Golful petrolului

Fumul se ridică din arderea petrolului de la suprafaţă de către echipele de curăţare, în apropierea exploziei de pe Deepwater Horizon. Puţul a deversat aproape 5 milioane de barili, fiind cea mai mare scurgere accidentală de petrol marin din lume. Foto: Joel Sartore

Cererea crescândă de petrol a împins industria tot mai în adâncuri. Dar erupţia necontrolată din Golf ne face să ne întrebăm: „Merită oare riscul?“

Dilema din adâncuri: Cele mai mari zăcăminte de ţiţei descoperite în ultimele decenii în SUA se află în străfundurile Golfului Mexic – una dintre cele mai periculoase zone de foraj de pe planetă.

Într-o arzătoare zi de iunie, în oraşul Houma, din statul Louisiana, în birourile locale ale British Petroleum (BP) – devenite acum Centrul de Comandă pentru Incidentul Deepwater Horizon – mişunau bărbaţi şi femei foarte serioşi, purtând veste viu colorate. Managerii din conducerea BP şi consultanţii lor purtau alb, echipele de logistică – portocaliu, autorităţile federale şi statale responsabile cu protecţia mediului – albastru. Reporterii purtau veste violet, astfel încât cei care îi însoţeau să nu le piardă urma. Pe pereţii celei mai mari „săli de război“, ecrane uriaşe derulau rapid hărţi cu zona contaminată cu petrol şi locaţiile vaselor de intervenţie. Pe un alt monitor mai puteai urmări, din când în când, câte un meci de la Cupa Mondială.

Mark Ploen, un tip cu părul argintiu, şeful-adjunct al echipei care gestiona incidentul, purta o vestă albă. De 30 de ani veteran al războaielor declarate scurgerilor de petrol, Ploen, în calitate de consultant, a contribuit la înlăturarea urmărilor dezastrelor în toată lumea, din Alaska până în Delta Nigerului. Acum era înconjurat de oameni cu care lucrase în urmă cu două decenii la incidentul Exxon Valdez, din Alaska. „Parcă ar fi o reuniune cu colegii de liceu“ – a spus el sarcastic.

La 80 km în larg şi la 1,6 km adâncime, pe fundul mării, Puţul Macondo, al companiei BP, „scuipa“ la fiecare patru zile o cantitate imensă de petrol – comparabilă cu cea de pe Exxon Valdez. La sfârşitul lui aprilie, o erupţie explozivă a puţului transformase Deepwater Horizon, una dintre cele mai performante platforme de foraj marin din lume, într-un morman de fiare carbonizate şi contorsionate pe fundul mării. Specialiştii din industrie se comportaseră ca şi cum o asemenea catastrofă n-ar fi fost posibilă. La fel şi legiuitorii. Un incident de asemenea proporţii nu mai avusese loc în Golful Mexic din 1979, când un puţ mexican, Ixtoc I, a explodat în apele de mică adâncime ale Golfului Campeche. Tehnologia de forare a făcut atâtea progrese de atunci, iar cererea de petrol a devenit atât de irezistibilă, încât companiile petroliere au abandonat platforma continentală, pentru ape din ce în ce mai adânci.

Pentru mulţi oameni din industrie şi guvern, scurgerile din tancuri petroliere precum Exxon Valdez păreau o ameninţare mult mai mare. Serviciul pentru Administrarea Mineralelor (MMS), agenţia federală care reglementa forajul marin, afirmase că riscurile de erupţie necontrolată erau sub 1% şi că, dacă aşa ceva s-ar întâmpla, nu s-ar scurge prea mult ţiţei. Scurgerile majore deveniseră o raritate – spune Ploen. „Până la aceasta.“

În clădirea din Houma, peste o mie de persoane încercau să organizeze o operaţiune de curăţare cum nu se mai văzuse. Alte zeci de mii erau afară, străbătând plajele în costume albe de protecţie, din polietilenă, scanând apele din avioane şi elicoptere şi luptând împotriva petei în continuă extindere cu ambarcaţiuni dotate cu echipamente de aspirare, bărci de pescuit modificate şi cantităţi uriaşe de substanţe chimice pentru dispersarea petrolului. În jurul „sursei“, aşa cum o numea Ploen, o mică armadă se legăna pe o mare de petrol. Un zgomot asurzitor se auzea de pe Discoverer Enterprise, vasul de foraj care ardea gazul metan captat din puţul scăpat de sub control. Flăcările se înălţau şi de pe o altă instalaţie de foraj, Q4000, care ardea petrolul şi gazele colectate dintr-o altă conductă, ataşată dispozitivului de prevenire a exploziilor. În apropiere, două bărci de pescuit creveţi care trăgeau o barieră plutitoare ardeau petrolul adunat de pe suprafaţă, creând un zid curbat de flăcări şi o pală uriaşă de fum negru, unsuros. Deja se cheltuiseră miliarde de dolari. Dar milioane de barili de ţiţei brut, cu conţinut scăzut de sulf, încă şerpuiau înspre insulele-barieră, mlaştinile şi plajele Golfului Mexic.

Mai jos de 300 m adâncime, apele Golfului reprezintă o frontieră relativ nouă pentru petrolişti – şi unul dintre cele mai dificile locuri de foraj de pe planetă. Fundul mării cade brusc de pe platforma continentală domoală într-un amestec de lanţuri muntoase şi bazine subacvatice, cu canioane adânci, dorsale oceanice şi vulcani noroioşi activi, înalţi de 150 m. Peste 2.000 de barili de ţiţei se scurg zilnic din crăpături naturale. Dar zăcămintele exploatabile sunt adânc îngropate, adesea sub strate mişcătoare de săruri, predispuse la cutremure submarine. Pe fundul mării, temperaturile se apropie de cea de îngheţ, în timp ce zăcămintele de ţiţei pot atinge şi 200o C; sunt ca nişte sticle agitate de suc acidulat şi fierbinte, care abia aşteaptă să fie destupate. „Buzunare“ de gaz metan şi hidraţi de metan, substanţe explozive, îngheţate, dar instabile, pândesc între sedimente, sporind riscul unor explozii.

Decenii la rând, costurile exorbitante ale forajului de mare adâncime au ţinut instalaţiile aproape de ţărm. Dar rezervele în continuă scădere, preţurile record ale petrolului şi spectaculoasele descoperiri de noi rezerve în largul mării au declanşat o goană generală după apele de mare adâncime. Câmpurile petrolifere recent descoperite Tupi şi Guará, din Brazilia, ar putea transforma ţara într-unul dintre cei mai mari producători de petrol din lume. La fel de promiţătoare, concesiunile submarine de mare adâncime din largul coastelor Angolei au stârnit adevărate isterii la licitaţii, cu peste 20 de companii participante.

