm împreună cu lupii, urmărind o specie care a supravieţuit din epoca glaciară, într-o zonă perpetuată de atunci în Africa.
Lupii abisinieni au apărut în aceste ţinuturi cu circa 100.000 de ani în urmă, în epoca glaciară globală, cînd vîrfurile şi platourile Munţilor Bale erau acoperite de gheţari. Un mic număr de strămoşi asemănători lupilor cenuşii s-au aventurat din Eurasia în acest ţinut hibernal. N-au reuşit să pătrundă mai adînc în Africa, pentru că dincolo de masivul muntos al Etiopiei nu era decît deşert. La fel de izolaţi ca şi cum ar fi trăit pe o insulă, acei lupi au evoluat într-o specie distinctă – şi rară – pe care o urmărim acum.
Cercetătorii estimează că, în total, circa 600 de Canis simensis sînt împrăştiaţi prin regiunile înalte ale ţării (după cum o arată şi numele lor popular, pot fi întîlniţi numai în Etiopia). Cea mai mare concentrare – circa 350 de exemplare – se află în Parcul Naţional al Munţilor Bale. Populaţia redusă îi califică printre cele mai ameninţate canide din lume, figurînd pe lista speciilor pe cale de dispariţie a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Naturale.
Aici, la o altitudine de peste 3.960 m, lupii convieţuiesc în acelaşi habitat cu agricultorii şi păstorii oromo, care-şi aduc adeseori vitele şi caii la păscut în interiorul parcului. Nu e un lucru neobişnuit să vezi lupii vînînd rozătoare printre vitele care pasc, iar oromo (care tolerează lupii pentru că nu omoară decît rareori animale domestice) le-au dat un nume inspirat din acest comportament: jedalla farda, sau şacalii cailor. Lupii s-au învăţat cu prezenţa zilnică a oamenilor şi multe haite, precum a noastră, sînt obişnuite să fie urmărite de Randall şi cercetătorii de la Programul de Conservare a Lupului Abisinian (EWCP), un proiect comun al Universităţii Oxford şi al guvernului etiopian. Pentru Randall, ei reprezintă şi o ocazie de a aduna date pentru teza ei de doctorat despre genetica lupilor.
Datele au devenit mai uşor de adunat după 2003, cînd o epidemie de rabie a făcut ravagii printre lupii din Valea Web, de sub Platoul Sanetti, decimînd cinci haite şi omorîndu-le toţi puii nou-născuţi. În timpul acestei epidemii, biologii de la EWCP au vaccinat o parte din lupii din Sanetti, sperînd să creeze o baricadă în calea bolii. Pentru a ţine evidenţa lupilor vaccinaţi, cercetătorii le-au prins de vîrful urechilor etichete colorate, iar unora le-au pus coliere cu radioemiţătoare.
„Nu-i putem identifica, de fapt, ca indivizi – spune Randall în timp ce păşim pe pămîntul îngheţat. Dar acum, fiind etichetaţi, putem vedea care dintre ei dorm împreună, patrulează împreună şi care îşi petrec timpul în vizuină împreună. }ii minte femela tînără care are grijă de pui la vizuină? E la vîrsta cînd trebuie să plece şi să-şi găsească propria haită. Acum vom putea vedea unde se duce, în ce haită intră şi dacă va avea pui.“
Lupii pe care îi urmărim noi, ajunşi acum doar nişte pete roşiatice în depărtare, aleargă spre un mal înalt şi stîncos, cam la un kilometru depărtare. Apoi, stîncile lasă locul unei curmături acoperite cu iarbă, iar lupii îşi urmează drumul de-a lungul malului stîncos al unui lac de un albastru strălucitor, în timp ce imaginea lor reflectată în apă se unduieşte uşor. Două raţe se ridică în aer, dar haita le ignoră şi-şi continuă drumul către o pajişte înaltă, punctată cu lobelii uriaşe – plante ţepoase care se înalţă la doi metri şi jumătate deasupra ierbii bătute de vînt. Aici se opresc, se aşază în cerc şi urinează, iar Randall marchează locul pe dispozitivul ei GPS portabil.
