Pe pojghiţa de gheaţă

Un urs-polar este purtat vara pe un sloi plutitor în largul Arhipelagului Svalbard, din Norvegia. Gheaţa marină asigură un habitat esenţial pentru cel mai mare prădător al Arcticii, dar temperaturile în creştere creează perioade prelungite fără gheaţă, care îi pun la grea încercare pe urşi. Foto: Florian Schulz

Arctica se încălzeşte atât de repede, încât până în 2050 s-ar putea ca vara să fie lipsită de gheaţă. Şi fără platforma îngheţată pe care vânează, cum vor supravieţui urşii-polari?

În august 1881, naturalistul John Muir naviga în apropierea coastei Alaskăi la bordul vaporului Thomas Corwin, în căutarea a trei nave care dispăruseră în Arctica. În largul Capului Barrow, a zărit trei urşi-polari, „nişte exemplare magnifice, grase şi viguroase, bucurându-se de puterea lor acolo, în inima sălbăticiei de gheaţă“.
Dacă Muir ar naviga în largul Capului Barrow într-un august din zilele noastre, urşii-polari pe care i-ar vedea nu ar trăi într-o sălbăticie de gheaţă, ci ar înota în mare, arzându-şi rezervele preţioase de grăsime. Asta deoarece habitatul de gheaţă marină al urşilor dispare. Şi încă repede.
Urşii-polari străbat în lung şi-n lat imperiul arctic, acolo unde, cum spunea poetul, „din aspra contopire a gerului polar/cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide“ se nasc gheţurile. Excelent adaptaţi la acest mediu vitreg, majoritatea îşi petrec întreaga viaţă pe gheaţa marină, vânând tot anul, mergând pe uscat doar pentru a construi vizuinile unde femelele vor da naştere puilor. Vânează mai ales foci-inelate şi foci-cu-barbă (se spune că pot mirosi găurile pentru respirat pe care focile le fac în gheaţă de la mai mult de un kilometru şi jumătate depărtare), dar uneori prind morse şi chiar balene-albe.
Gheaţa stă la baza mediului marin arctic. Sub gheaţă şi în interiorul ei trăiesc organisme esenţiale. Mii de miliarde de diatomee, zooplancton şi crustacee sunt dispersate în coloana de gheaţă. Acestea se lasă la fund, iar în zonele cu ape puţin adânci, ele menţin o reţea trofică alcătuită din moluşte, stele-de-mare, cod-arctic, foci, morse – şi urşi-polari.
Specialiştii estimează numărul urşilor-polari din lume între 20.000 şi 25.000, grupaţi în 19 subpopu-laţii. Urşii din Svalbard (arhipelagul norvegian unde Florian Schulz a făcut majoritatea acestor fotografii), Marea Beaufort şi Golful Hudson au fost studiaţi pe o perioadă mai îndelungată. Situaţia dificilă a acestor animale a ieşit prima oară la iveală în partea de vest a Golfului Hudson, unde gheaţa se topeşte în timpul verii şi toamna îngheaţă din nou până la ţărm.
Ian Stirling, fost angajat al Serviciului Canadian pentru Viaţă Sălbatică, a monitorizat urşii-polari de acolo începând cu sfârşitul anilor ’70 . El a descoperit că primăvara şi la începutul verii, înainte de desprinderea sloiurilor de gheaţă, aceştia se îndopau cu foci, apoi, când se topea gheaţa, se retrăgeau pe uscat. Într-un an bun, până la începutul dezgheţului urşii puseseră pe ei un strat gros de grăsime. Pe ţărm, ei intrau într-o stare numită hibernare activă, cu metabolismul redus la minimum pentru a-şi păstra depozitele de grăsime. „Până pe la începutul anilor ’90, în Golful Hudson urşii puteau trăi fără mâncare întreaga perioadă de topire a gheţii din vară şi toamnă, pentru că vânatul pe gheaţa marină din timpul primăverii era foarte spornic“ – spune Stirling.
În următorii ani de observare a urşilor, Stirling şi un coleg al său, Andrew Derocher, au început să vadă un fenomen îngrijorător. Ei au băgat de seamă că, deşi populaţia de urşi rămânea constantă, animalele erau mai slabe. Urşii din partea de vest a Golfului Hudson pierdeau săptămâni esenţiale din perioada de vârf a vânătorii de foci, iar îngheţul întârziat de la venirea iernii le prelungea postul. În 1999, biologii corelaseră deja o scădere constantă a sănătăţii urşilor-polari cu o scădere a gheţii marine. Urşii nu mai creşteau la fel de mari şi unii veneau pe uscat vizibil mai slabi. Femelele năşteau mai rar decât de obicei şi făceau mai puţini pui. Din care şi mai puţini supravieţuiau.
