Frăţia Ţesătoarelor

Acesta e modul insectelor de a stoarce lipici din tub. O furnică-ţesătoare adultă din Australia ţine între fălci o larvă producătoare de mătase, folosindu-i secreţia lipicioasă pentru a „coase“ frunze pentru cuibul coloniei. Puţine animale folosesc asemenea tehnici complicate pentru a-şi construi casele. Foto: Mark W. Moffett

Cu o remarcabilă gamă de abilităţi de comunicare, e posibil ca furnicile-ţesătoare să fi perfecţionat interacţiunea socială.

Dacă extratereştrii vor ateriza vreodată pe Pământ, să nu fiţi jigniţi dacă vor cere imediat: „Duceţi-ne la furnica voastră.“
Această furnică ar putea fi o regină-mamă, cântărind doar cât un grăunte de sare. Dar ea, împreună cu alte regine şi cu imperiile lor mondiale, egalează greutatea celor şapte miliarde de oameni care populează astăzi planeta. În plus, reginele şi progeniturile lor trăiesc în uriaşe societăţi-cooperativă extrem de organizate – îndeletnicindu-se cu activităţi de la războaie strategice la agricultură şi creşterea animalelor – de cel puţin 50 de milioane de ani. Pe când noi, de când facem asta? Să zicem că de cel mult 10.000 de ani.
Eu unul l-aş recomanda drept ghid al extratereştrilor pe entomologul şi fotograful Mark Moffett. În ani de cercetări în junglă, el a descoperit noi specii şi comportamente uimitoare la furnici. Chiar şi în timpul micului dejun pe care îl luăm în pădurea tropicală din Queensland, Australia, el meditează cu privire la tipul de organism pe care l-ar reprezenta o colonie de furnici, având în vedere că nu individul, ci grupul ca întreg ia de fapt parte la lupta pentru supravieţuire şi evoluează. Gândiţi-vă la colonie ca la un corp unitar, în care membrii reprezintă celulele, iar diversele caste îndeplinesc diferite îndatoriri, la fel ca organele specializate.
Chiar deasupra capetelor noastre, în coronamentul pădurii, se desfăşoară o societate aproape perfectă. În alte zone tropicale şi subtropicale împădurite, se întâmplă ca zeci de specii de furnici diferite să împartă un singur copac. Dar coexistenţa e aproape exclusă acolo unde îşi fac casă furnicile Oecophylla – o specie aici, în Australia, şi în Asia de Sud, iar o alta în Africa. Suple şi cu picioare lungi, ele domină atât de agresiv teritorii uriaşe din coronament, încât localnicii le numesc pur şi simplu furnici-de-copac.
Sau furnici-ţesătoare, întrucât cuiburile lor cât o minge de fotbal, aşezate între ramuri, sunt din frunze cusute laolaltă. Fiecare colonie de furnici-ţesătoare populează permanent de la o jumătate de duzină la peste o sută de cuiburi, formând o metropolă cu cartiere şi suburbii, legate între ele de şosele pline de navetişti. O societate bine ierarhizată de lucrători şi soldaţi întreţine şi apără acest teritoriu, care se întinde de la vârfurile copacilor până la sol, fiind sincronizată printr-o comunicare constantă. Se ating reciproc cu gura, cu membrele anterioare sau cu antenele. Lasă dâre de miros din diferite glande pentru diferite mesaje. Eliberează mai mulţi feromoni în aer pentru a trimite semnale rapid şi pe o rază mare. Afişează chiar şi un comportament simbolic: pentru a avertiza cu privire la apropierea unui duşman, de pildă, îşi scutură trupurile într-un soi de luptă ritualizată.