Încă din 1995, Congresul SUA a încurajat prospecţiunile la mare adâncime din Golful Mexic. În anul acela, Congresul a votat o lege care scutea companiile de plata redevenţelor pentru exploatarea zăcămintelor din câmpurile petrolifere de mare adâncime concesionate între 1996 şi 2000. În scurt timp, o întreagă flotă de platforme noi începea să „ciuruiască“ peste tot în Golf, fiecare operaţiune atingând costuri de până la un milion de dolari pe zi. Numărul zonelor concesionate în ape de 800 m adâncime sau chiar mai mult a crescut vertiginos, de la aproximativ 50 în 1994, la 1.100 în 1997.

N-a trecut mult şi industria a dat lovitura. Câmpuri petrolifere noi, precum Atlantis, Calul Tunetului sau Marele Alb, au apărut la ţanc pentru a contracara declinul pe termen lung al ţiţeiului scos de la mică adâncime. Golful Mexic acoperă acum 30% din producţia de ţiţei a SUA, jumătate provenind din zonele de mare adâncime (între 305 şi 1.524 m), o treime din ape de foarte mare adâncime (peste 1.525 m), iar restul – de la mică adâncime. Puţul Macondo, deţinut de BP, aflat la 1.525 m sub apă şi coborând alţi 3.960 m în scoarţa oceanică, nu era foarte adânc. Se mai forase la 3.048 m în apă şi până la adâncimi totale de 10.683 m – un record mondial stabilit anul trecut de Deepwater Horizon, într-un alt puţ al BP din Golf. Guvernul SUA estimează că adâncurile Golfului ar putea conţine 45 de miliarde de barili de ţiţei brut. „Ne-am scufundat adânc, fiindcă aici sunt resursele“ – spune Larry Reed, consultant operaţional în Houston, care a lucrat cu multe companii petroliere mari. Aceste puţuri tind să fie extrem de productive – adaugă el –, precum cele din Orientul Mijlociu.

Tehnologia a îmbunătăţit performanţele, dar nu şi metodele de prevenire a erupţiilor necontrolate şi de curăţare a scurgerilor. Încă de la începutul acestui deceniu, rapoarte din industrie şi mediul academic au atras atenţia asupra riscurilor tot mai mari ale erupţiilor necontrolate la mare adâncime, a performanţelor slabe ale dispozitivelor de prevenire şi a dificultăţii de a stopa o scurgere după declanşare – un motiv important de îngrijorare, întrucât puţurile submarine de mare adâncime, supuse unei presiuni uriaşe, pot expulza până la 100.000 de barili pe zi.

MMS minimaliza cu regularitate aceste îngrijorări. În 2007, un studiu al agenţiei a constatat că, din 1992 până în 2006, deşi în Golf au fost forate peste 15.000 de sonde de gaze naturale şi ţiţei, nu s-au produs decât 39 de erupţii necontrolate. Doar în câteva cazuri s-a deversat mai mult ţiţei; unul singur s-a soldat cu un deces. Cele mai multe erupţii necontrolate au reuşit să fie stopate în cel mult o săptămână, de obicei prin umplerea puţurilor cu noroi greu de foraj sau prin închiderea mecanică şi devierea bulei de gaz care declanşase periculoasa „lovitură“. Deşi erupţiile necontrolate erau relativ rare, raportul MMS a constatat o creştere semnificativă a numărului de cazuri asociate cu cimentarea – pomparea cimentului în jurul carcasei de oţel a puţului (care înconjoară prăjina de foraj) pentru a umple spaţiul dintre aceasta şi peretele sondei. Privind înapoi, avertizarea n-a fost de bun augur.

Unele puţuri de mare adâncime se forează relativ uşor. Nu şi Macondo. BP i-a angajat pe cei de la Transocean, o companie elveţiană, ca să foreze puţul. Prima instalaţie de foraj a celor de la Transocean a fost distrusă de Uraganul Ida, după numai o lună. Deepwater Horizon şi-a început fatidicele eforturi în februarie 2010 şi a avut probleme aproape din start. La începutul lui martie, prăjina de foraj a rămas înfiptă în gaura puţului. La fel şi utilajul care trebuia să găsească secţiunea blocată; echipa a fost obligată să se retragă şi să foreze în jurul zonei blocate. Un e-mail al BP, făcut public ulterior de Congres, menţiona că sondorii aveau probleme cu „controlul puţului“. Cu o săptămână înainte de erupţie, un inginer de foraj de la BP scria: „A fost un puţ de coşmar.“

La 20 aprilie, Deepwater Horizon era cu şase săptămâni în urmă faţă de program, conform documentelor MMS, iar întârzierea îi costa pe cei de la BP peste o jumătate de milion de dolari pe zi. BP hotărâse să foreze în cel mai rapid mod posibil – folosind un model de puţ denumit „şirag lung“, care consta în şiruri de ţevi de protecţie introduse între zăcământ şi gura puţului. În general, un asemenea şirag pune două bariere între ţiţei şi dispozitivul de prevenire a erupţiilor, aflat pe fundul mării: un dop de ciment pe fundul puţului şi o vană de metal, denumită „manşon de închidere“, aşezată exact pe gura sondei. Acest manşon încă nu fusese instalat când Macondo a explodat.

În plus, anchetatorii Congresului şi experţii din industrie susţin că BP a făcut rabat la partea de cimentare. Nu a reuşit să împrăştie noroiul greu de foraj în exteriorul ţevii de protecţie înainte de cimentare – metodă care ajută cimentul să se aşeze cum trebuie. Nu a amplasat suficiente ghidaje de centralizare – dispozitive care se asigură că stratul de ciment formează un sigiliu etanş în jurul ţevii de protecţie. Şi nu a testat dacă cimentul se întărise corespunzător. În sfârşit, chiar înainte de accident, BP a înlocuit noroiul greu de foraj din puţ cu apă de mare, mult mai uşoară, pregătindu-se să încheie lucrările şi să deconecteze instalaţia de foraj de la puţ. BP a refuzat să comenteze aceste aspecte, motivând că investigaţiile continuă.

E posibil ca toate aceste decizii să fi fost perfect legale, iar pentru BP au însemnat în mod cert o economie de timp şi bani. Dar fiecare a crescut riscul unei erupţii necontrolate. Anchetatorii bănuiesc că în noaptea de 20 aprilie o bulă mare de gaz s-a infiltrat în ţeava de protecţie, probabil prin nişte fisuri din ciment, şi s-a ridicat brusc la suprafaţă. Dispozitivul de prevenire ar fi trebuit să oprească acea lovitură puternică chiar la fundul mării. Berbecii săi hidraulici grei ar fi trebuit să reteze prăjina de foraj ca pe un pai de plastic, blocând ascensiunea şi protejând instalaţia de foraj de deasupra. Dar dispozitivul de siguranţă fusese la rândul său blocat de scurgeri şi probleme de întreţinere. Când un gheizer de noroi de foraj a erupt în instalaţie, toate tentativele de activare a dispozitivului de prevenire au eşuat.
BP a calculat că scurgerea posibilă din acest puţ, în cel mai rău caz, ar fi fost de 162.000 de barili pe zi – de aproape trei ori debitul produs în realitate. Într-un plan separat de măsuri pentru întregul Golf, compania susţinea că ar fi putut recupera aproape 500.000 de barili pe zi folosind tehnologii standard, astfel încât chiar şi cea mai gravă scurgere avea să producă doar pagube minime pescuitului şi vieţii sălbatice din Golf – între care morse, vidre de mare şi lei de mare.

