In flacari

Incendiile „bune“ sunt cruciale din punct de vedere ecologic, pentru ca indeparteaza tufisurile uscate si inapoiaza solului nutrientii. Cei mai multi dintre acesti pini-galbeni vor supravietui, chiar vor prospera, dupa un incendiu de mica intensitate in Parcul Custer, al statului Dakota de Sud.

De la Muntii Stancosi in nord si pana la coasta Californiei, incendiile naturale ard mai mari, mai fierbinti si mai aproape de casa. De ce e vestul in flacari?

Text: Neil Shea

De la Muntii Stancosi in nord si pana la coasta Californiei, incendiile naturale ard mai mari, mai fierbinti si mai aproape de casa. De ce e vestul in flacari?

Tinerii inainteaza cu greu prin iarba inalta pana la coapse, pe sub brazi si pini-galbeni, incendiind calmi padurea. Ei poarta lampi de benzina speciale. Din miscari ale incheieturii, picteaza peisajul cu flacari. Noile focuri serpuiesc prin iarba si musca din crengile lasate. La fiecare cateva minute, un brad ia foc, flacarile devorandu-l intr-o rafala de lumina, cu urlet de racheta. In cateva secunde s-a terminat. Ramane doar un schelet fumegand.

Asta le face o imensa placere pompierilor.

“Omule, ai omorat un copac?”

Un ranjet mare: “Da!”

“Ador sunetul asta.”

Este 11 dimineata intr-o sambata din iulie si statul Idaho este in flacari. Aici izbucnesc acum incendii naturale mai mari decat oriunde in tara. Coloane de fum traverseaza statul, urmate de avertizari de evacuare. Acest incendiu, botezat Lucky, arde in Padurea Nationala Boise, la cateva ore de mers cu masina de capitala statului, spre nord.

Ca si multe alte incendii din Vest, Lucky a fost provocat de fulgere. Dupa doua saptamani, parjolise vreo 560 de hectare. Nu e cel mai mare incendiu din Idaho. Insa Lucky are potential – spun pompierii, ca si cum ar vorbi despre un copil dotat. Timp de ore intregi, ei aprind focuri cu lampi de benzina care imprastie flacari de marimea dozelor de bere.

Teoretic, contrafocul impiedica inaintarea unui incendiu natural, consumand combustibilul din calea lui. Focul este insa viclean. Exista aproape intotdeauna niste modalitati prin care el sa se extinda. Iar contrafocul este riscant. Umbla vorba despre incendii scapate de sub control si despre cei care au fost de vina. Mai tarziu, in cursul dupa-amiezii, pompierii zabovesc, admirandu-si opera. Hectare innegrite se intind inaintea lor.

Dintr-odata, pe panta de deasupra se aude un zgomot puternic si pamantul se cutremura. Un arbore imens s-a prabusit, cu radacinile mistuite de foc. Pompierii sunt netulburati. Rad si glumesc si se sprijina de securi. Apoi, vantul se schimba. O soapta din nord. Rasetele inceteaza, oamenii privesc in sus. Scantei aprinse stralucind, mici bombe incendiare, plutesc pe deasupra spre padurea neaprinsa.

Ca si multe alte incendii din Vest, Lucky a fost provocat de fulgere. Dupa doua saptamani, parjolise vreo 560 de hectare. Nu e cel mai mare incendiu din Idaho. Insa Lucky are potential – spun pompierii, ca si cum ar vorbi despre un copil dotat.

Timp de ore intregi, ei aprind focuri cu lampi de benzina care imprastie flacari de marimea dozelor de bere. Teoretic, contrafocul impiedica inaintarea unui incendiu natural, consumand combustibilul din calea lui. Focul este insa viclean. Exista aproape intotdeauna niste modalitati prin care el sa se extinda. Iar contrafocul este riscant. Umbla vorba despre incendii scapate de sub control si despre cei care au fost de vina.

