Numaratoare inversa pentru Vezuviu

Imagine articol

In anul 79 d.Hr., cel mai periculos vulcan din lume a ingropat orasul Pompei. Urmatoarea eruptie ar putea fi mult mai mare.

Cand primele bubuituri au rasunat pe campia din Campania, urmate rapid de o grindina fierbinte de roca vulcanica, barbatul si femeia si-au abandonat in graba satul si au luat-o la fuga spre est, urcand un deal cu panta blanda, spre ceea ce ar fi putut sa para un posibil adapost, intr-o padure invecinata.

Ea avea cam 20 de ani; el, in jur de 45.

O cascada violenta de piatra ponce amestecata cu roci incandescente, capabila sa sparga capete si sa opareasca pielea, i-a facut sa nu mai vada nimic. Nu intelegeau ce se intampla, iar dezastrul care se abatea asupra lor trebuie ca arata precum sfarsitul lumii.

Mii de alti oameni fugeau in acelasi timp, incercand sa se salveze, marcand pe cenusa moale si noroiul vulcanic umed urmele disperarii umane care aveau sa ramana nedescoperite timp de mai multe milenii.

Oamenii ale caror urme duc spre nord sau nord-vest au ales un drum care probabil le-a salvat viata; cei care au pornit spre est, ca tanara femeie si barbatul mai in varsta, indreptandu-se spre locul unde astazi se ridica orasul italian Avellino, au ales nechibzuit un drum care i-a condus spre o moarte sigura.

Ghinionul a fost ca s-au indreptat exact catre mijlocul zonei de caderi care avea sa fie rapid ingropata sub un metru de piatra ponce. Izbiti de ceea ce cadea din cer, de parca zeii i-ar fi lapidat, epuizati de efort si terorizati de bezna care se lasase in jurul lor, simtind cum fiecare respiratie devine mai dificila decat cea de dinainte, cei doi – cu siguranta uniti de disperare, daca nu si de o forma straveche de cununie – au inceput sa mearga tot mai incet.

Dupa ce au urcat cu mari eforturi o parte din dealul numit acum Castel Cicala, s-au prabusit in ultimele convulsii ale asfixiei.

“Nu puteau sa vada la mai mult de un metru in fata” – a spus Giuseppe Mastrolorenzo. Vulcanolog la Osservatorio Vesuviano din Napoli, Mastrolorenzo statea in picioare intr-o camaruta bine luminata, din Muzeul de Antropologie al Universitatii din Napoli, aplecat asupra unei vitrine care continea scheletul splendid conservat al unei tinere, intins pe un pat de piatra ponce, exact asa cum fusese descoperit.

“In eruptia care a ingropat Pompeiul si Herculaneum, oamenii au murit instantaneu. Nici nu si-au dat seama ce se intampla cu ei – a adaugat Pier Paolo Petrone, antropologul care excavase si analizase scheletul femeii. Insa moartea ei a fost mai tragica, pentru ca nu s-a produs brusc.” Intr-un gest final si inutil de autoaparare, femeia si barbatul si-au ridicat bratele pentru a-si proteja fetele – si au ramas pe veci incremeniti in acel salut adresat eternitatii.

Oasele au zacut acolo pana in decembrie 1995, cand arheologii italieni care sapau un sant pentru o viitoare conducta de gaz, in apropierea oraselului San Paolo Bel Sito, la aproximativ 16 km nord-est de Vezuviu, au descoperit un schelet uman cuibarit intre radacinile unui alun. Era femeia. La scurt timp dupa aceea, au dezgropat alaturi si un al doilea schelet, barbatul.

Crima organizata a revenit in mod regretabil in oraselele prafuite si darapanate de langa Napoli, iar cand lucratorii dau peste niste ramasite umane, uneori e greu de stabilit daca sa cheme un arheolog sau un criminalist.

Nu si in acest caz. Ultimul loc de odihna al scheletelor, un pat accidentat de roca vulcanica acoperit de piatra ponce, furniza un indiciu geologic precis pentru momentul mortii.

Nu mai era nevoie decat de un vulcanolog care sa citeasca straturile de roca. Acest proces a fost initiat cand Petrone si Mastrolorenzo au aflat vestea descoperirii. Petrone s-a napustit la fata locului; autoritatile i-au lasat la dispozitie fix doua dupa-amiezi ca sa extraga oasele.