Însă în Golf nu există morse, vidre sau lei de mare. În plus, planul BP includea ca persoană de contact în caz de urgenţă numele unui biolog marin mort de ani buni, iar adresa de internet a unui site de divertisment din Japonia era dată ca sursă de urgenţă pentru echipamente de curăţare a scurgerilor de petrol. Aceleaşi gafe intens mediatizate apăruseră şi în planurile de reacţie ale altor companii petroliere. Pur şi simplu, fuseseră copiate din planuri mai vechi, pregătite pentru Arctica.

Când scurgerea chiar s-a produs, cei de la BP nu şi-au putut respecta promisiunile. Oamenii de ştiinţă dintr-un grup operativ federal au declarat la începutul lui august că puţul explodat deversase iniţial 62.000 de barili pe zi – un debit uriaş, însă cu mult sub nivelul celui mai sumbru scenariu prognozat de BP. În iunie, Mark Ploen estima că, într-o zi bună, echipa lui de intervenţie aduna 15.000 de barili, cu echipamente de aspirare aduse din toată lumea. Simpla ardere a ţiţeiului, o practică folosită şi în cazul Exxon Valdez, se dovedise mai eficientă. Flotila de ardere a BP, formată din 23 de vase, includea şi ambarcaţiuni locale pentru pescuit creveţi, care lucrau în perechi, îngrădeau petrolul de la suprafaţa apei cu o barieră plutitoare şi-l ardeau apoi cu napalm artizanal. Într-o „operaţiune monstru“ de ardere, echipa a incinerat 16.000 de barili de ţiţei în ceva mai mult de trei ore.

În iunie, Discoverer Enterprise şi Q4000 au început să colecteze ţiţei direct din dispozitivul pentru prevenirea erupţiilor, deja distrus, iar la mijlocul lui iulie, urcaseră la 25.000 de barili pe zi, cu mult mai puţin – chiar şi adunând eforturile „aspiratorilor“ şi ale echipei de ardere – faţă de cei aproape 500.000 de barili pe care BP pretinsese că i-ar putea îndepărta zilnic. După 12 săptămâni, compania reuşise, în sfârşit, să aşeze un capac ermetic deasupra puţului, oprind scurgerea.

La începutul lui august, BP părea la un pas de a închide definitiv Puţul Macondo, folosind noroi de foraj şi ciment. Grupul operativ federal a estimat că volumul de ţiţei scurs atingea 4,9 milioane de barili. Cercetătorii guvernamentali au apreciat că BP înlăturase cam un sfert din cantitate. Încă un sfert se evaporase sau se dizolvase în molecule risipite. Dar un al treilea sfert se dispersase în apă, sub formă de mici picături care ar putea fi totuşi toxice pentru anumite organisme. Iar ultimul sfert – de vreo cinci ori cantitatea deversată de Exxon Valdez – a rămas pe apă ca pojghiţe sau pete lucioase ori ca bulgări de smoală pe plaje. Deepwater Horizon a devenit cea mai mare scurgere accidentală produsă vreodată în ocean, chiar mai mare decât cea din 1979 a lui Ixtoc I, din Golful Campeche, în Mexic. Singura care o depăşeşte este deversarea intenţionată din 1991, în timpul Războiului din Golf, în Kuweit.

Scurgerea Ixtoc a distrus crescătoriile de peşte şi economiile locale. Wes Tunnell are 65 de ani şi şi-o aminteşte foarte bine. Expertul în recife de corali de la Universitatea Texas A&M-Corpus Christi şi-a luat doctoratul studiind recifele din jurul Veracruzului la începutul anilor 1970 şi a continuat să le cerceteze timp de un deceniu, după ce scurgerea le acoperise cu petrol. Tunnell a scris un prim raport asupra impactului de acolo şi din Insula Padre, din Texas. La începutul lui iunie, când, după recentul dezastru, lumea se întreba cât poate dura impactul unei scurgeri, el s-a întors pe Reciful Enmedio ca să vadă dacă mai rămăsese ceva petrol după Ixtoc I. I-a luat cam trei minute de scufundare ca să găsească o mostră. „A fost simplu“ – mi-a spus el.

Tunnell stătea în picioare, până la brâu în apa limpede şi adâncă, în laguna protejată de recife. ţinea în mână ceva ce părea o lespede groasă de 7,5 cm, dintr-o argilă fumurie, nisipoasă. Când a rupt-o în două, în interior era neagră precum cerneala, având textura şi mirosul unui bulgăre de asfalt. Aici, în partea dinspre lagună, unde reciful părea cenuşiu şi mort, covorul de smoală lăsat în urmă de Ixtoc încă era parţial îngropat în sedimente. Dar pe partea dinspre ocean a recifului, unde vânturile, valurile şi curenţii erau mai puternici, nu mai era pic de petrol. Tunnell crede că Louisiana şi celelalte state din Golf au ce învăţa din asta. Acolo unde există energia valurilor şi oxigen, lumina soarelui şi bacteriile mâncătoare de petrol, atât de abundente în Golf, reuşesc relativ rapid să descompună petrolul. Când acesta cade la fund şi intră în stratul sedimentar slab oxigenat, precum cel dintr-o lagună – sau dintr-o mlaştină –, poate rămâne acolo decenii la rând, degradând mediul înconjurător.

Nici pescarii din sătucul apropiat, Antón Lizardo, n-au uitat scurgerea. „Poluarea de la Ixtoc aproape a distrus toate recifele – a spus Gustavo Mateos Moutiel, un bărbat puternic de vreo 60 şi ceva de ani, care purta pălăria de pai specifică pescarilor din Veracruz. Caracatiţele s-au dus. Aricii de mare s-au dus. Stridiile s-au dus. Scoicile s-au dus. Peştii s-au dus aproape toţi. Familiile noastre răbdau de foame. Pe plajă, petrolul ne ajungea aproape de jumătatea gambei.“ Deşi anumite specii, precum crevetele din Golful Campeche, şi-au revenit în câţiva ani, Moutiel şi alţi câţiva pescari de pe plajă mi-au spus că au trebuit vreo 15 sau chiar 20 de ani până când capturile lor au revenit la normal. Dar, la acel moment, două treimi din pescari îşi găsiseră deja altceva de lucru.