Mai tarziu, in cursul dupa-amiezii, pompierii zabovesc, admirandu-si opera. Hectare innegrite se intind inaintea lor. Dintr-odata, pe panta de deasupra se aude un zgomot puternic si pamantul se cutremura. Un arbore imens s-a prabusit, cu radacinile mistuite de foc. Pompierii sunt netulburati.

Rad si glumesc si se sprijina de securi. Apoi, vantul se schimba. O soapta din nord. Rasetele inceteaza, oamenii privesc in sus. Scantei aprinse stralucind, mici bombe incendiare, plutesc pe deasupra spre padurea neaprinsa. „La naiba!“ Se reped in desis, cautand noi focuri, sperand ca numele lor nu vor ajunge pe lista celor care au pariat si au pierdut.

Dupa un rastimp, se intorc incet, negasind nimic, satisfacuti ca, pentru moment, au scapat. Asa procedam noi cu incendiile in America, cu pariuri mici. Opunand foc focului, incercand sa impiedicam pamantul sa faca ceea ce chiar si pompierii spun ca ar vrea sa faca: sa arda. Incendiul de padure avanseaza, transformand vegetatia in combustibil.

Pe masura ce materia vegetala se incalzeste, ea elibereaza compusi din carbon, hidrogen si alte elemente inflamabile, care reactioneaza cu oxigenul, eliberand mai multa energie si initiind o reactie in lant. Aerul din jurul focului se incalzeste si se ridica, dand uneori nastere unor vanturi ce intetesc flacarile.

Incendiile forestiere foarte fierbinti isi pot crea propriile condit ii climatice, alimentandu- e si deplasandu-se singure, inghitind terenul din fata lor mai rapid decat un om care alearga. Schimbari bruste in directia vantului au impins focul peste pompierii care s-au crezut in siguranta. Sezonul incendiilor naturale in Vest incepe de obicei primavara tarziu si dureaza pana toamna. Din ce in ce mai des, noi pierdem.

In timp ce incendiile din dens populata Californie atrag cel mai mult atentia, paduri si campii in intreg Vestul american ard cu o rata fara precedent. In 2006, incendiile naturale au ars circa 40.000 de kilometri patrati in intreaga tara, un record aproape egalat anul trecut. Doua treimi din suprafata arsa se aflau in Vest. O cauza evidenta e un deceniu de seceta si temperaturi mai ridicate.

Zapada din munti se topeste mai devreme si furtunile din timpul iernii sosesc mai tarziu, prelungind cu cateva saptamani sezonul incendiilor in unele regiuni. Arii intinse de padure slabita de seceta au cazut prada insectelor si bolilor, transformand copacii in iasca. In replica, noi am sporit numarul celor care se lupta cu focul, i-am captusit cu unitati de pompieri particulare, le-am pus la dispozitie mai multe furtunuri, topoare si camioane.

Cheltuielile federale anuale alocate luptei impotriva incendiilor au sarit de la 1 miliard de dolari in 1998, cand a inceput seceta recenta, la mai mult de 3 miliarde anul trecut, cu previziunea unor costuri si mai ridicate in viitor. Seceta reprezinta insa doar o fractiune din ecuatia incendiilor.

In mod traditional, abordarea americana a incendiilor naturale a fost sa se incerce ca ele sa fie suprimate oricand si oriunde apar. Se spune adesea ca aceasta strategie isi are originea in marile incendii din 1910. In acel an, vapai enorme au ars milioane de hectare in tot Vestul si au ucis zeci de pompieri. Batalia impotriva focului a devenit o lupta indrazneata.

Am devenit adepti ai suprimarii incendiilor, mai ales a celor mici. Dar nu am inteles ca focul, asemenea ploii, este necesar. Acele campanii impotriva incendiilor, alaturi de un declin al defrisarilor si o crestere a miscarii conservationiste, au insemnat ca vegetatia – potential combustibil – a inceput sa se acumuleze. Un studiu publicat in 2005 reflecta tipul schimba- rilor constatate in tot Vestul.