“A fost un miracol ca am reusit sa salvam asta” – a spus Petrone.

Scheletele din San Paolo Bel Sito – incremenite intr-un zbor terifiant, cu ruta de evadare aleasa gresit si imortalizata in repausul lor ostenit, osificat – au oferit cercetatorilor italieni indicii, intr-un proiect care a combinat vulcanologia, antropologia fizica si arheologia ca intr-un show TV politist: Vezuviul.

In ultimul deceniu, proiectul a rescris povestea vulcanului din apropiere, alimentand, intr-o nota rau prevestitoare, dezbaterile stiintifice despre pericolul unor viitoare eruptii.

Barbatul si femeia nu erau victime ale celebrei eruptii din anul 79 d.Hr., care a ingropat Pompeiul si Herculaneum. Mai degraba erau locuitori din epoca bronzului ai unuia dintre zecile de sate preistorice presarate pe aceasta campie frumoasa, fertila, in perioada unei eruptii a Vezuviului care s-a produs mai inainte – si cu mai multa violenta, dupa cum s-a dovedit.

Eruptia din Avellino s-a produs cu aproximativ 3.780 de ani in urma, iar cercetatorii sustin acum ca reprezinta proiectia de cosmar a unei viitoare calamitati care ar putea ingropa insusi orasul Napoli.

Din 1995, Petrone si Mastrolorenzo au cutreierat Campania rurala care inconjoara Napoli, devenind un fel de echivalenti arheologici ai “vanatorilor de tornade”, grabindu-se spre siturile de excavatie recent descoperite, inainte ca dovezile sa poata fi indepartate sau acoperite.

Cei doi au recompus din bucati imaginea antropologica si vulcanologica a eruptiei de la Avellino, pornind de la miile de urme de pasi, pastrate in cenusa vulcanica, ale victimelor care fugeau si mergand pana la un sat preistoric, conservat spectaculos (dar dezmembrat ulterior), practic abandonat de locuitori, care si-au lasat mancarea pe masa, ceea ce redefines te forta vulcanica si tributul platit Vezuviului de catre mediul geografic.

Ei nu numai ca au dat scheletelor din Sao Paolo Bel Sito o voce elocventa, dar cercetarile lor au transformat aceasta voce intr-un avertisment clar: “Cele trei milioane de locuitori din orasul Napoli modern si din imprejurimi ar face bine sa fie atenti, pentru ca e probabil ca o eruptie de aceasta magnitudine sa se repete, ba poate chiar (in termeni geologici) curand.”

Populatiile stravechi erau atrase de campia Campaniei din aceleasi motive care ne atrag si pe noi azi: vreme blanda, acces la mare (si la fructe de mare) in Golful Napoli din zilele noastre, sol vulcanic fertil si poate chiar frumusetea care a captivat atati scriitori, de la Vergiliu la Stendhal.

Cu mult inainte ca Eneas sa se intoarca din calatoriile sale, cu mai bine de o mie de ani inainte ca grecii sa se stabileasca in Cumae si sa guverneze campia campaniana, colonistii preistorici au venit din Apeninii invecinati si au inceput sa cultive cereale si sa-si pastoreasca turmele.

Ulterior, grecii s-au mutat spre est, din Cumae catre Neapolis, Noul Oras, ceva mai departe de-a lungul coastei, unde se ridica acum Napoli. Avem o idee foarte clara despre viata in acest tinut scaldat de soare in epoca romana, datorita splendorilor recuperate in Pompei si Herculaneum.

Dar, pe masura ce pamantul batatorit de pasi din Campania continua sa dea la iveala secrete antice, Mastrolorenzo si Petrone, impreuna cu colega lor Lucia Pappalardo, au recompus o imagine amanuntita a unei perioade timpurii si a primei intalniri a oamenilor cu forta primordiala a Vezuviului.

Aproape totul a iesit la lumina din intamplare.

In mai 2001, de exemplu, lucratori constructori au inceput sa sape fundatia unui supermarket, in apropierea unei intersectii pustii, pline de buruieni, chiar langa oraselul Nola. Un arheolog care lucra pentru provincia Napoli a remarcat cateva urme de lemn ars la aproximativ un metru sub nivelul solului, un indiciu al locuirii timpurii de catre oameni.