Chiar şi în apele agitate şi bogate în oxigen din largul coastei bretone a Franţei a durat cel puţin şapte ani până când speciile marine locale şi celebrele ferme de stridii din Bretagne şi-au revenit complet după scurgerea de petrol de pe Amoco Cadiz, din 1978 – susţine biologul francez Philippe Bodin. Expert în copepode marine, Bodin a studiat efectele pe termen lung ale scurgerii din tancul petrolier eşuat. El crede că impactul va fi mult mai grav în apele mult mai calme şi mai slab oxigenate ale Golfului, mai ales din cauza utilizării masive a agentului de dispersare Corexit 9500. BP a declarat că această substanţă chimică nu este mai toxică decât detergentul lichid de vase, însă, după ce a fost utilizată pe scară largă pentru curăţarea scurgerii de pe Amoco Cadiz, Bodin a descoperit că, pentru viaţa marină, este mai dăunătoare decât petrolul însuşi. „Folosirea masivă a agentului Corexit 9500 în Golf este catastrofală pentru fitoplancton, zooplancton şi larve – spune el. Mai mult, curenţii vor împinge substanţa şi petele de ţiţei în tot Golful.“

În luna mai, oamenii de ştiinţă din Golf au început să urmărească pete de metan şi particule de petrol plutind în derivă până la 48 km faţă de puţul distrus, la adâncimi între 900 şi 1.200 m. Printre aceştia se numără şi biogeochimista Mandy Joye, de la Universitatea din Georgia, care a petrecut ani de zile în Golf studiind venturile şi scurgerile de hidrocarburi la mare adâncime. Mandy a descoperit o pată de mărimea Manhattanului, cu cel mai ridicat conţinut de metan pe care îl măsurase vreodată în Golf. Când bacteriile se hrănesc cu petrolul şi metanul scurse, ele sărăcesc şi apa de oxigen; la un moment dat, Joye a găsit niveluri de oxigen periculos de scăzute pentru vietăţile dintr-un strat de apă gros de 180 m, acolo unde de obicei trăiesc peşti. Cum apele din adâncul Golfului se amestecă foarte lent – a spus ea –, asemenea zone secătuite ar putea persista decenii întregi.

BP a folosit avioane vechi DC-3, echipate ca nişte uriaşe pulverizatoare de stropit culturile, pentru a împrăştia Corexit 9500 pe petele de petrol de la suprafaţă. Însă pentru prima scurgere majoră la mare adâncime din lume, compania a primit permisiunea Agenţiei SUA pentru Protecţia Mediului şi a Pazei de Coastă să pompeze sute de mii de litri de dispersant direct în petrolul şi gazele expulzate din puţ, la 1,6 km sub nivelul mării. Această manevră a contribuit la crearea peliculelor de petrol din adâncuri. „Scopul principal este ţinerea petrolului departe de plajele care stimulează economia“ – a spus Joye într-o zi de iunie, în timp ce rula mostre prin cromatograful ei cu gaz, la bordul vasului R. V. F. G. Walton Smith. „Dar în coloana de apă s-a acumulat deja tot acest material pe care nu-l vede nimeni şi de care n-ai cum să mai scapi. Dacă ţiţeiul ajunge la suprafaţă, cam 40% se evaporă. Aici poţi să-l aspiri sau să-l arzi, poţi face ceva cu el. Dar aceste particule minuscule din coloana de apă vor rezista cine ştie cât timp.“

Oceanologul ian macdonald, de la Universitatea de Stat din Florida, e îngrijorat nu numai de petele de petrol, ci şi de volumul de ţiţei scurs efectiv. El consideră că incidentul ar putea afecta grav productivitatea de ansamblu a Golfului – nu doar pelicanii şi creveţii din mlaştinile Louisianei, ci şi toate făpturile din regiune –, de la zooplancton până la caşaloţi. Îşi face griji în special pentru tonul cu înotătoare albastră, care îşi depune icrele doar în Golf şi în Mediterană; populaţia de ton era deja în declin din cauza pescuitului excesiv. „În coloana de apă există un volum uriaş de materii extrem de toxice, atât la suprafaţă, cât şi dedesubt, care se deplasează într-unul dintre cele mai productive bazine oceanice ale lumii“ – a spus MacDonald.

În misiunea din iunie, echipa lui Joye a analizat mostre de apă aflate la 1,6 km de Discoverer Enterprise – suficient de aproape pentru a auzi vuietul apocaliptic al uriaşei sale flăcări de metan. Cercetătorii şi membrii echipajului stăteau pe puntea din spate a vasului Walton Smith, făcând poze în tăcere. Vaporii caustici de ţiţei, motorină şi bitum le ardeau plămânii. Cât vedeai cu ochii, apele albastre, ca de cobalt, ale Golfului erau roşii cafenii. Când s-a întors în cabină, Joye era îngândurată.

„Incidentul Deepwater Horizon este urmarea directă a dependenţei noastre globale de ţiţei – a spus ea. Asemenea accidente sunt inevitabile, dacă vom fora tot mai adânc. Jucăm un joc extrem de periculos. Şi dacă ăsta nu e un apel pentru energii ecologice, zău că nu ştiu ce mai este!“

Text: Joel K. Bourne, Jr.

Mlaştini disperate

Mlaştinile Louisianei sunt pline de vitalitate. Ele şi-au mai revenit şi până acum. Dar nimeni nu ştie cât va dura această recuperare.

Acolo unde uscatul întâlneşte marea în Delta Fluviului Mississippi, ideea de „linie a ţărmului“ nu e neapărat valabilă. Nu există nicio linie dreaptă, ci numai liniile întrerupte şi frânte ale insulelor barieră, a ceva mai mult de zece plaje şi, dincolo de ele, un sistem poros de golfuri deschise, canale, mlaştini cu ape sălcii şi sărate, dar şi cu apă dulce, care pătrunde vreo 40 până la 160 km în interiorul continentului.

Acestea sunt mlaştinile Louisianei – 32.000 km2, unul dintre cele mai bogate ecosisteme nord-americane. Chefalii sunt atât de numeroşi, încât efectiv sar în bărcile pescarilor. Tot aici trăiesc pelicani bruni, stârci tricolori, lopătari roz, egrete mari şi raţe mici cu aripi albastre.

O treime din captura de stridii şi creveţi a SUA provine din apele de coastă ale Louisianei. 98% din peştii, creveţii, crabii şi stridiile pescuite aici depind de habitatul din jurul şi din mlaştinile estuarului Barataria-Terrebonne – o zonă care se întinde pe aproximativ 1,6 milioane de hectare la sud şi la vest de New Orleans. Fără aceste mlaştini, mărginite de Râul Atchafalaya la vest şi de Mississippi la est, nu ar exista pescuitul creveţilor sau recoltatul stridiilor. Nu ar exista nici stuf sau ierburi pentru păsările migratoare sau cele care cuibăresc aici. Civilizaţia umană atât de bogată din mlaştini nu ar avea pe ce să se bazeze.

„Astea sunt mlaştini care produc – mi-a spus Gay Gomez, scriitor şi naturalist crescut pe coasta Louisianei. Aici pământul, speciile sălbatice şi oamenii sunt inseparabili.“ Iată de ce, în a 22-a zi a scurgerii de ţiţei de pe Deepwater Horizon, administratorul EPA, Lisa Jackson, a declarat că guvernul federal făcea tot ce putea pentru a împiedica ţiţeiul să ajungă în mlaştini.

Dar, la numai o lună de la erupţia necontrolată, petrolul a venit.