Studiind doua suprafete de padure din Arizona, cercetatorii de la Universitatea din Arizona de Nord au estimat ca, la sfarsitul anilor 1800, ele contineau aproximativ 50 de arbori pe hectar. Dupa aproape un secol fara foc, s-au acumulat pana la 1.700 de copaci pe aceeasi suprafata. Stingand micile incendii si lasand combustibilul sa se acumuleze, focul va reveni – mai mare, mai fierbinte si mai distrugator ca niciodata.

Iar conditiile potrivite ar putea deveni un lucru obisnuit. Cele mai multe modele climatice actuale sugereaza insistent ca seceta recenta nu este doar un fenomen temporar, ci parte a unei tendinte de uscare pe termen lung, inrautatita de incalzirea globala. Va veni o zi cand nicio suma de bani si niciun act de eroism nu vor fi indeajuns. Incendiul Lucky, din Idaho, reprezinta, in miniatura, lumea luptei impotriva focului din America.

Echipaje din intreg Vestul si de mai departe au venit sa se lupte cu el si cu alte cateva incendii din apropiere. Ei lucreaza de la rasarit pana la apus, dormind in corturi sau pe pamantul gol. Elicoptere costand pana la 80.000 de dolari pe zi huruie pe deasupra, aruncand apa si substante ignifuge sangerii. Intr-un cort de comandament, aflat la mare departare de foc, se face nota de plata.

Pana la data de 26 iulie, la noua zile dupa izbucnirea incendiului, a costat 1,5 milioane $. 29 iulie: 2,6 milioane $. 1 august: 4,5 milioane $. Zeci de alte incendii au ars in alte regiuni numai in Idaho. Robert Barrett, pompierul de la Serviciul Silvic al SUA insarcinat cu combaterea lui Lucky la sol, da comenzi barbatilor si femeilor din subordinea sa cu o voce aspra, datorata anilor petrecuti inhaland fum.

Are 46 de ani, este zvelt si puternic, cu un rictus usor si un cioc tepos. El inconjoara focul pe jos sau in camioneta sa, incercand sa-i ghiceasca toanele. „Focul e tare – spune Barrett –, e captivant sa incerci sa-l descifrezi, ca sa vezi ce poti face in privinta lui. Este un exercitiu al mintii. Nu se stie niciodata ce va face.“ Pietrele sar de sub roti in timp ce Barrett conduce la vale pe un drum care nu e cu mult mai mult decat o dara de pamant intre rape.

Chitara lui, ascunsa sub scaun, zangane in cutia ei. El tuseste des, in reprize lungi si umede. Caldura si furtunile de fum si praf n-au inabusit emotia care insoteste un foc bun. „Imi iubesc meseria! Ma tine in afara inchisorii“ – o gluma a pompierilor.

Lucky arde deja cam de o saptamana. In fiecare zi, Barrett se trezeste inaintea zorilor si face cafea pe oblonul din spate al masinii, gandindu-se la urmatoarea sa mutare si la replica focului. Noaptea, cele mai multe incendii din aceasta regiune „se dau batute“, arzand mai lent in aerul mai umed si mai rece si sub „capacul“ sufocant al propriului fum. Din acest motiv, pompierii ataca uneori incendiile noaptea, dar asta e riscant.

Mai adesea, ei exploateaza picoteala focului dimineata devreme. In general, dimineata tarziu aerul se incalzeste si devine uscat, iar vantul incepe sa alimenteze flacarile. La Lucky, umiditatea relativa poate sa scada de la 30% la 15% in cateva ore. Ziua se scurge spre orele fierbinti in care focul prospera.