La aproape sase metri sub pamant, au inceput sa iasa la iveala relicvele unui sat din epoca timpurie a bronzului, aproape perfect conservat.

In urmatoarele cateva luni, lucrarile de excavare au adus la lumina trei mari asezari preistorice: colibe in forma de potcoava, cu intrari clar demarcate, zone de locuit si echivalentul unor bucatarii.

Cercetatorii au gasit zeci de oale, farfurii de ceramica si recipiente rudimentare, de forma unor clepsidre, care contineau inca resturi fosilizate de migdale, faina, grane, ghinde, samburi de masline si chiar ciuperci. Despartituri simple separau incaperile; o coliba chiar parea sa aiba o mansarda.

Urme de capre, oi, vite si porci, ca si urme ale stapanilor lor umani, strabateau curtea de afara. Scheletele a noua capre gestante zaceau intr-o zona imprejmuita, care includea un tarc pentru animale. Daca se poate spune ca un schelet se chirceste de frica, oasele unui caine aparent terifiat erau ingramadite sub o streasina.

Depunerile de sedimente vulcanice si noroiul de eruptie de la Avellino au dus la conservarea acestui sat preistoric si au permis reconstituirea existentei sale cotidiene, mergand pana la frunzele de pe acoperisurile de paie si boabele de cereale din recipientele aflate in bucatarii.

Claude Albore Livadie, un arheolog francez care a publicat raportul initial asupra descoperirii de la Nola, l-a numit “un prim Pompei”.

In mai si iunie 2001, autoritatile arheologice ale provinciei au supervizat sapaturile. Mastrolorenzo s-a grabit sa ajunga in Nola, la aproximativ 30 km est de Napoli. El si Pappalardo au prelevat mostre de cenusa si de depozite vulcanice care contineau indicii chimice despre magnitudinea eruptiei.

Insa ulterior povestea stiintifica a virat spre obisnuita opera bufa a arheologiei italiene. Proprietarul locatiei se agita, dornic sa reia lucrarile de construire a supermarketului sau sa primeasca unele compensatii pentru intarziere – o dilema deloc neobisnuita intr-o tara unde excavatoarele si buldozerele unei economii moderne se confrunta cu ramasitele omniprezente ale civilizatiilor stravechi.

Arheologii guvernului au excavat in graba situl si au mutat obiectele gasite.

In final, supermarketul nu a mai fost construit si tot ce a mai ramas dintr-un sit care surprindea in mod miraculos una dintre primele intalniri ale civilizatiei timpurii cu distrugerile vulcanice este o groapa sapata pe un maidan invadat de buruieni, cu peretii de fundatie ai colibelor abia vizibili.

O inscriptie mica si decolorata, care proclama acest loc ca fiind “Pompeiul preistoric”, atarna fara vlaga de o poarta incuiata cu lacat. Tristul scenariu arheologic de la Nola s-a repetat de cateva ori.

In 2002, o companie italiana de constructii, care semnase un contract cu guvernul SUA pentru construirea unei unitati de sustinere a bazei Marinei SUA din sudul Mediteranei, a descoperit un alt sat acoperit de cenusa, in apropierea orasului de azi Gricignano di Aversa; dupa parerea lui Mastrolorenzo, acesta era chiar mai mare decat situl Nola, cu urme lasate de numeroase colibe din epoca cuprului si epoca bronzului.

“Petrec putin timp «studiind» situl – spune Petrone sarcastic despre arheologii care examineaza locatiile pe care se fac constructii – apoi totul e distrus.”

In vara lui 2004, in timp ce se construia o noua cale ferata de mare viteza intre Napoli si Roma, mii de urme de pasi au fost descoperite in apropierea oraselului Afragola. Analiza geologica a stabilit ca erau urme lasate de locuitori din epoca bronzului care fugeau din calea eruptiei de la Avellino. Cei trei au dat fuga sa fotografieze ramasitele graitoare ale acelui moment stravechi de teroare.

In ciuda pierderii acestor situri, Mastrolorenzo, Petrone, Pappalardo si vulcanologul american Michael Sheridan au starnit fascinatia intregii lumi cand au prezentat pe scurt aceste descoperiri, in primavara lui 2006, in Lucrarile Academiei Nationale de Stiinte (PNAS).