Nu a sosit ca un flux obişnuit, siropos. A apărut ca nişte mustăţi care s-au strecurat pe lângă insulele-barieră şi au plutit spre nord, pe curenţii împinşi de briza caldă dinspre sud. ţiţeiul îşi schimba forma pe măsură ce se deplasa. Într-un golf părea nişte excremente cafenii şi scuipaţi; în altul – nişte pojghiţe violacee de mărimea unei mici piscine. Stratul de petrol era subţire ca o foiţă sau gros cât o caramea.

Acolo unde lovea, rămânea. La Devils Point, o fâşie de mlaştină sărată lungă de un kilometru din Golful Timbalier, petrolul s-a lipit de lujerele de spartină şi de frunzele mangrovelor. În Golful Redfish, aproape de gura fluviului, a înnegrit baza tulpinilor de stuf, înalte de 3 metri. Pe Insula Queen Bess, din Golful Barataria, locul uneia dintre cele mai productive colonii de păsări din America de Nord, valuri groase de ţiţei au îmbrăţişat ţărmurile şi au mânjit penele pelicanilor bruni care se scufundau după hrană. Zi după zi, vântul împingea ţiţeiul tot mai departe în interiorul mlaştinilor. Kilometri întregi de absorbanţi şi de bariere de retenţie, adesea împrăştiate la întâmplare şi lăsate nesupravegheate, nu au reuşit să-l oprească.

Pe glob, mlaştinile din estuarul Barataria-Terrebonne sunt deja zonele de uscat care dispar cel mai rapid. Sărăcite de aluviunile aduse de Fluviul Mississippi şi ciopârţite de sute de canale de explorare a ţiţeiului şi gazelor, mlaştinile cedează locul întinderilor de apă cu o viteză de 39 km2 pe an. „Petrolul ăsta loveşte o coastă deja bolnavă“ – a spus Kerry St. Pé, directorul Programului Naţional pentru Estuarul Barataria-Terrebonne. Mişcarea locavoră (care promovează consumul de alimente din surse locale) a ajuns la modă în Nordul Statelor Unite, dar aici oamenii trăiesc de secole cu alimente cultivate local. Restaurantele de pe marginea drumului servesc sandvişuri tradiţionale cu creveţi – friganele umplute cu mândria bine prăjită a Golfului Barataria. Ca să prindă crabi albaştri, copiii folosesc ca momeală gâturi de pui. Duminica, prietenii şi familiile se întâlnesc să mănânce raci de râu sau crabi autohtoni, fierţi în nişte oale uriaşe, la butelii cu propan.

Ca urmare, în primele zile după scurgere, o adevărată febră a recoltatului a măturat ţărmul Louisianei. Mitch Jurisich şi Frank, fratele lui mai mic, crescători de stridii din oraşul de coastă Empire, au angajat pescari locali să dragheze bancurile lor de stridii, în speranţa că le vor strânge înainte să fie atinse de ţiţei. Dar totul a durat doar câteva săptămâni. La începutul lui iunie, febra deja trecuse. Din cauza petrolului, aproape toate terenurile cu stridii şi creveţi de-a lungul coastei au fost închise. „Toţi subcontractorii mei au plecat – mi-a povestit Mitch Jurisich. Pot câştiga dublu dacă ajută la acţiunea de curăţare pentru BP, şi nu-i pot condamna. Şi eu m-am gândit să mă duc, să lucrez 14 ore pe zi – a spus el. Însă pe urmă am hotărât că nu vreau să-i las pe cei de la BP să-mi dicteze viaţa. Acum am reintrat în normal.“

În fiecare dimineaţă, în bezna dinaintea zorilor, Jurisich îşi pilotează barja pentru stridii pe Canalul Empire, spre estuarul puţin adânc al Golfului Adams. Bunicul lui Jurisich, un emigrant croat, a greblat pentru prima dată aceste bancuri de stridii în 1904. În prezent, Mitch şi Frank au luat în concesiune de la statul Louisiana aproximativ 5.700 de hectare de bancuri de stridii.

Pe 4 iunie, bancurile de stridii ale fraţilor Jurisich erau printre ultimele deschise în Golful Barataria. Petrolul era la aproximativ 10 km distanţă. „După cum bate, vântul va continua să împingă ţiţeiul tot mai aproape de continent – a prezis Mitch. După-amiază mă aştept să primesc un telefon, care mă anunţă că asta a fost“ – a zis el, adică urma închiderea. Cum puţul BP expulza zeci de mii de barili pe zi, era imposibil de estimat dacă afacerea lor avea să fie închisă câteva zile, săptămâni sau chiar ani. „Parcă muncim ştiind că un monstru se îndreaptă spre noi“ – a zis el.
De fapt, erau doi monştri. Petrolul nu era singurul de temut.

„De obicei, în iunie apele fluviului scad, iar salinitatea crescută avertizează stridiile să-şi depună larvele“ – a spus Jurisich. Dar asta nu se mai întâmpla. Cu câteva săptămâni în urmă, autorităţile statale deschiseseră canalele de deviere a Fluviului Mississippi, pentru a împinge apă dulce în estuar, în încercarea de a ţine petrolul în largul Golfului. Stridiile pot suporta mari variaţii de salinitate, dar au totuşi nevoie de ceva sare în apă. Dacă fluxul de apă dulce continua, stridiile lui Jurisich riscau să moară chiar fără să dea piept cu ţiţeiul. De fapt, spre sfârşitul lui iulie, salinitatea scăzută începuse să omoare stridiile din Golful Barataria.

Când am ajuns la bancurile de stridii, Jurisich a scos două dispozitive de dragat, care arătau ca nişte cutii de sârmă, încrustate cu dinţi de oţel. „E ca şi cum ai da cu grebla prin grădină“ – a spus el.

„Uite-le că vin!“ – a ţipat Jurisich, în timp ce lanţurile zornăiau, ridicând cutiile şi golindu-le cu zgomot pe o masă metalică de sortare. Aerul s-a umplut de clinchete – ca atunci când minerii lovesc rocile cu ciocanele. Echipajul lui Jurisich desfăcea stridiile lipite între ele, folosind nişte securi speciale pentru sortat. Stridiile cât pumnul – cele de trei ani – intrau în saci de iută. Cele mai mici erau aruncate peste bord; le mai trebuia încă un an să ajungă la dimensiunea comercială.

În medie, anual, fraţii Jurisich umpleau cu stridii 50.000 de saci de iută, cu câte 45 kg de scoici fiecare. „Într-un an bun, strângem şi de trei ori pe atât – a spus Mitch. Şi ăsta promitea să fie un an bun.“

Soarele s-a ridicat deasupra orizontului, aruncându-şi strălucirea caldă peste barjă. Jurisich savura momentul. „Aici nu ne place doar să muncim, ci şi să ne jucăm – a spus el. Dacă petrolul ăla ne trage la fund, n-o să ne pierdem doar pâinea de toate zilele. O să ne pierdem modul de viaţă.“

La fel ca majoritatea localnicilor, Jurisich urăşte petrolul, dar nu şi industria care a produs scurgerea. „Crescătorii de stridii şi companiile de ţiţei şi gaze lucrează în acelaşi loc de mai bine de 50 de ani. Ne înţelegem bine. Să nu mai fie ţiţei şi gaze din cauza acestei scurgeri? – s-a întrebat el şi a făcut o pauză. Nu. N-aş vrea aşa ceva. Statul ăsta n-ar putea trăi doar din fructe de mare.“ A privit în larg. „ăsta va fi doar un obstacol temporar.“ Era ceva în vocea lui, o notă de optimism forţat. De parcă, dacă le rostea, aceste cuvinte deveneau realitate.