Mai mult decat orice, Barrett vrea sa-l impiedice pe Lucky sa sara un parau spre un petic de padure, unde copacii sunt desi si uscati. El stie ca Lucky, ca oricare alt incendiu de padure, poate scapa de sub control in decursul unei dupa-amiezi. Se confrunta, de asemenea, si cu o alta problema, una care complica mult lupta impotriva incendiilor naturale la ora actuala: daca focul traverseaza raul, case si ferme se vor afla in calea lui.

Dupa sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, oamenii au asaltat Vestul, construind case, drumuri si orase in locuri in care acestea nu mai existasera niciodata. In anii 1990, opt milioane de noi locuinte au rasarit de-a lungul marginii parcurilor si padurilor, de unde in mod obisnuit pornesc incendiile. Guvernul cheltuieste sume exorbitante, incercand sa protejeze proprietatile din aceasta regiune.

Oficial, aceasta zona e cunoscuta drept interfata civilizatie- albaticie. Unii pompieri o numesc zona prostilor. Intr-o luni, chiar inainte de pranz, Barrett trimite un alt echipaj sa incendieze. Incepe bine. Miros de benzina, scantei care pocnesc. Fluieratul de ceainic al lemnului care arde. Insa chiar dupa ora 1 dupa-amiaza, vantul se schimba. Focul o ia inapoi, spre vaste suprafete cu copaci ramase, combustibil numai bun de ars.

Schimbarea vantului ar putea face inutila o saptamana de munca sau mai rau. Voci surescitate rasuna din aparatul de emisierecept ie. Barrett isi arunca rucsacul in spate ca sa urce pe culmile focului, pentru a-l evalua personal. Insfaca un Pulaski, o combinatie intre secure si tesla, folosita de pompieri pentru a despica, a taia si a racai. Lucky avanseaza in josul unei creste abrupte, unde brazii ard ca niste torte – declaratii fierbinti, portocalii.

Mergem in lungul unei fasii de pamant gol, arsa de contrafoc. Furtunuri pentru incendii serpuiesc pe pamant. La stanga noastra, portiuni verzi, dese. La dreapta, o intindere fumeganda, ca un camp supus unui tir de artilerie. Flacari, inalte cam de un metru, ranjesc si suiera in vant. Fumul ne inghite, arzandu-ne ochii si infundandu-ne traheele. Cand se risipeste, il vad pe Barrett izbind cu securea o valvataie care a sarit linia, inabusind-o cu pamant.

Apoi, se opreste si se uita la padurea de dedesubt. Patru, cinci, o duzina de ochiuri de foc noi sclipesc in fum. „Cred ca l-am piedut“ – spune el. Il ineaca tusea. Preia un apel radio si se-ncrunta. Vantul asta nenorocit. „Cred ca a trecut raul.“ Ne retragem, urmarind furtunurile.

Sunt arse pe alocuri, artere sparte improscand apa. Trecem prin zone cu fum gros. Il pierd pe Barrett, il zaresc, il pierd iar. Cand in sfarsit iesim, primim vestea ca un echipaj a localizat si a stins focul de dincolo de parau. Cateva ore mai tarziu, Barrett sade cu picioarele incrucisate pe un bolovan mare, odihnindu-s i mainile pe genunchi, cu cate un aparat de emisie-receptie in fiecare dintre ele. Nemiscat ca un calugar.

Nu au aparut noi focuri pe partea cealalta, iar pompierii sai au recucerit linia focului. Sansa a fost de partea lor. Putea foarte usor sa se fi intamplat invers. Un elicopter trece, galeata sa portocalie plutind pe deasupra noastra ca o cometa care-si lasa trena in urma. Justin Bone, unul dintre locotenentii lui Barrett, se uita dupa el si clatina din cap: „Cheltuim milioane pe 600 de hectare – spune el. Salariile cator departamente de pompieri din oras ar putea fi platite cu banii astia? Ar putea la fel de bine sa toarne dolarii pe foc.“

La fel ca si Barrett, Bone isi iubeste meseria. Impartaseste, ca si multi altii, convingerea ca incercarea de a combate toate incendiile este un joc pierdut. Bone este in favoarea altei strategii, denumita „folosirea incendiilor naturale“, in care unele focuri sunt monitorizate, dar lasate sa rareasca treptat padurile, eliminand combustibilul. Nu e o tehnica noua. Indienii nordamericani ardeau paduri si campuri pentru a crea vanatului habitate si pentru a le curata. Multe specii de plante sunt avantajate de o epurare periodica.