Dar cercetarile lor au depasit simplul stadiu al documentarii arheologice. Evenimentul de la Avellino – au scris ei – “a provocat o prabusire sociodemografica si abandonarea unei intregi regiuni, pentru mai multe secole.” Noile descoperiri, alaturi de simularile pe computer arata ca o eruptie de dimensiunile celei de la Avellino ar dezlantui un val concentric de distrugeri, care ar putea devasta Napoli si o mare parte din imprejurimi.

In lumea de dinaintea Uraganului Katrina si a tsunami-ului din Oceanul Indian, aceste avertismente ar fi sunat poate la fel de indepartate si trecatoare ca si acele urme de pasi preistorici.

Dar lucrurile s-au schimbat.

Exista multe modalitati in care un om poate sa moara la eruptia unui vulcan, iar o explozie precum cea dezlantuita de Vezuviu in 1780 i.Hr. ofera un inventar sumbru al aproape tuturor acestora.

“In primele ore ale eruptiei de la Avellino au cazut materiale de acest gen” – a explicat Mastrolorenzo, trantind pe masa doua pungi transparente, pline cu material vulcanic, in biroul sau din Osservatorio Vesuviano.

Una dintre pungi continea o pulbere alba fina, cenusa care s-a asternut in zona de caderi vulcanice; cealalta era plina de roci mici, cu un diametru de cel mult cativa centimetri. Unele dintre roci erau pietre ponce, pietricele acoperite de bule ca un fagure si aproape la fel de usoare ca niste mingi de ping-pong; altele erau dense si dure.

“Astea sunt mai usoare decat apa, plutesc – a spus el, ridicand o piatra ponce. Dar astea – a continuat luand o piatra mai dura -, numite lapili, cadeau cu o viteza de circa 145 km pe ora.” Primul indiciu referitor la eruptia din Avellino a Vezuviului a aparut la inceputul anilor 1970, cand vulcanologii au identificat depozite de piatra ponce sub ramasitele din anul 79 d.Hr.

Insa in ultimii ani, Mastrolorenzo, Pappalardo si colegii lor, analizand totul, de la depozite de cenusa groase de cativa metri, vizibile in sapaturile efectuate pentru drumuri, pana la felii micronice de cristale vulcanice, examinate la microscopul electronic, au reconstituit evenimentul de la Avellino pana in cele mai cumplite detalii.

La unele eruptii sunt scurgeri de lava care se deplaseaza cu incetinitorul, in torente cu o grafica picturala. Dar intr-un eveniment cum a fost cel din Avellino, cosul vulcanului este atat de infundat cu dopul de roca dura, incat este nevoie de o presiune uriasa acumulata dedesubt, in camera magmatica, pentru a se crea o spartura spre suprafata.

Cand acest lucru se intampla, violenta exploziei – boato, care in italiana inseamna un raget urias – proiecteaza roca lichida in aer atat de rapid, incat depaseste viteza sunetului si dezlantuie un boom sonic. In timpul eruptiei de la Avellino, acest boato a insotit o explozie care a aruncat in stratosfera aproape 100.000 de tone de roca supraincinsa, zgura si cenusa, pe secunda.

A atins o altitudine de aproximativ 35 km – cam de trei ori altitudinea de croaziera a avioanelor comerciale. Cand acest nor incredibil de materiale s-a ridicat, s-a largit in partea superioara, capatand forma – devenita clasica de cand Pliniu cel Tanar a descris-o pentru prima data intr-o scrisoare catre istoricul roman Tacit, despre eruptia de mai tarziu care a ingropat Pompeiul – de pin-umbrela, “sigla” eruptiilor de tip plinian.

Vanturile puternice dinspre vest au purtat cea mai mare parte dintre caderile initiale inspre nord-est, catre Nola si Avellino, unde depunerile de piatra ponce si lapili au atins si 2,5 m inaltime in apropierea vulcanului, in numai cateva ore. Este posibil ca acea coloana de cenusa sa fi plutit in aer pana la 12 ore.