În noaptea aceea, un val proaspăt de ţiţei a lovit Golful Barataria. O zi mai târziu, terenurile cu stridii au fost închise de Departamentul de Sănătate din Louisiana. Compania Jurisich Oysters LLC a fost trasă pe linie moartă.
Istoria scurgerilor accidentale din mlaştini e o litanie, un lung şir de lecţii dure.

Lecţie: dacă înlături sedimentele acoperite de petrol dintr-o mlaştină cu apă sărată, rişti să distrugi complet mlaştina (scurgerea de pe Amoco Cadiz, produsă în Franţa, pe mlaştina din Insula Grande, în 1978). Lecţie: Dacă arzi petrolul dintr-o mlaştină, nu reuşeşti neapărat să-i grăbeşti recuperarea (scurgerea produsă de o conductă în mlaştina din Golful Copano, din Texas, în 1992). Lecţie: Dacă tai – şi pe parcurs calci în picioare – vegetaţia năclăită de petrol, poţi omorî mlaştina mult mai rapid decât ar face-o petrolul (scurgerea de pe Esso Bayway, în apropiere de Port Neches, Texas, în 1979).

Încă o lecţie: Expresia „după Katrina“ are probabil mai multe înţelesuri pe coasta Louisianei, dar în timpul acestei scurgeri ea a ajuns să reprezinte certitudinea că guvernul federal nu le va sări în ajutor. Dacă oamenii din Louisiana voiau să-şi protejeze mlaştinile, trebuiau s-o facă ei înşişi.

Mark Kulp este unul dintre ei. Kulp este profesor asociat de geologie la Universitatea din New Orleans, specializat în zone de coastă. Când s-a produs scurgerea de pe Deepwater Horizon, el a fost recrutat ca şef de echipă de către divizia Shoreline Cleanup Assessment Technique (SCAT) a BP. În fiecare zi, la 6 dimineaţa, şase echipe SCAT străbăteau coasta Louisianei în hidroglisoare pentru a investiga rapoartele asupra ţărmurilor năclăite de petrol şi a recomanda protocoale pentru curăţarea lor. În dimineaţa zilei de 12 iunie, Kulp se afla în încăperea SCAT din Centrul de Comandă al Incidentului, din Houma. Un zoolog, un specialist în calitatea mediului şi un arheolog completau echipa în acea zi.
„Vreau să verific un loc în Golful Timbalier, năclăit rău de tot de petrol acum două săptămâni“ – a spus Kulp în acea dimineaţă. Mi-a arătat fotografii cu petrolul roşcat-cafeniu lipit de ţărm, la Devils Point. „Era destul de grav.“ Kulp nu recomandase metode radicale de curăţare.

„I-am pus să folosească o barieră care să absoarbă petrolul de-a lungul ţărmului. Sper că, treptat, acţiunea fluxului va spăla petrolul de pe vegetaţie, aducându-l în interiorul barierei.“ Materialul din care este făcută bariera e hidrofob (respinge apa) şi oleofil (absoarbe petrolul). Ca urmare, când petrolul se atinge de barieră, nu se mai desprinde.
Trei ore mai târziu, un hidroglisor ne-a lăsat la Devils Point. La ora fluxului, ne târam picioarele prin apă spre ţărm. Aproape întreaga peninsulă era sub 15 cm de apă. „Vreau să ştiu dacă petrolul înaintează spre interior sau rămâne pe margine“ – a spus Kulp.

A durat vreo cinci minute până am reuşit să ne croim drum. Majoritatea veştilor erau bune. Unele frunze de mangrove se înnegriseră şi câteva porţiuni cu brâncă erau încă uşor mânjite cu petrol. Dar fluxul şi valurile acţionaseră ca o maşină de spălat, ridicând petrolul de pe plante şi mutându-l în interiorul barierei albe, acum înnegrită de ţiţei.
Revenind la sediul SCAT în seara aceea, şeful de divizie Ed Owens şi-a adunat echipa de 45 de oameni pentru o scurtă şedinţă. Owens, un englez masiv, impresionant, cu un plasture pe un ochi, a creat conceptul SCAT în timp ce lucra la operaţiunea de intervenţie în cazul Exxon Valdez. Fiecare echipă SCAT raporta ce găsise.
„Echipa doi, Mark?“

Kulp i-a explicat pe scurt: „Ne-am întors la Devils Point, unde am constatat că spălarea înaintează odată cu fluxul. Dacă vom continua să schimbăm bariera murdară, cred că fluxul ne va ajuta din plin.“

O altă echipă SCAT a raportat că plaja de pe East Grand Terre, o insulă barieră, era încă plină de bălţi de petrol. „Asta e mascota noastră acum – a spus şeful de echipă. Trebuie să trimitem acolo nişte oameni care să facă curat.“

Owens a oftat. În această operaţiune complexă de curăţare, numirea echipelor depăşea competenţele sale. El putea să facă o recomandare, dar nu şi să trimită oamenii acolo. Asta era treaba diviziei operaţionale.

„Mergem diseară la Operaţiuni şi le spunem că trebuie să trimită nişte oameni imediat“ – a spus Owens, evident frustrat la gândul unei noi întârzieri. La sfârşitul şedinţei, s-a întors către adjunctul lui. „Va trebui să tragem nişte şuturi în fund pentru situaţia asta cu Grand Terre.“ Dar nimeni nu ştia dacă metoda avea să dea şi rezultate.

Kulp a lucrat până târziu, completând raportul despre Devils Point. Poate că urma să se piardă în eterul birocratic. Sau poate avea să ajute la recuperarea Golfului Timbalier. Pe ecranul computerului mi-a arătat o fotografie cu petrolul găsit în prima lui vizită la Devils Point. „În mod sigur, acum arată mai bine decât cu două săptămâni în urmă, când l-am văzut eu – a spus el. Având în vedere ce am văzut noi azi, încep să am speranţă.“

Una e să cureţi petrolul din mlaştini, şi cu totul altceva să cureţi de petrol animalele de acolo. BP a angajat zeci de specialişti în animale sălbatice pentru a aduna păsările şi broaştele-ţestoase afectate, însă aceştia au fost adesea copleşiţi de volumul de muncă uriaş, ceea ce a generat frustrări şi uneori improvizaţii.