Bone indreapta un deget catre padurea plina de pini-galbeni. Cu scoarta lor groasa si rezistenta, acestia pot supravietui tuturor incendiilor, cu exceptia celor mai grave. Alti pini au nevoie de foc pentru reproducere; conurile lor sunt invesmantate intr-o rasina ceroasa, care trebuie topita de caldura pentru a elibera semintele.

In timp ce focul arde arbori uscati si plante vii, el elibereaza, de asemenea, nutrienti in sol. Acest lucru este crucial in zonele aride, unde descompunerea in lipsa focului ar dura zeci de ani.

Nu toate incendiile pot fi lasate sa arda nestingherite, dar argumentul ecologic adus de aceasta idee este convingator. „~sta este viitorul, omule – spune Bone. Trebuie sa invatam sa lasam lucrurile sa arda.“ Lucky este o stea dintr-o constelatie de incendii. In timp ce arde, alte incendii urmeaza furtunile cu fulgere prin Idaho, inspre Montana. Unele palpaie si se sting. Altele se nasc acolo unde vantul este potrivit si solul propice si uscat. Pe hartile satelitare, Vestul apare canceros, cu pete rosii care se intind.

In Missoula, statul Montana, Mark Finney le urmareste din biroul sau de la Laboratorul de Stiinte ale Focului – Missoula. Finney e slab si vanos. A lucrat in echipaje pe masina de pompieri si ar fi putut deveni un pompier profesionist, ca Barrett, dar cand era la colegiu cineva a observat ca e bun la matematica. Acum isi petrece mult timp cu incendiile virtuale.

Guvernul federal a inceput de curand sa foloseasca un program de modelare pe computer, la dezvoltarea caruia a contribuit el, pentru a incerca sa inteleaga cum micile incendii devin monstri si cum i-am putea combate. „Nu poti cunoaste focul fara sa te joci cu el“ – spune Finney. Cele trei ingrediente principale care duc la foc sunt vremea, terenul si combustibilul.

Programul lui Finney, numit Probabilitatea de Raspandire a Focului (sau FSPro), e cea mai recenta incercare de a descifra aceste forte care interactioneaza. Poate simula mii de scenarii climatice, bazandu-se pe date inregistrate in ani de zile. Explica topografia locala (de exemplu, focul se propaga deseori mai rapid in susul pantelor) si tipul de combustibil: fasii dense de arbori, iarba sau chaparral (desisuri uscate de arbus ti si arbori), resturile de la fasonarea bustenilor.

FSPro sintetizeaza matematic toate aceste date, in calculatoare uriase, in Kansas, si stabileste probabilitati de ardere pe portiuni mici de teren. Apoi alcatuieste o harta care arata cum ar putea avansa focul in peisaj. Cantitatea de date e enorma. Modelarea poate dura ore intregi.

In cele din urma, harta apare din imprimanta lui Finney acoperita de cerneluri multicolore. O portiune cu pini lovita de seceta, aflata in apropierea incendiului, ar putea avea sanse de la 80% la 100% sa ia foc; pe harta, ea e rosie. O pajiste umeda, aflata mai departe, ar avea sanse de 5%-20%: albastru. Incendiile tind sa creasca in forme eliptice, astfel ca harta e patata cu cercuri in culorile curcubeului, ca un tricou multicolor.

FSPro poate fi folosit alaturi de alte programe puternice, cum ar fi Google Earth, pentru a crea harti complicate, care arata locatia caselor, drumurilor, barajelor, chiar si a habitatelor animalelor salbatice – informatii cruciale pentru pompieri.