Apoi s-a prabusit, producand un sir de evenimente apocaliptice, care fac din eruptia pliniana unul dintre dezastrele naturale cele mai ucigatoare de pe Pamant. Cand o coloana pliniana se prabuseste, creeaza un val piroclastic – o avalansa navalnica de resturi, incinsa, care loveste in partea laterala a pantelor unui vulcan. Acest nor dogoritor poate parcurge mai multi kilometri, initial cu viteza mare.

Nu foarte multi oameni au vazut (si mult mai putini au supravietuit dupa aceea) un val piroclastic de la mica distanta, dar multi dintre noi au ramas cu o imagine a acestei puteri ingrozitoare incrustata adanc in memorie: are multe din proprietatile fizice ale uriasilor nori de praf si cenusa produsi de prabusirea turnurilor de la World Trade Center, in 2001.

Spre deosebire de turnurile prabusite, materialul dintr-un val piroclastic e incalzit intr-o camera magmatica subterana la temperaturi de pana la 900°C.

Valul initial produs de eruptia din Avellino, in special in zonele cele mai apropiate de Vezuviu, a ucis instantaneu. Vantul fierbinte, sufocant, care avansa cu aproximativ 385 km pe ora, a atins temperaturi de cel putin 480 de grade Celsius si a pastrat suficienta caldura pentru a face apa sa fiarba la 15 km distanta de crater.

“Sub 93 de grade Celsius, poti supravietui probabil cateva secunde, daca valul trece repede – a subliniat Mastrolorenzo. Dar, chiar daca supravietuiesti temperaturii, te sufoci cu praful fin din aer. Intreaga regiune din jurul Vezuviului a fost acoperita, metru cu metru, de acest praf, in straturi de 20 m inaltime – la 5 km distanta de crater – si de aproximativ 25 cm grosime – la 24 km distanta. La un strat de cenusa de 20 cm, acoperisurile caselor moderne se prabusesc.”

Temperatura arzatoare a unui val vezuvian a devenit factorul principal in explicarea evenimentelor din Pompei si Herculaneum in urmatoarea mare eruptie, produsa cu 1.900 de ani mai tarziu.

Petrone si Mastrolorenzo, impreuna cu colegi din Italia si Anglia, au publicat un articol in revista Nature, in 2001, demonstrand ca sutele de fugari care s-au adunat in 12 fornici – sau ambarcatiuni locuibile – la malul marii, in dreptul plajei din Herculaneum, au murit instantaneu, din cauza unui val piroclastic care a atins temperaturi de 500 de grade Celsius, transformand hainele si carnea oamenilor in vapori in cateva secunde.

In maniera, putin sinistra, a paleoantropologiei criminalistice, Petrone si Mastrolorenzo au reconstituit ultimele clipe ale victimelor ghemuite in fornicile 5, 10 si 12. Din cauza caldurii, tesutul cerebral al acestora a fiert, erupand apoi in mici explozii fierbinti, care au lasat pe os urme de arsura negre-albastrui. Umiditatea rezultata din carnea si sangele evaporate s-a combinat cu cenusa vulcanica din val, creand un material protector, ca o tencuiala, care a conservat oasele.

Din pozitia scheletelor, ei au putut stabili ca victimele din fornici au murit instantaneu. Valul piroclastic e doar prima parte a loviturii in doi timpi administrate de prabusirea unei coloane pliniene. Cand cantitatea uriasa de cenusa si reziduuri solide se combina cu aburul ridicat din acviferul subteran, se produce un microclimat violent, cu furtuni ca de catran si ploi torentiale, care genereaza torente uriase de noroi.

Cenusa care cade in rauri formeaza si mai multe torente de noroi,cunoscute sub numele de lahar, care umplu vaile raurilor multa vreme dupa ce eruptia s-a incheiat.

“Torentele de noroi produc mai multe victime decat eruptia – spune Mastrolorenzo. Aceste torente de noroi se deplaseaza cu o forta care muta casele din loc cu sute de metri.”

Explozie, caderi vulcanice, prabusirea coloanei, val, torente.

In aceasta succesiune clasica de furie pliniana, eruptia de la Avellino a desfigurat campia din Campania la fel de brutal ca si cand zeii ar fi razuit, scobit si remodelat peisajul cu o mistrie uriasa.