„Acesta e unul din punctele lor de hotar – îmi şopteşte ea. Teritoriul de dincolo de această creastă aparţine haitei Batu“, numită aşa de la un vîrf muntos din apropiere. Haita noastră – pe nume Quarry – aleargă de-a lungul unei linii de demarcaţie invizibile. Cu urechile ciulite şi cu nasul în pămînt adulmecînd, sînt cu simţurile încordate pentru a prinde orice semn al prezenţei rivalilor.
Dar se pare că lupii Batu au hotărît să patruleze în altă parte, iar haita Quarry îşi continuă deplasarea; în dimineaţa aceasta nu vor fi încăierări sau urmăriri. „Dacă s-ar găsi alţi lupi prin preajmă, ar fi mult mai agitaţi – spune Randall. Haita cu mai mulţi lupi cîştigă de obicei luptele la graniţă, iar în momentul de faţă Batu e mai mare decît Quarry.“
Cînd lupii abisinieni nu patrulează, sînt cel mai adesea la vînătoare, aşa că cei din haita Quarry s-au despărţit pentru a-şi căuta hrana de dimineaţă. Spre deosebire de alte specii de lupi, care vînează de obicei în haită, lupii abisinieni sînt vînători solitari. Hrana lor constă din dolofanii şobolani-cîrtiţe uriaşi, de mărimea unui iepure, şi şobolani de iarbă, care se găsesc din abundenţă pe aceste cîmpii şi pajişti înalte. Randall scrutează pajiştea de dedesubt şi-l vede pe unul dintre masculi pîndind febril rozătoarele. „Să ne ţinem după el“ – îmi spune ea.
Dar mai întîi cercetează atent cîmpiile şi dealurile din depărtare cu binoclul, găsindu-i pe ceilalţi lupi din haita Quarry plecaţi la vînătoare şi fiind atentă la orice e neobişnuit. Este cealaltă preocupare curentă a ei în timpul acestor patrulări matinale. Îi numără pe cei vii şi îi caută pe cei care au murit.

La fel ca multe alte specii rare şi izolate, lupul abisinian poate dispărea din variate motive: restrîngerea habitatului, împerecherea cu cîini domestici, vînătoarea. Cea mai stringentă ameninţare la adresa lor sînt totuşi bolile, în special bolile transmise de la cîini. Ultima epidemie de rabie a pornit cel mai probabil, la fel ca alte cîteva în trecut, cînd un cîine turbat a intrat în parc, însoţindu-şi stăpînul şi o cireadă de vite. „În cadrul haitei, lupii se aleargă, se muşcă şi se ling foarte mult, e comportamentul lor social – spune Randall. Aşa că dacă unul dintre lupi este infectat cu rabie, aceasta se poate răspîndi foarte uşor la mulţi alţii.“
Sociabilitatea puternică a lupului abisinian i-a nedumerit pe cercetători cînd au lansat primele studii importante în regiune, la sfîrşitul anilor 1980. De vreme ce lupii abisinieni vînează în general singuri, „părea să nu aibă nici un sens – spune Randall. De ce să trăiască în haită, dacă nu vînează şi nu mănîncă împreună? De ce să crească puii altor lupi?“ Răspunsul a venit după ce cercetătorii au inventariat rozătoarele aflate la dispoziţia unei haite pe micul lor teritoriu de cinci pînă la opt kilometri pătraţi: era în mare parte vorba de a-şi asigura mărimea teritoriului. „Trăiesc împreună ca să poată apăra o suprafaţă cu destule rozătoare, astfel încît să se poată hrăni toţi lupii, inclusiv puii lor“ – spune Randall. De aceea patrulele matinale sînt atît de importante pentru lupi. Pur şi simplu îşi păzesc cămara cu alimente.
Judecînd după numărul de urmăriri şi salturi eşuate făcute de masculul pe care îl observăm, micul dejun nu se obţine uşor. El a ales o zonă preferată de şobolanul-cîrtiţă uriaş, un rozător zdravăn, cu ochi proeminenţi în vîrful capului, ca două periscoape. Şobolanul se hrăneşte făcînd salturi scurte şi fulgerătoare din vizuină pentru a înşfăca ierburi şi plante proaspete. Lupul trebuie să acţioneze în aceste cîteva momente scurte, cînd şobolanul e la suprafaţă. „Auzul lupului e foarte fin“ – spune Randall, în timp ce masculul îşi clatină uşor capul, ascultînd foşnetul rozătoarelor de sub pămînt. „Sînt sigură că poate auzi şobolanul cînd se pregăteşte să iasă la suprafaţă.“
Deodată, un şobolan-cîrtiţă sare la suprafaţă şi îşi începe naveta febrilă înainte-înapoi. Lupul îşi ghemuieşte corpul înalt şi se tîrăşte înainte, coada lui şfichiuind aerul precum cea a unei pisici. Rămîne nemişcat o clipă, apoi dă năvală şi ţîşneşte în aer. Cînd aterizează, labele din faţă se trîntesc pe vizuină şi îşi înfige botul adînc, muşcînd pămînt şi iarbă, dar nici urmă de şobolan. Şi de data asta va sări peste masă.