În fiecare dimineaţă, la începutul lui iunie, în oraşul rafinărie Port Sulphur, directorul zonei de coastă a districtului Plaquemines, P. J. Hahn, se întâlnea la 4:45 cu Dave Marino, ghid de pescuit, şi porneau să caute petrol. Hahn voia să afle unde se ducea petrolul spălat. Marino, a cărui afacere eşuase din cauza ţiţeiului, era bucuros că avea de lucru.
Dimineaţa, pe 5 iunie, Hahn i-a spus lui Marino: „Ar fi bine să aruncăm o privire la Queen Bess.“

Un morman de spartină şi resturi de scoici, Insula Queen Bess, întinsă pe 39 de hectare, este una dintre capodoperele fragile ale Golfului Barataria. La sfârşitul anilor 1960, când Louisiana a reintrodus aici pelicanul brun, aproape dispărut, insula a devenit unul dintre principalele locuri de cuibărit ale speciei. În 1990, susţinătorii ideii de refacere a zonelor de coastă au încercuit insula cu o barieră de rocă, pentru a nu se scufunda. Acum, pelicanii bruni, chirele lui Forster şi pescăruşii râzători americani se adună aici cu sutele, pentru a cuibări.

În timp ce ne apropiam de insulă, Hahn privea ţărmul prin binoclu. „Aici e din ce în ce mai rău“ – a spus el.
Zeci de pelicani bruni stăteau pe ţărm, adunaţi precum mateloţii lângă balustrada vasului, curăţându-şi penele de petrol. Unii îşi ţineau întinse aripile grele de ţiţei, încercând să le usuce în bătaia brizei. Alţii îşi fluturau aripile în apă, încercând să-şi cureţe penele.

Marino a zărit ceva împotmolit lângă ţărm. Hahn a înaintat cu greu prin apă. Era un pelican brun rămas blocat într-un ochi de petrol adânc de 15 cm, lăsat în urmă de flux. Pasărea era atât de îmbibată cu ţiţei, încât abia se mai mişca. Lichidul negru îi picura de pe cioc. Încă mai clipea – singurul semn că încă era în viaţă.
„Eu chem ajutoare“ – a spus Marino.

A trecut o oră şi jumătate. Au trecut două. Arşiţa a început să se facă simţită. Nu a sosit niciun ajutor.

În general, păsările năclăite de petrol nu mor din cauza intoxicaţiei. De obicei, îngheaţă sau se coc. Petrolul distruge proprietăţile izolante ale penelor şi păsările mor de hipotermie noaptea, când scad temperaturile, sau de hipertermie, când soarele de peste zi le supraîncălzeşte organismul. Această pasăre se cocea încet. Hahn a început să fiarbă şi el.

Săptămâni de zile, oficiali precum Hahn şi şeful lui, preşedintele districtului Plaquemines, Billy Nungesser, se plânseseră cu amărăciune de operaţiunile haotice derulate de BP şi de guvernul federal. Mii de oameni din Garda Naţională, rezervişti ai Pazei de Coastă şi contractori specializaţi invadaseră micile oraşe de pescari de-a lungul ţărmului, dar, în tot acest talmeş-balmeş, puţini erau cei care păreau dispuşi sau capabili să cureţe efectiv petrolul din apă. Autorităţile federale păreau mai preocupate de implementarea normelor birocratice decât de curăţarea propriu-zisă a scurgerii. După părerea lui Hahn, era timpul să pună blestemata aia de pasăre în barcă.

„O să iau chiar eu pasărea asta“ – a spus el.
„O să ne faci necazuri, P. J.“ – a spus Marino. Pe apă, regula era clară: nimeni nu atinge păsările.
„Nu pot s-o las aici. O să moară.“

Hahn a ridicat pasărea de o aripă – nu era cea mai bună metodă, dar trebuia să-şi asume cumva riscul – i-a ţinut ciocul şi i-a înfăşurat corpul într-o pungă de plastic, ca s-o liniştească. Am dus-o până la barca lui Marino; pasărea năclăită, supraîncălzită de soare, era fierbinte ca o pâine abia scoasă din cuptor. După 20 de minute, plecase deja spre Centrul de Reabilitare a Păsărilor, la sud de Empire.

Aşa au mers lucrurile şi în ziua aceea, şi în următoarea. În Golful Jimmy, petrolul greu colorase în cafeniu toate ierburile din mlaştină. Pe o insulă fără nume din Golful Ronquille, crabi sihaştri mureau fugind grăbiţi prin ţiţei.
În Golful Long, ţiţeiul băltea în straturi plutitoare atât de groase, încât doi peşti-Pogy au sărit din apă, au rămas blocaţi în ţiţei şi au murit. Hahn a sunat la biroul lui. „Donna? – a spus el. Sunt în Golful Long. Aici e urât de tot. Tocmai am trecut pe lângă nişte bărci care curăţau pe lângă Insula Cat. Trebuie să le mutăm aici. 29 de grade nord, 19,92 de minute. 89 de grade vest, 49,45 de minute. Ai notat?“

Donna Frederick, supraveghetoarea centrului pentru operaţiuni de urgenţă al districtului, a repetat coordonatele.
„Foarte bine. Trebuie să aducem bărcile alea. E o groază de petrol care o să dea buzna în mlaştină.“

În cele din urmă, Hahn şi Marino s-au întors în port. Erau epuizaţi. Apa îmbâcsită cu petrol mânjise barca lui Marino. Când au intrat în rada portului Myrtle Grove, doi ofiţeri din Paza de Coastă într-un hidroglisor au oprit lângă ei.

„Aţi ieşit să vă jucaţi în petrol?“ – a întrebat unul dintre ofiţeri. S-a uitat aspru la Hahn şi Marinoiu, ca un director care a prins cu mâţa în sac doi chiulangii de clasa a opta. „Trebuie să vă întoarceţi şi să vă decontaminaţi“ – a mai spus ofiţerul, arătând spre coca pătată a lui Marino. Le-a indicat o staţie de decontaminare, unde oameni în costume de protecţie din polietilenă manevrau spălătoare sub presiune. „Poluaţi apa cu petrolul ăla“ – a adăugat el, fără umbră de ironie.

În orăşelele de pe Autostrada 23 şi Autostrada 1, cele două artere principale care duc în ţinutul mlaştinilor, restaurantele au înlocuit afişele care ofereau „Fiertură de creveţi“ cu „Fiertură de raci de râu“. (Racii de râu prosperă în mlaştinile cu apă dulce, care au rămas în mare măsură neatinse de ţiţei – şi vor rămâne astfel, dacă nu cumva o furtună uriaşă va mătura totul în calea ei.) Lozinci de protest confecţionate manual au răsărit prin curţile oamenilor. „Să-i ia naiba pe cei de la BP! Dumnezeu să binecuvânteze America!“ – scria pe una. Alta, cocoţată pe un WC vechi, anunţa: „Sediul BP“.

La Shrimp Lot, în Westwego, unde localnicii cumpără cu găleata fructe de mare proaspete de la vreo 25 de vânzători, parcarea, de obicei arhiplină, era pustie. „Nu avem creveţi. Şi oricum, chiar dacă am avea, tot nu ni i-ar mai cumpăra nimeni – mi-a spus un vânzător. Tuturor le e frică să mai mănânce aşa ceva.“ Într-adevăr, nu se ştie cum va fi afectată fauna mlaştinilor de amestecul toxic de petrol şi dispersant.