In timp ce un incendiu se deplaseaza, hartile sunt actualizate si livrate comandantilor, ajutandu-i sa decida care zone vor arde cel mai probabil si unde ar fi cel mai bine sa-si desfasoare fortele. Toti cei care se lupta cu focul – comandanti, pompieri etc. – au auzit de Finney si de programul lui.

E ceva nou, ceva promitator. Poate oferi insa numai probabilitati. „Oamenii vor, de fapt, sa cunoasca forma si intinderea unui incendiu in timp real – spune Finney –, dar asta, pur si simplu, nu se poate.“ La inceputul lui august, FSPro se confrunta cu genul de valvataie pentru care a fost conceput: un infern ce navalea peste un mozaic de terenuri publice si private, unele impanzite de copaci, altele exploatate masiv, unele locuite. Incendiul Jocko Lakes e declansat de un fulger pe dealurile maronii din vestul Montanei.

Mocneste in secret cateva zile, hranindu-se cu lemn putred si tufe uscate. Apoi soseste vantul. Focul urla. Pana la momentul in care cineva il observa, intr-o vineri furtunoasa, devine deja de necontrolat. FSPro ghiceste unde s-ar putea duce si indica zonele locuite din calea lui.

Jocko se misca insa prea repede pentru tanarul program. Observatorii urmaresc cum focul explodeaza de la 4 la 120 de hectare in doar 20 de minute. Pana sambata seara, se indreapta inspre orasul Seeley Lake, determinand evacuarea a aproximativ 675 de locuinte. Pentru un timp, Jocko devine cel mai important petic de pamant in flacari din America, un magnet pentru resursele de combatere a incendiilor.

Vechi de 6 zile, el cuprinde o intindere mai mare decat Manhattanul. La marginea orasului Seeley Lake, Patricia Rerick si Ralf Schurmann au la dispozitie o ora pentru a impacheta. Ei pot vedea flacarile de pe prispa. Incearca sa ghiceasca urmarile dezastrului. Nu se va intampla cu adevarat. Ne vom intoarce in cateva zile. Ce trebuie sa luam cu noi? Le pun zgarzile celor trei caini ai lor, insfaca mancare pentru acestia, cateva acte si se inghesuie in camioneta.

Casa era noua. Dupa cateva zile, se reintorc la un crater plin cu metal contorsionat, inconjurat de cuie innegrite. Arcuri de pat, stofa arsa. Farfurii facute tandari. Frigiderul zbarcit, arcuit spre pamant. Ei scormonesc prin daramaturi. Trosnesc sub picioarele lor, cu sunetul ghetii subtiri care se sparge. Ralf stapaneste arta identificarii relicvelor desfigurate. „Ce e asta, dragule?“ Patricia ridica un obiect ars.

„DVD-playerul“ – spune el. Un cocos de lut rasare din morman, murdarit de funingine, dar intact, un cadou de la mama lui Ralf. Patricia se infioara. Dintre toate lucrurile! Particule de funingine cad rasucindu-se, fine ca niste gene. O parte a peisajului care inconjoara casa cuplului e carbonizata si moarta, cadavre de copaci cu fumul atarnand gri intre ele. O parte e verde si vie, pajisti intacte, portiuni cu pini neatinse.

Pe o harta FSPro, intreaga zona din jur era rosie, predispusa la incendiu. Dar casele vecinilor au supravietuit. De ce noi? „Pompierii ne-au asigurat de mai multe ori. Au spus ca vor arunca substante ignifuge de jur imprejurul ei.“ Probabil ca pompierii erau tineri. Cei mai in varsta tind sa nu faca promisiuni. Incendiul Jocko Lakes a ars circa 15.000 de hectare si a costat peste 30 de milioane de dolari.