Modelul depunerilor, siajul semnaturii sale vulcanice, in strate groase si subtiri, a permis vulcanologilor sa traga concluzia ca Vezuviul a dezlantuit cel putin sase cicluri de valuri piroclastice si torente in acea unica eruptie – sase rafale de vanturi parjolitoare, urmate de sase rauri turbate de noroi -, care au distrus totul pe o raza de aproximativ 15 km de la vulcan.

Cataclismul imediat a durat probabil mai putin de 24 de ore, insa a transformat un peisaj idilic intr-un desert monocrom, de nelocuit in urmatorii 300 de ani.

Drumul care urca serpuind dinspre Golful Napoli spre varful Vezuviului dezvaluie inca o modalitate prin care un om poate pieri pe pantele acestui vulcan: lovit de unul dintre numeroasele autocare turistice care se inclina pe curbele stramte, pe drumul dinspre Ercolano spre varful de 1.281 m.

Au apus de mult zilele cand tineri napolitani musculosi purtau scaune in care stateau celebritati precum Goethe si le carau in sus pe panta abrupta, catre ceea ce scriitorul german a numit in mod memorabil “un pisc de iad care se inalta in mijlocul paradisului”.

In zilele noastre, paradis inseamna sa gasesti un loc liber in parcarea aglomerata. Dupa ce iti cumperi biletul (varful vulcanului face parte acum dintr-un parc national), mergi pe o carare care strabate in zigzag cenusa ruginita, bogata in fier, a conului.

Treci pe langa cateva magazine de suveniruri, ca si pe langa pilonii de beton abandonati ai funicularului, care i-a inlocuit pe tinerii cu umeri lati. Si, in sfarsit, ajungi la buza craterului, de unde, intr-o zi senina, vezi totul, de la Capri si Peninsula Sorrentine, pana spre sud, spre Napoli al epocii moderne, spre nord-vest, spre Pompei si Herculaneum, victime ale puterii geofizice momentan inabusite sub picioarele tale.

Dupa o uriasa eruptie subpliniana, in 1631, Vezuviul a adoptat o personalitate mai benigna. A produs jeturi copioase de lava in eruptii frecvente, in secolele al XVIII-lea, al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea.

Dar de la ultima sa rabufnire, in 1944, cosul sau a fost astupat si niciunul dintre localnicii mai tineri de 63 de ani nu a apucat o eruptie. Putini oameni au mai multe ore active, zi si noapte, in imediata apropiere a Vezuviului, decat Gennaro Cardoncello, un tanar nepasator, prietenos, care se ocupa de ultimul avanpost al comertului, chiar pe buza craterului.

In timp ce statea in spatele unei uimitoare diversitati de figurine sculptate in roca vulcanica (Buda, Pietà, broaste, bufnite, Cele Trei Gratii), a fost intrebat daca simte vreodata micile cutremure sau trepidatii despre care se crede ca semnaleaza apropierea unei eruptii. “Poate de vreo cateva ori, dar nu este mare lucru” – a raspuns el.

Cu expresia aceea de indiferenta, cu ochii mijiti, care a fost ridicata la nivel de arta in Napoli si in imprejurimi, Cardoncello a dat din umeri si a schimbat subiectul, scotand la iveala o sticla de Lacryma Cristi, vinul alb local, din struguri care isi trag mustul din solul bogat al Vezuviului ca sa capete acea savoare intensa.

Torente de turisti se revarsa pe panta abrupta spre crater, exclamandu-si ohurile in fata privelistilor perfecte, ca de ilustrata, care se vad in toate directiile, apoi ahurile cand privesc in jos, de pe buza craterului, la cei 245 m pana la fund, unde cateva fumarole abia schiteaza in aer conturul rasuflarii lor toxice.

Putini dintre acesti vulcanoturisti se opresc sa se gandeasca la uriasul rezervor de roca topita aflat la aproximativ zece kilometri sub ei sau sa contemple ramasita curbata a Craterului Monte Somma, mai mare si mai vechi, care atrage privirile ca o palnie – si, mai important, ar atrage ca o palnie orice valuri piroclastice viitoare – inspre nord-vest, spre zona orasului Napoli.

Cand a avut loc ultima eruptie pliniana a Vezuviului, campia de sub el era locuita de mii de romani sibariti; acum e locuita de mai bine de un milion de persoane numai in Napoli, plus alte sute de mii in oraselele dintre acesta si crater.