Randall rîde: „Tinerilor le ia ceva timp pînă dobîndesc un trofeu ca acesta.“
Randall mai are de verificat o haită în această după-amiază, pe nume Garba Guracha. Pe teritoriul lor a găsit lupul mort. Randall nu ştie dacă animalul făcea parte din haita Garba Guracha sau din vreuna învecinată, iar acum ea sau un alt cercetător verifică zilnic lupii din haita Garba Guracha. „Unii dintre ei par bolnavi“ – spune ea. Femela dominantă are încă lapte, semn că există pui prin preajmă.
În următoarele zile, ne întoarcem la Garba Guracha de cîteva ori, fără să putem găsi însă bîrlogul. Revenim şi la haita Quarry şi stăm o vreme la vizuina haitei Batu, urmărindu-i puii cum se luptă pentru oase vechi de şobolan şi cum se încurcă şi saltă prin iarba îngheţată ca să se ţină după bonă. Nu mai dăm de nici un lup mort şi buna dispoziţie începe să revină în tabăra cercetătorilor. Apoi, în debutul unei după-amiezi, un membru al echipei EWCP soseşte, aducînd o pungă de plastic. În pungă zace corpul lipsit de viaţă al unuia dintre puii Batu. „Ei bine, dacă am învăţat ceva cît am stat aici, e cum să fac o autopsie pe teren“ – spune Randall.
„Mă îndoiesc că acest pui a murit de rabie – spune ea în timp ce întinde o folie albastră de plastic pe pămînt şi îşi aranjează instrumentele. Dacă ar fi fost rabie, şi mama lui ar fi fost deja moartă.“ Randall îşi pune o pereche de mănuşi de cauciuc şi scoate micul cadavru – un mascul – din pungă. E surprinzător de durduliu, iar blana lui de pui, închisă la culoare, e deasă şi pufoasă. Randall îl mîngîie uşor de cîteva ori şi apoi îl întinde pe folie. „E atît de mic“ – spune ea. Îi ridică buza de sus pentru a lăsa să se vadă dinţii albi, strălucitori, perfecţi, de pui şi oftează: „Of!“
Apoi apucă un scalpel şi îl taie cu îndemînare de la gît pînă la organele genitale. Taie sternul cu o foarfecă şi îi descoperă plămînii. Prelevează, din toate organele importante, probe de ţesut. Acestea vor fi trimise la laborator pentru analiză. „Era hrănit încă de mamă – spune Randall. Intestinele sînt pline de păr de şobolan. Se poate să fi murit din cauza viermilor intestinali sau poate de răpciugă canină, o boală adusă în parc de cîinii domestici.
Pe platoul sanetti mai există o haită, pe care cercetătorii au numit-o BBC, de la echipa de documentarişti care a stat un anotimp întreg ca să-i filmeze. Lupii BBC trăiau pe dealuri, imediat dincolo de pajiştea în care şi-a stabilit tabăra echipa EWCP. Această haită avea şi ea pui, iar într-o zi adulţii i-au mutat pe cei mici într-o nouă vizuină. Probabil că noua casă, situată chiar mai aproape de tabăra noastră, le-a plăcut, pentru că noaptea, cînd apăreau stelele, lupii stăteau pe coastă scheunînd şi urlînd. „Parcă s-ar lăuda: «Sîntem aici! Sîntem aici!»“ – spune un cercetător.
Era un sunet care, sperăm cu toţii, nu va înceta niciodată în Munţii Bale. Era sunetul lupilor abisinieni, care îşi revendicau teritoriul.

Text: Virginia Morell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2006)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*