La vremea respectiva, parea mare. Apoi a venit California. In toamna anului trecut, timp de trei saptamani, incendiile au maturat sudul statului. Pompierii au venit in forta. Ei s-au luptat, s-au retras si iar s-au retras. Nu puteau face mare lucru, decat sa opuna o rezistenta imbibata de sudoare pentru a salva casele si sa spere ca vantul se va opri. Mai mult de 500.000 de persoane au fost evacuate si peste 2.000 de case au fost distruse.

Imagini ale dezastrului au saturat ziarele si televiziunea. Nori de fum vizibili din spatiu s-au arcuit deasupra Pacificului. Daca natiunea a fost socata, majoritatea expertilor nu au fost. „Daca cineva a fost surprins, a fost pentru ca era tanar sau lipsit de experienta“ – spune Jack Cohen, un cercetator federal in domeniul incendiilor care a locuit in sudul Californiei timp de un deceniu, unde revine adesea pentru a studia interfata civilizatie-salbaticie.

Cohen numeste alte incendii extraordinar de mistuitoare din California. Oakland – Berkeley Hills, 1991. Laguna Hills, 1993. Cedar si Old – Grand Prix, 2003, un an chiar mai rau decat 2007. Mediul incendiilor din acest stat difera semnificativ de restul Vestului. Incendiile din sudul Californiei pornesc si se extind de obicei in zone de chaparral, multi dintre arbusti si arbori lasand sa se scurga rasini inflamabile, toate bine adaptate la foc si gata sa arda.

In general, incendiile sunt provocate direct sau indirect de catre oameni. Un baiat care se distra cu chibrituri a pornit una dintre palalaile majore din 2007; altele au fost aprinse de incendiatori. Incendiile devin feroce pentru ca Vanturile Santa Ana – puternice vanturi sezoniere specifice Californiei – actioneaza ca niste foale gigantice.

Cand bat Vanturile Santa Ana, California adesea arde. Regiunea este, de asemenea, o expresie extrema a tendintei noastre de a ne aseza in calea focului. California este cel mai populat stat, crescand cu aproximativ 10 milioane de oameni la fiecare 20 de ani. O mare parte din Sud este extrem de aglomerata.

Casele se inghesuie in peisajul ondulat. Factorii care restrangeau odinioara colonizarea – de exemplu, apa putina si izolarea – nu mai sunt de actualitate. Americanilor li s-a dat din ce in ce mai multa libertate, au fost chiar incurajati sa se raspandeasca si sa aleaga terenuri bazanduse mai mult pe priveliste decat pe logica.

Politica guvernamentala legata de migratia in teritoriul focului a fost: niciun fel de politica – si, in general, americanii vor ca lucrurile sa stea astfel. Cohen a urmarit aceasta tendinta timp de mai mult de doua decenii. Are un simt adanc al ironiei si rade de propria-i iritabilitate, acumulata in anii petrecuti observand cum oamenii ignora puterea focului si repeta aceleasi greseli.

Dupa incendiile de toamna, a mers din nou in California si s-a trezit clatinand iar din cap. „Sincer, scara evacuarii a fost bizara – spune el. Cand evacuezi 300.000 de locuinte, mie imi sugereaza ca nu stii cu adevarat ce faci. Cu toata tehnologia noastra, suntem in mod evident incompatibili cu mediul in care traim.“ Cohen e expert in modul in care casele iau foc.

Daca examinezi un cartier in urma unui incendiu mare – spune el –, unul dintre cele mai frapante detalii e vegetatia verde, nearsa, care ramane adesea printre maldarele de cenusa. Este un semn al faptului ca, probabil, ceea ce a aprins casele nu au fost copacii in flacari sau chapparalul; in schimb, s-au aprins una de la alta in timp ce scanteile zburau precum virusurile purtate de vant.