Intr-o zi senina, chiar si cu un binoclu modest, poti sa stai in buza craterului si sa distingi masiva fortareata angevina din secolul al XIII-lea, in centrul orasului Napoli, numita Maschio Angioino. Cunoscuta si drept Castel Nuovo, ea se afla pe locul unde s-a stabilit prima manastire franceza angevina, marcand centrul geografic si – in anumite privinte – emotional al orasului.

La cateva zile dupa ce am urcat pe varf, Mastrolorenzo m-a condus adanc in fundatia fortaretei, la doua etaje sub sala eleganta in care pana de curand si-a tinut intrunirile saptamanale Consiliul Municipal al orasului Napoli. Mi-a aratat o depunere de piatra ponce vulcanica si cenusa, groasa de aproximativ trei sferturi de metru. Provenea – mi-a spus – din eruptia de la Avellino.

Michael Sheridan, vulcanolog la Universitatea New York, din Buffalo, care colaboreaza cu Mastrolorenzo, este expert in eruptii catastrofale produse in apropierea centrelor urbane dens populate.

Sheridan a studiat eruptia din 1902 a Muntelui Pelée, din Insula Martinica, eruptie care a devastat orasul St. Pierre, si a supravegheat indeaproape Cotopaxi, un vulcan activ care ameninta mai bine de un milion de persoane in Ecuador, in tinuturile andine inalte. El nu stia de depunerea din Castel Nuovo inainte sa-i spun eu.

“Asta e osanda curata – a zis el. St. Pierre a fost distrus de 20 de centimetri de asa ceva si toata lumea a murit. Nu ar mai exista supravietuitori in partea aceea din Napoli.”

Oamenii de stiinta stiu din datele geologice ca Vezuviul a dezlantuit eruptii pliniene catastrofale, intr-un ritm neregulat, dar nelinistitor, in perioadele geologice recente. De la o eruptie de acum 25.000 de ani, au avut loc eruptii importante cu 22.500 de ani in urma, cu 17.000 de ani, cu 15.000 de ani, cu 11.400 de ani, cu 8.000 de ani; apoi au urmat Avellino, acum 3.780 de ani, si Pompei, eruptia din anul 79 d.Hr., acum aproape 2.000 de ani.

Bazandu-se pe un interval de aproximativ 2.000 de ani intre aceste eruptii mai mari, Sheridan si Mastrolorenzo au calculat ca exista sanse de peste 50 la suta ca in orice an de acum incolo sa se produca o eruptie masiva, iar sansele sporesc simtitor, pe masura ce timpul scurs de la ultima eruptie pliniana creste an de an.

Cand Mastrolorenzo, Petrone, Pappalardo si Sheridan si-au publicat raportul de cercetare asupra eruptiei de la Avellino, in martie 2006, acesta a iscat controverse datorita prezicerilor brutale despre o viitoare eruptie masiva a Vezuviului, care ar putea fi suficient de puternica incat sa ameninte zona metropolitana Napoli.

Dar Napoli nici macar nu e luat in calcul de planificarea actuala. Planul italian pentru situatii de urgenta, realizat in 1995 si revizuit ultima data in 2001, se bazeaza pe o eruptie mai mica, subpliniana, si apeleaza la evacuarea prioritara a locuitorilor care traiesc in imediata vecinatate a Vezuviului – cei 600.000 de oameni din asa-numita Zona Rossa, sau Zona Rosie, definita de granitele a 18 orasele de pe pantele vulcanului.

Planul de urgenta Vezuviu nu a fost reactualizat semnificativ de mai bine de cinci ani. Cand s-a publicat articolul PNAS, anul trecut, prezentand un scenariu mult mai cumplit pentru Napoli, presedintele Institutului National de Geofizica si Vulcanologie al Italiei, Enzo Boschi, a denuntat analiza de risc a lui Sheridan ca “alarmista si iresponsabila”, apoi a declarat categoric ca “planurile de evacuare nu vor fi modificate”.