Pe cheiuri şi în porturi, lumea se temea că ţiţeiul avea să omoare tot ce atingea. În mod sigur urma să contamineze mlaştinile pentru ani de zile de acum înainte. Circula zvonul că, în Alaska, plaja din Golful Prinţul William încă mai avea în substrat ţiţei brut, la mai bine de 20 de ani după scurgerea de pe Exxon Valdez, produsă în 1989. Faptul că, întâmplător, zvonul despre Alaska chiar era adevărat nu îmbunătăţea cu nimic lucrurile.

Totuşi în ultimii 30 de ani am învăţat multe despre efectele petrolului scurs în diverse medii. Iar cercetările arată că, în bătălia contra petrolului de pe Deepwater Horizon, mlaştinile din Louisiana chiar ar putea avea şanse mai bune.
De fapt, Golful Barataria are mai mulţi factori care lucrează în favoarea lui. ţiţeiul brut cu conţinut scăzut de sulf care se lipeşte de ţărmurile din Louisiana a fost puternic deteriorat, ceea ce înseamnă că unele dintre componentele lui toxice – benzenul, toluenul şi naftalina, care pot ucide cele mai multe organisme – s-au degradat în drumul parcurs de la sursa submarină. Fiindcă acest ţiţei alterat e extrem de vâscos, e puţin probabil să pătrundă adânc în sedimentele din mlaştini. Asta e bine, fiindcă încălzirea de la suprafaţă, lumina soarelui şi apa vor contribui la distrugerea unor componente ale ţiţeiului, aşa cum vor face şi bacteriile mâncătoare de petrol.

„Mulţi ar vrea să adăugăm microbi ca să curăţăm această scurgere – mi-a spus Kerry St. Pé, de la Programul Naţional pentru Estuare. Dar deja avem o mulţime de microbi naturali care devorează petrolul din mlaştinile noastre.“
Aici, aceşti microbi naturali se găsesc din abundenţă şi fiindcă scurgerile, chiar dacă la scară mai mică, sunt frecvente. Deşi în apele SUA nu s-a mai produs până acum o scurgere de dimensiunile celei de pe Deepwater Horizon – aproximativ 750 de milioane de litri până la oprirea scurgerii, la jumătatea lui iulie, din care o mare parte nu atinsese mlaştinile –, în ultimii 40 de ani, în Golful Mexic s-au scurs anual aproximativ 1.500.000 de litri de ţiţei, din conducte, puţuri şi de pe platforme. În plus, în fiecare an, alţi 155 de milioane de litri se scurg în mod natural pe fundul Golfului.
Strămoşii lui St. Pé s-au stabilit aici în 1760. Copil fiind, el se juca de-a v-aţi ascunselea şi se furişa în vizuinile bizamilor. Înainte să fie angajat ca director al Programului Naţional pentru Estuarul Barataria-Terrebonne, Kerry St. Pé şi-a petrecut 25 de ani conducând operaţiuni de curăţare a scurgerilor de petrol pentru Departamentul de Calitate a Mediului din Louisiana. Puţini oameni din Louisiana au văzut mai mult petrol decât el în mlaştini.

După un studiu de o zi în Golful Barataria, St. Pé părea mai degrabă uşurat, decât alarmat. „Din punct de vedere ecologic, am avut scurgeri de petrol care erau mult mai dificile decât asta“ – a spus el. În 1997, o conductă spartă din Golful Timbalier a deversat aproape 6.500 de barili de ţiţei brut direct în mlaştini. „Pata aia acoperea totul, cât vedeai cu ochii“ – îşi aminteşte St. Pé. Totuşi în cinci luni peste 1.650 de hectare de mlaştini uşor afectate de petrol şi-au revenit. Dintre cele 65,56 de hectare care fuseseră puternic îmbibate de petrol, 65,45 de hectare şi-au revenit în următorii doi ani.

„Ţiţeiul brut nu e un erbicid sistemic“ – a explicat St. Pé. Poate ucide partea superioară a unor plante precum spartina sau stuful, sufocându-le tulpinile. „Dar sistemul de rădăcini nu moare – a spus el – şi, după numai câteva săptămâni, rizomii din sediment vor face să încolţească noi lăstari.“

Mangrovele negre sunt supuse unor riscuri mai mari, fiindcă petrolul le poate bloca pneumatoforii, tuburile respiratorii lungi, ca nişte falange, care asigură oxigenul la rădăcinile plantei, aflate sub apă. „Chiar şi o peliculă fină poate să înfunde tuburile“ – a spus St. Pé în timp ce examinam mai multe cuiburi goale de pelicani în mangrovele de pe Insula Cat. Cu o zi înainte, locatarii lor, năclăiţi de petrol, fuseseră prinşi şi duşi într-un centru de recuperare.
În timp ce pluteam în derivă pe lângă ţărmul Insulei Cat, bulgări de petrol treceau pe lângă noi, copţi pe margini de arşiţa de 36o C. „Se degradează destul de rapid – a spus St. Pé. Soarele torid al Louisianei poate provoca fotooxidarea şi evaporarea masivă – a adăugat. Iar acum, bacteriile devoratoare de petrol se vor înmulţi repede, fiindcă au multă hrană.“

Pentru mlaştinile din estuarul Barataria-Terrebonne, pagubele produse de scurgere nici nu se compară cu cele provocate de decenii întregi de săpat canale şi de erodare a sedimentelor – a spus St. Pé. „Efectele ecologice ale acestui incident se vor diminua treptat. Dar impactul socioeconomic va fi devastator. Nu mai avem stridii, cel puţin, nu în viitorul apropiat. Nu mai putem prinde crabi. Nu mai pescuim. Nu mai avem restaurante cu fructe de mare. Nimeni nu mai cumpără gheaţă, momeli sau provizii pentru pescuit. S-au pierdut salarii din cauza suspendării forajelor marine. Aceste consecinţe vor dura multă vreme.“

Într-o seară, la începutul lui iunie, am condus până pe ţărmul Insulei Grand şi am urmărit cocoloaşele de petrol de mărimea unei monede, spălate de valuri la mal. Plaja de la Grand Isle a devenit celebră după vizita preşedintelui Barack Obama şi a echipelor de curăţare care scoteau petrolul din nisip. Dar în acea noapte era pustie. Se auzea doar murmurul uşor al valurilor. Apoi am zărit două păsări care zburau dinspre est, la mică înălţime, de-a lungul liniei fluxului. Mi-a trebuit un moment ca să le recunosc. Scoicari? Nu. Modul în care se mişcau le-a dat de gol. Erau forfecari negri, care prind peşti mici scufundându-şi vârful ciocului în primii 8 cm de apă de la suprafaţă, chiar în timp ce zboară. Au trecut de mine şi i-am urmărit afundându-şi ciocurile în apa contaminată de petrol. Am vrut să dau din mâini să plece, să lansez un avertisment, să le sperii cumva. Dar era prea târziu. Şi-au continuat drumul de-a lungul ţărmului, afundându-şi ciocul în apă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…

Text: Bruce Barcott

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2010)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*