Au aterizat pe acoperis sau au ajuns sub stresini. Au patruns prin orificiile de ventilatie din tavane. In cartierele aglomerate, casele inlocuiesc arborii, jucand rolul de combustibil primar. Casele nu trebuie sa fie insa lemne de foc – spune Cohen –, ele pot fi construite cu acoperisuri de sindrila sau tigla rezistente la foc. „In California, au existat cazuri semnificative de comunitati care nu au ars si nu au fost evacuate pentru ca erau rezistente la foc.“

Unele comunitati din California necesita constructii ignifuge. Multe altele – nu. „Avem capacitatea de a fi compatibili cu focul – spune Cohen. Dar de cele mai multe ori alegem sa nu fim.“ Nicio actiune solitara nu va reduce incendiile sau pagubele produse de acestea. Echipajele inarmate cu fierastraie pot micsora masa de combustibil, dar exista pur si simplu prea mult teren napadit de vegetatie.

Arderea voita, incendierea cu un anumit scop – desi riscanta – e o metoda uzuala. Ramane de vazut daca americanii vor renunta in mod voluntar sa se mute in zone predispuse la foc sau daca vor accepta ideea de a lasa incendiile naturale sa arda nesuprimate. Cea mai buna abordare ar lua in calcul toate aceste masuri si le-ar aplica pe fiecare acolo unde se potriveste.

Acest lucru ar necesita, de asemenea, o concertare exemplara a efortului guvernamental si a vointei publice. Si totusi, indiferent de politica, ramane o problema fundamentala: focul e o forta de necontrolat. In special americanii au refuzat sa accepte ca nicio solutie guvernamentala sau tehnica, idiferent cat de bine fondata sau geniala ar fi, nu poate frana procesele naturale sau anihila puterea lor de a afecta vieti.

Din acest motiv, si cu un ochi aruncat asupra costurilor crescande, multi experti sunt de parere ca e timpul unei noi ere de responsabilitate americana, poate cu politici asemenea celor din Australia, o alta tara care se confrunta cu incendii de padure masive.

Acolo, guvernul nu incearca sa protejeze toate proprietatile private. Raspunderea revine in mare parte proprietarilor. Oamenii sunt incurajati sa se evacueze cu mult inaintea sosirii incendiilor naturale – atunci cand previziunile meteorologice indica pericol –, iar programele guvernamentale ii invata pe oameni metode de a face casele mai putin vulnerabile.

Mark Finney, care prognozeaza incendii, locuies te intr-o zona predispusa la foc de la marginea orasului Missoula. A hotarat, cu mult timp in urma, ca el nu va depinde de altii pentru a-si proteja casa. Astfel, in fiecare toamna, inainte ca vremea umeda si rece sa se astearna peste munti, el asteapta ca umiditatea sa fie numai buna, ca vantul sa bata intr-un anumit fel si apoi arde portiuni din proprietatea sa de 20 de hectare.

Cei doi fii ai sai poarta lampi de benzina si privesc flacarile. Batranul sau caine se tavaleste in cenusa si se acopera cu funingine. Micile focuri pe care el le creeaza curata tufisul uscat, putred, inconjurandu-l cu culoarea albastra a probabilitatii reduse.

Cand va veni marele incendiu, nu va gasi mult combustibil. Cel mai probabil, va trece mai departe. „Ma voi aseza cu o bere in mana si voi privi“ – spune el zambind. Nu poti cunoaste focul decat daca te joci cu el. Uneori, vecinii lui Finney il intreaba daca pot sa imprumute ustensilele sale de incendiere. Le raspunde ca nu. Metoda lui nu e pentru oricine; necesita o cunoastere amanuntita a focului si a terenului.

Insa cu totii putem fi mai atenti la alegerile pe care le facem, la mediile in care traim. In California, multe dintre casele distruse anul trecut sunt deja in curs de reconstructie. La fiecare noua casa ridicata in chaparral sau construita in padurile vesnic verzi din Muntii Stancosi, se face un pariu. Nu ni se va intampla noua. In perspectiva focului, este echivalentul reconstruirii sub nivelul marii in New Orleans. Apa, flacarile vor reveni. Intotdeauna o fac.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*