Cercetătorii au comparat comunicarea furnicilor-ţesătoare cu un limbaj cu sintaxă primitivă. Urbaniştii examinează organizarea societăţilor de furnici. Matematicienii se inspiră din comportamentul furnicilor pentru a elabora formule de calcul paralel (în care mai multe probleme sunt rezolvate simultan). Furnicile slujesc ca model pentru tot felul de studii menite să arate cum sarcini importante, complexe sunt îndeplinite cu piese de mici dimensiuni şi un minim de instrucţiuni.
Iată cum se pune în mişcare un proiect de construire a unui cuib de furnici-ţesătoare.
O lucrătoare stă pe o frunză şi se întinde să apuce marginea unei alte frunze din apropiere. Dacă distanţa e prea mare, o a doua lucrătoare se caţără pe prima, iar furnica de jos o prinde pe nou-venită de talie şi o apropie de ţintă. Nu e suficient? O a treia furnică se caţără peste primele două, fiind ridicată şi mai mult. Furnică după furnică, ele formează în aer un lanţ viu, ca braţul unei macarale. Odată ce frunza e prinsă, echipa trage la unison, adesea împreună cu colege care au format lanţuri paralele şi altele, oblice, de întărire, pentru a uni marginile frunzei. Lucrătoarele încep să se aşeze ca nişte capse vii de-a lungul îmbinării dintre frunze, cu picioarele ţinând o margine, iar cu fălcile, cealaltă. Iar apoi? Apoi aşteaptă. Pe măsură ce se înserează şi umiditatea creşte, mai multe lucrătoare sosesc de la cuiburi din apropiere. Ele transportă larve pe cale de a intra în stadiul de pupă şi de a se metamorfoza în adulţi.
Larvele altor specii de furnici ţes coconi individuali de protecţie. Larvele de Oecophylla îşi donează mătasea coloniei. Încălecând îmbinarea dintre frunze, un adult îşi foloseşte antenele pentru a bate uşor în capul larvei ţinute între fălci, ca să-i comunice să producă mătase din glandele ei salivare. În manualul de operare al unei lucrătoare ar putea sta scris: Întoarceţi capul într-o parte. Bateţi uşor. Aplicaţi o picătură de mătase pe frunză. Întoarceţi capul în cealaltă parte, ducând firul la cealaltă frunză. Continuaţi să bateţi în larvă. Aplicaţi următoarea picătură acolo. Pas înainte. Repetaţi procedura. Când aţi terminat, treceţi la alte sarcini.
Dacă eşti suficient de aproape pentru a asista la utilizarea minorilor pe post de maşini de cusut, probabil că unele lucrătoare te vor muşca, surprinzându-ţi mişcarea cu ochii lor ageri, adulmecându-ţi respiraţia sau simţind când atingi vreo creangă.
Dacă te apropii foarte tare, o mulţime agitată acoperă părţile plantei mai apropiate de tine, ca o blană ţepoasă, fiecare furnică ridicându-se pe patru picioare, înălţându-şi abdomenul – ultimul şi cel mai mare segment al corpului său (şi uneori făcându-l să vibreze) – o postură ce indică tensiune. Cele două picioare din faţă se agită; de-abia aşteaptă să te apuce. Fălcile curbate şi ascuţite sunt armate, gata să prindă, să înţepe şi să injecteze un amestec glandular ce amplifică durerea. Dacă numărul de muşcături e mare, poţi chiar ameţi.
Între timp, trupele pulverizează acid formic, care arde nările ca un damf de amoniac. Din acel posterior ridicat şi din formidabilele lor fălci, ele eliberează şi feromoni de alarmă, în timp ce alte lucrătoare se grăbesc să-şi contacteze colegele direct, lăsând o dâră de miros care să le îndrume spre ameninţare. Dă-le recrutorilor câteva minute şi mii de furnici se vor îndrepta spre tine. Nu zăbovi. Populaţia unor colonii depăşeşte o jumătate de milion.