Unii vulcanologi de la Universitatea din Napoli au folosit termenul de “terorism stiintific” pentru avertismentele raportului. Prognozarea unei eruptii iminente e, in cel mai bun caz, o stiinta imprecisa. Desi Muntele St. Helens a dat semne tot mai puternice de neliniste inainte de eruptia din 1980 – conform unei relatari a US Geological Survey -, “nu a prezentat schimbari fata de modelul lunii precedente”, iar monitorizarile din dimineata zilei de 18 mai 1980 “nu au dezvaluit modificari neobisnuite, care ar fi putut fi luate drept semnale de avertizare pentru catastrofa ce avea sa loveasca o ora si jumatate mai tarziu.”

Daca Vezuviul ar da el insusi semne ca se va trezi, vulcanologii considera ca ar putea prezice ca e pe cale sa erupa in breve tempo, adica in curand. Cand l-am intrebat pe Mastrolorenzo ce inseamna mai exact “in curand”, mi-a raspuns: “Tocmai asta e problema. Nu stim – nu in felul in care poti sa prognozezi cand e mai probabil sa se produca un uragan.”

Aceasta lipsa de precizie ar putea declansa haos in cazul evacuarii unei mari zone urbane. Nu e placut sa sperii oamenii in mod inutil, dar e mult mai putinplacut sa urmaresti ce se intampla cand o multime de oameni speriati incearca sa faca acelasi lucru in mare graba, in acelasi timp.

Aceasta idee mi-a venit intr-o dupa-amiaza, in timp ce eram incremenit intr-un urias blocaj in trafic pe Tangenziale, autostrada rapida care leaga centrul orasului Napoli si conduce spre principala autostrada care se indreapta spre nord, catre Roma. Ce s-ar intampla daca Vezuviul ar da brusc semne de agitatie serioasa? S-ar produce, ca intotdeauna in cazul predictiilor probabilistice, confuzie si nesiguranta.

“E greu sa ne imaginam cum ar fi in zilele de dinaintea unei eruptii – a spus Mastrolorenzo. Ar fi mai rau decat in timpul eruptiei propriu-zise.” Unii napolitani ar putea fugi inca de la primele semne de indigestie seismica, altii ar putea decide sa ramana, iar altii ar putea sa plece, sa fie dezamagiti de saptamanile si lunile de incertitudine seismica si apoi sa se intoarca.

Pur si simplu nu exista niciun precedent in timpurile moderne pentru o evacuare urbana de asemenea proportii.

Pe Tangenziale, automobilele se tarau ca melcul; patru benzi de automobile manevrau sa se inghesuie pe cele doua benzi care se indreptau catre nord.

Mi-a luat o ora ca sa strabat 1,5 km – si cel mai urgent in programul tuturor, in acea zi, era sa ajunga la plaja.

Traficul de acest gen face ca orice plan de evacuare in caz de urgenta sa para de un optimism lipsit de orice speranta. Intr-adevar, in timpul unei simulari in octombrie 2006 pentru evacuarea Zonei Rosii, traficul de pe autostrada din apropiere, intre Napoli si Pompei, s-a blocat complet; o furtuna cu descarcari electrice produsa peste noapte a complicat serios exodul; iar unul dintre cele 18 orasele, Portici, a participat la exercitiu protestand.

Oficialii guvernamentali s-au declarat multumiti de rezultate; dar buletinele de stiri au relatat despre “intarzieri si haos”.

Si acesta a fost doar un exercitiu minimalist, care a implicat numai cate o suta de cetateni din fiecare dintre oraselele din Zona Rosie. In orice caz, o evacuare masiva ar trebui sa fie initiata cu mult inaintea unei eruptii de dimensiunea celei de la Avellino.

Odata ce evenimentul s-ar declansa, odata ce vulcanul ar improsca in aer probabil miliarde de metri cubi de cenusa, roca si sfaramaturi, pe care le-ar arunca asupra solului, toate formele de transport ar deveni inutile. Avioanele nu ar mai putea sa zboare. Trenurile nu ar mai putea sa ruleze. Nici automobilele, nici autobuzele, nici scuterele nu ar mai putea functiona, nici macar in chiar si zece sau doisprezece centimetri de cenusa zgrunturoasa.

De fapt, singura metoda probabila de scapare ar fi… pe jos. La 4.000 de ani dupa Avellino, campanienii ar fi siliti sa lase urme de pasi pe cenusa.



3 Comments

  1. in primul rind… genial articolul.dad ce putem face suntem la mina naturii si a lui DUMNEZEU nu ne putem pune cu puterea LUI nici cu mama natura

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*