În acelaşi an, când Stirling şi colegii săi şi-au făcut publice descoperirile, încă puteau exista îndoieli că încălzirea Arcticii afectase deja urşii-polari. Într-un interviu din 1999, Steven Amstrup, cercetător-şef la Polar Bears International, care din 1980 studiase urşii din Marea Beaufort pentru Serviciul Geologic al SUA, a spus că el încă nu a constatat schimbări de genul celor văzute de Stirling. Sau le-a subestimat. „Revelaţia mea a venit atunci când mi-am dat seama că dificultatea de a ieşi pe gheaţă ca să-mi fac munca de teren în toamnă nu era ceva ocazional, ci o tendinţă ce se prelungea şi se agrava. La scurt timp după aceea, am început să vedem şi noi aceleaşi schimbări biologice la urşii noştri“ – îşi aminteşte Amstrup.
Lumea încă nu ştia, dar în Oceanul Arctic, în timpul verii, gheaţa marină se topea mai devreme şi mai repede, iar îngheţul de iarnă venea mai târziu. În cele trei decenii de după 1979, întinderea gheţii de vară s-a redus cu aproximativ 30%. Perioada tot mai lungă a dezgheţului din timpul verii ameninţă să submineze întregul lanţ trofic al Arcticii, în vârful căruia se află urşii-polari.
Datele obţinute după aceea au stat la baza primelor semne de avertizare. De când Muir şi-a început călătoria la bordul lui Corwin, gazele cu efect de seră au contribuit la o încălzire medie a Pământului cu aproximativ o jumătate de grad Celsius. Ar putea părea neglijabil, dar chiar şi o încălzire de o jumătate de grad poate perturba considerabil un mediu de gheaţă şi zăpadă. E ca şi cum o mână uriaşă ar fi îndreptat o lupă asupra polului.
Fie că trăieşte în Golful Hudson, fie în mările Beaufort sau Barents, ursul-polar se confruntă cu aceeaşi problemă. Gheaţa marină pe care vânează este disponibilă perioade tot mai scurte, obligându-i pe urşi să reziste fără mâncare perioade mai lungi. Şi pentru că gheaţa marină mai subţire este deplasată mai uşor de vânturi şi curenţi, urşii ar putea fi duşi pe teritoriu străin, obligându-i să înoate mai intens şi mai mult timp în apa fără sloiuri pentru a găsi gheaţă marină propice sau pentru a ajunge pe uscat.
Urşii-polari sunt nişte înotători rezistenţi, dar înotul pe distanţe lungi în apa fără sloiuri este epuizant şi poate fi fatal. În 2008, un urs cu zgardă cu emiţător şi un pui de un an au înotat pe o uluitoare distanţă de 687 km până la gheaţa din largul coastei nordice a Alaskăi. Puiul nu a supravieţuit. În septembrie 2004, nişte cercetători care numărau balene au văzut patru urşi-polari morţi, plutind pe apă după o furtună în Marea Beaufort. Oamenii de ştiinţă au estimat că e posibil ca doar în acea furtună să se fi înecat 27 de urşi.
Femelele se confruntă cu perioade deosebit de grele. Masculii malnutriţi pot ucide şi mânca puii – şi chiar pe mamele lor –, comportament care, cred cercetătorii, s-ar putea întâlni tot mai des, pe măsură ce hrana se împuţinează. Tot mai mult, devine un chin să ajungă la vizuinile de pe uscat ale strămoşilor lor. Pe o insulă din Svalbard, când marea a îngheţat târziu, oamenii de ştiinţă au văzut puţine vizuini în primăvara următoare. În mod normal, atunci ar fi văzut 20 sau mai multe – spune Jon Aars, de la Institutul Polar Norvegian. Aars nu ştie dacă femelele găsesc alte locuri sau dacă sar peste un an de reproducere.
Din copilărie, creăm o imagine a lumii ce ne înconjoară: cerul e albastru, Arctica e albă. Dar se prevede că, înainte de sfârşitul acestui secol – şi poate mult mai curând –, cea mai mare parte a Arcticii va fi în timpul verii o întindere albastră.
Va putea o Arctică albastră să asigure supravieţuirea urşilor-polari? Doar pe termen scurt – spun Amstrup şi Stirling.
Curenţii îndeasă gheaţa marină plutitoare în timpul verii, creând zone care ar putea ajuta urşii-polari să supravieţuiască în acest secol. Dacă putem reduce încălzirea atmosferei – spune Amstrup –, nu va fi prea târziu pentru urşii-polari, dar „dacă planeta continuă să se încălzească, nici chiar acele ultime refugii nu vor reuşi să asigure supravieţuirea simbolului Arcticii“.

Text: Susan McGrath

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*