Într-unul dintre cuiburile terminate, o regină, de câteva ori mai mare decât lucrătoarele tipice (numite majore şi minore), depune ouă pe bandă rulantă. Când larvele eclozează, unele lucrătoare le hrănesc şi le curăţă şi transportă o parte la creşele din alte cuiburi. Din când în când, se produce un lot important de femele reproducătoare şi masculi. Aceştia au aripi şi zboară pentru a se împerechea, iar femelele fecundate pot forma noi colonii. În rest, urmaşele reginei devin toate femele nereproducătoare – o frăţie feroce de clone care patrulează teritoriul, caută şi adună hrană şi înfruntă orice invadator, indiferent cât de mare sau letal, în slujba Maiestăţii Sale şi pentru supravieţuirea întregii colonii.
O regină trăieşte câţiva ani. O lucrătoare doar câteva luni, dar „dacă moare de bătrâneţe se cheamă că nu şi-a îndeplinit datoria faţă de colonie“ – spune Moffett. Doi dintre cercetătorii cu care a lucrat pe când era doctorand la Universitatea Harvard, renumiţii experţi în furnici Bert Hölldobler şi Edward O. Wilson, au observat că cele mai bătrâne lucrătoare sfârşesc în cuiburi-avanpost, la graniţele coloniei. E cel mai probabil ca ele să întâlnească inamicii şi să cadă în luptă. „O diferenţă majoră între fiinţele umane şi furnici – scriau cei doi cercetători – e faptul că, în timp ce noi ne trimitem la război tinerii, ei îşi trimit bătrânele.“
Undeva, în bezna adâncă a pădurii tropicale, Moffett fredonează melodioare întrerupte de mici ţipete şi exclamaţii. Asta înseamnă că încearcă să rămână concentrat în timp ce e muşcat de furnici. Îl găsesc desfăcând frunzele tivite cu mătase pentru a observa interiorul cuibului, iar apărătorii îi roiesc pe braţe, gonind spre gâtul său dezgolit.
A doua zi, cartografiind coloniile dintr-o livadă de la marginea pădurii, găsim una care cuprinde 17 copaci. „Spre deosebire de sol, vârful copacilor nu poate susţine multe animale grele – spune Moffett. E un teritoriu vast, dar e alcătuit mai ales din frunze. Deci, dacă eşti prădător, cel mai bun mod de a controla un teritoriu mare din coronament e să fii tu însuţi mic, dar cu o populaţie suficient de numeroasă pentru a ajunge la toate aceste mici suprafeţe. Gândiţi-vă la colonie ca la un organism unic care se întinde prin copaci ca o peliculă subţire.“
Ca prădătoare, furnicile-ţesătoare vânează, practic, orice nevertebrat suficient de mare pentru a constitui o masă – şi sunt atât de eficiente, încât teritoriile lor devin zone în care multe vieţuitoare pot trăi doar în număr mic, în cel mai bun caz. Fermierii chinezi au observat asta acum 1.700 de ani şi au amplasat cuiburi în livezi pentru a proteja fructele, făcând din Oecophylla cea mai veche metodă cunoscută de biocontrol. În ultimul timp, ecologiştii au promovat-o în Africa ca pe o alternativă sigură, eficientă şi necostisitoare la stropirea cu pesticide. Şi cel mai sărac fermier poate întinde fire între cuiburile de furnici-ţesătoare şi pomii fructiferi, iar legiunile de războinice vor elimina, neobosit şi pe gratis, muştele de fructe, omizile şi alţi potenţiali dăunători.
De îndată ce o majoră prinde prada, o alta face manevre pentru a o apuca şi a o trage de un picior sau de antenă. În câteva momente, victima – fie ea o molie cu aripi delicate, un cercetaş dintr-o altă colonie de furnici sau un ditamai scorpionul – va fi trasă în toate părţile de un grup de majore, gata să o sfâşie. Câteva surori mai tinere rod punctele slabe pentru a-i grăbi sfârşitul. Ducând fiecare câte o bucată, lucrătoarele se alătură şuvoiului de furnici care curge înapoi spre un cuib încărcat cu prada multor vânători. Cele mai grele bucăţi sunt cărate de grupuri, care reuşesc să se coordoneze, chiar dacă unele membre ale echipei sunt înlocuite pe parcurs. În tot acest timp, diferite plutoane scot la păscut, literalmente, insecte cocoide şi alte homoptere (care se hrănesc cu sucurile plantelor). Păstorii le conduc la păşuni de cea mai bună calitate, le păzesc vigilente de duşmani şi adună picături din siropul bogat în zahăr, cunoscut sub numele de mană, care e secretat de insecte. Ca orice pradă, el e apoi transportat pentru a fi împărţit cu tovarăşii de cuib – şi adăugat la rezerva comună.
Chiar şi cei mai îndărătnici cercetători încep să accepte conceptul de colonie de furnici ca superorganism. Moffett merge chiar mai departe. El continuă să-mi explice cum ţesătoarele acţionează într-un univers einsteinian, în care spaţiul se curbează şi se deformează. Imaginează-ţi că eşti de mărimea unei furnici şi începi să te plimbi pe o frunză. E un plan bidimensional, doar că se curbează şi se răsuceşte, iar după un timp se termină. Nu contează, treci de margine şi continui să mergi pe partea inferioară, iar apoi cobori pe o tulpină spre o altă suprafaţă verde ondulată.
„Furnicile-ţesătoare cântăresc atât de puţin, încât abia sunt afectate de gravitaţie – spune Moffett. Mişcările crengilor produse de vânt reprezintă o forţă puternică pentru ele, astfel că adesea nu ştiu în ce direcţie e solul. Dar dacă o furnică vrea să ajungă de la un copac la altul, distanţa e imensă în raport cu dimensiunea sa. Ar trebui să călătorească tocmai până la sol, să urce din nou în alt copac şi apoi pe o altă creangă. Dar Oecophylla îşi cheamă adesea colegele pentru a forma un pod aerian şi a traversa direct.“
Poate că Moffett e singura persoană care vede furnicile într-un hiperspaţiu din Războiul Stelelor, scurtcircuitând legile obişnuite ale timpului şi gravitaţiei. În orice caz, oricare dintre noi poate vedea aproape oriunde furnici deplasându-se, reamintindu-ne că natura le-a dat animalelor o mulţime de căi prin care să fie puternice şi încă şi mai multe prin care să fie inteligente.

Text: Douglas H. Chadwick

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2011)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*